marți, 16 martie 2010

Actorul şi profesorul universitar doctor Emil Coşeru



„Mulţi dintre studenţi vin cu o obsesie: să ajungă cât mai repede vedete”

Cine nu-l ştie pe şeful Departamentului Teatru de la Universitatea de Arte „George Enescu”! Îl vedem traversând zilnic, aproape elsinoric, holurile Universităţii, îl auzim dând indicaţii tinerilor actori, îl admirăm pe scena Naţionalului ieşean. Este, desigur, Emil Coşeru, unul dintre cei mai populari actori ieşeni şi, fără îndoială, unul dintre cei mai iubiţi profesori.

Domnule Coşeru, care au fost primele semne că aţi fi potrivit pentru meseria de actor? Altfel spus, care a fost începutul?

M-am născut la Tecuci, în 1947, în prima zi a Săgetătorului, într-o perioadă în care vremea şi vremurile erau foarte tulburi. În ’47, comuniştii îl dădeau afară pe rege, lumea era bulversată, iar iarna, iernile în general, erau păcătoase. Locuiam într-un cartier destul de păzit, de ocrotit, al Tecuciului. Ai mei aveau acolo nişte pământ şi ştiu că au suferit foarte mult pentru povestea asta. Am aflat astfel de lucruri din relatările bunicului, ale bunicii – care a murit foarte tânără, ale tatălui, care şi el a avut de suferit. Tata a făcut războiul, a fost prizonier la ruşi şi n-a mai apucat să termine facultatea, o facultate tehnică. Îi plăcea teatrul şi după ce lucrurile s-au mai liniştit, l-am văzut adesea ascultând la un difuzor din acelea de pe vremuri, piese de teatru. Aşa mi-a fost şi mie dat să-l ascult pe Vraca, pe Bălţăţeanu şi alţi actori mari. Tata era fermecat de ce asculta la difuzor, iar eu, punându-mi o păturică pe spate, ascultam, cu sfinţenie, împreună cu tata. Erau piese clasice, jucate de mari actori care trecuseră şi ei prin vremurile acelea complicate.

Emil Coşeru în Macduff din Macbeth de W. Shakespeare


Deci, într-un fel, datoraţi meseria de actor şi acelor difuzoare ale copilăriei dumneavoastră.

Da, lor şi tatălui meu care, iată, avea această pasiune. Îi plăcea treaba asta cu muzica, teatrul, cultura, cu vorba, comunicarea… Era un tip foarte interesant, cu toate că suferise enorm în război. Toate necazurile nu i-au afectat înclinaţia aceasta spre frumos. Mai mult ca sigur, datorită lui şi în mine s-a produs un declic, o orientare către aşa ceva.

În liceu la Galaţi am avut o profesoară de română şi una de rusă, care au remarcat că îmi plăcea, în mod deosebit, genul dramatic. Am mai întâlnit un regizor de la Teatrul de Stat din Galaţi, pe răposatul Traian Ciurea, care fusese întâi regizor la Naţionalul din Iaşi; m-a pregătit, şi m-am prezentat, în ’65, la Bucureşti, la examenul de la Institut. Prima oară, în vară deci, am picat.

Câţi erau pe loc?

Cred că 15-20. În comisie erau Moni Ghelerter şi Finţi; acesta din urmă nu m-a plăcut. Se ştia că dacă eşti cu ochi albaştri şi blond, aşa cum era Piersic, studentul preferat al lui Finţi, poţi să intri. Eu aveam ochi albaştri, dar n-aveam părul blond, aşa că nu i-am plăcut. Făcuse el, însă, ceva, că Ministerul l-a scos de acolo, trimiţându-l în altă parte. Dăduse examen, odată cu mine, şi Roxana Eminescu, stră-strănepoata lui Eminescu şi, probabil, ea a tras sfori pe la minister, în aşa fel încât, pentru întâia oară, se organizase examen şi în toamnă. M-am prezentat deci şi a doua oară.

Vă descurajase eşecul din vară?

Nu. Exista şi un dram de inconştienţă, după cum exista şi un fond de susţinere (Traian Ciurea, tata, profesoara de română şi alţii). Aşa că, în toamna lui 1965, m-am trezit admis la Institutul de Artă Teatrală. La clasa lui Moni Ghelerter şi a Zoei Anghel Stanca, unde am fost extrem de bine primit. Ghelerter era un profesor extraordinar, iar Zoe, asistenta lui, era o femeie de foarte mult bun gust. Într-un fel, eram un copil de la ţară, amărât, iar ea a ştiut să mă fasoneze. Nu eram, desigur, singurul din provincie. La clasa lui Finteşteanu, mai erau Cornel Constantiniu, Petrică Lupu (din Iaşi), Gelu Zaharia (tot din Iaşi). Ştiau Moni, Zoe, Finteşteanu, să ne fasoneze.

Care era atmosfera din Institut? Se simţea, în vreun fel, regimul dur de afară?

Nu, absolut deloc. Desigur, politicul intervenea, dar la nivelul nostru asta nu se simţea. Atmosfera era plăcută. Singura chestie pe care am simţit-o se întâmpla, cred, în iarna lui ’68: studenţii de la Teatru şi o parte din cei de la Arhitectură făcuseră scandalul acela, când ieşiseră cu brazi şi cântau colinde prin Bucureşti. Ştiu că o fată de la Teatru, de la Regie, suferise pe chestia asta. Cineva din Ministerul Tineretului a venit la Cassandra, la sala de spectacole, şi a făcut scandal. A urmat exmatricularea acelei fete. Înainte, mai suferiseră Dinică şi Furdui, care făcuseră canal.

Care erau metodele de predare ale profesorilor acelor timpuri? Difereau ele cu mult de cele de astăzi? Vă întreb asta şi prin prisma faptului că sunteţi profesor la Departamentul de Teatru de la Iaşi.

Modul de predare era cel clasic. Eu i-am prins pe Finteşteanu, Costache Antoniu, Moni Ghelerter, G. Dem. Loghin, acesta din urmă şi rectorul Institutului. Se făcea, aşadar, şcoala sovietică de teatru, care este o şcoală foarte bună. Stanislavski pe primul loc. Apoi, la Regie, când era studentă Cătălina Buzoianu, sau la Operatorie unde era student Iosif Damian, pătrundeau destul de mult şi influenţele occidentale. Se auzise de Grotowski şi de alţii, care făceau pe atunci valuri, se făceau spectacole experimentale. În special cei de la Regie încercau să facă ceva. Metodele rămâneau, însă, cele clasice. Nu că, neapărat, te băgau într-o categorie. Că joci, musai, june prim sau subrete. Trebuia să ştii să faci de toate, să fii actor universal. Îmi amintesc cât de mult lucra cu noi Zoe Anghel în improvizaţii. La fel Moni, de care se râdea pentru că adormea. Era un profesor fenomenal, care avea, însă, această boală a somnului; adormea la repetiţii, în special la piese psihologice: Cehov, Ibsen, Strindberg, dar când se trezea ştia exact unde ai greşit, după cum ştia relaţia pe care ai avut-o în scenă cu partenerul. Ştia să facă nişte distribuţii fenomenale; era de altfel angajat şi la Teatrul Naţional Bucureşti. Distribuţii exacte, perfecte, încât ajungeai să crezi că şi în somn medita la probleme teatrale. Îmi povestise că şi în timpul bombardamentelor din Bucureşti dormise pe undeva. Mă rog, ăsta era omul.

Care era poziţia actorului în societate la acel moment? Ce speraţi dumneavoastră, ca student, de la meseria asta?

După ce terminai cei patru ani, urma ceea ce noi numeam „târgul sclavilor”. Eram adunaţi într-un amfiteatru, unde aveau loc repartiţiile. A venit doamna Sorana Coroamă, care era la Iaşi şi m-a ales, printre alţii, şi pe mine. Era nevoie de o trupă tânără. Mediile nu mai contau, puteai să ai şi zece. Venea regizorul, se uita la tine, urmărea spectacolele în care jucai. Fac o paranteză – în ’68, exact când intrau ruşii în Cehia, jucam în piesa lui Astaloş, „Vin soldaţii”. Regizorul te vedea şi îşi completa trupa.

Dumneavoastră în ce categorie eraţi încadrat?

June prim! Am ajuns la Iaşi cu Cornel Constantiniu, cu Gelu Zaharia, Domniţa Mărculescu, soţia lui Cornel. Aşadar, a luat din diferite clase. Ca să revin la întrebarea anterioară, nu ştiam încă dacă actorul era sau nu respectat de societate. Ceea ce vă pot spune e că am fost foarte bine primit la Naţionalul ieşean.

„Eu n-am avut duşmănii sau treburi de genul ăsta, cum se poartă în teatre”

Care erau numele sonore de aici?

Păi Dăncinescu, Margareta Baciu, Anny Braesky, actori cu greutate, artişti emeriţi. Niciodată, însă, nu ne priveau aşa, ca şi cum am fi venit să le luăm locurile. Nici ei, nici cei de vârstă mijlocie: Cornelia Gheorghiu, Sergiu Tudose… Am devenit buni prieteni, pentru că fiecare avea părticica lui. Spre exemplu, nu putea face Sergiu juni de 20 de ani, cum făceam eu. Imaginaţi-vă că eram cel mai tânăr; am terminat facultatea la 21 de ani. Mă puneau în valoare, când puteau spune: ce vine puştiul ăsta să ne încurce? Chiar cum am ajuns la Iaşi, în ’69, m-au luat în turneu, la Weimer, în contextul acelor colaborări cu RDG.

De care dintre marii actori vă simţeaţi mai apropiat?

Sincer, de toţi! Eu n-am avut duşmănii sau treburi de genul ăsta, cum se poartă în teatre. Repet, am fost foarte bine primit şi de Margareta Baciu, şi de Dăncinescu, şi de Tudose, de Traian Ghiţescu, de Dionisie Vitcu, de Virginica Bălănescu. Jucam cu ei, cu Dăncinescu, bunăoară, în „Războiul vesel” al lui Goldoni, dar niciodată nu mi-a zis „Mă, băiatule, pleacă de aici, du-te mai încolo!”. Erau foarte generoşi.

Emil Coşeru în Macduff din Macbeth de W. Shakespeare


Bun, şi s-au schimbat raporturile astea? Mai există o asemenea generozitate?

Chestiile astea ţin de oameni, nu de teatru. Atitudinea diferă de la om la om. Nu văd de ce trebuie să existe sentimente de ură între actori, atâta timp cât fiecare are de jucat, cât fiecare are roluri.

Cum vi se pare trupa ieşeană la ora actuală?

Mi se pare o trupă echilibrată. Categoric, ar putea să mai fie tineret, în special la actori. E foarte bine că Hadji-Culea a păstrat oamenii ăştia mai în vârstă, e nevoie de ei.

Dumneavoastră, ca profesor, când selectaţi sau lucraţi cu studenţii, aveţi în minte şi trupa ieşeană, pentru a completa eventualele locuri libere?

Nu neapărat trupa ieşeană. Am în minte trupa ţării, pentru că, în general, cam ştiu ce se întâmplă prin teatrele din ţară. Uite, la Iaşi n-avem fete primadone prea bune. N-ai o Ofelia, n-ai o Julieta…

De ce nu avem?

Pentru că ori se pierd pe drum, ori nu au şansa să joace, când este timpul, astfel de roluri. Nu, nu prea ai fete care să fie foarte frumoase, deştepte, exotice, sau nu ştiu ce… A fost o perioadă când în teatru intrau cei mici, bâlbâiţi, cocoşaţi, pentru că la modă era acel curent al …anti-teatrului. Dar nu poţi să faci teatru numai cu ăştia. Trebuie să apară şi copii frumoşi, care să aibă la public impact estetic. Pentru că publicul are asemenea aşteptări de ordin estetic. Când apărea pe scenă Laurence Olivier, care era un bărbat frumos, era ceva. La fel, când apare pe ecran o actriţă frumoasă, de film, te interesează, mai ales când e şi talentată.

Mai vreau să-mi spuneţi un lucru asupra căruia m-am întrebat uneori: studenţii aceştia ai dumneavoastră, din fiecare promoţie, cu ce gânduri, cu ce expectanţe se înscriu ei la Facultatea de Teatru?

Mulţi dintre studenţi vin cu o obsesie: să ajungă cât mai repede vedete. Treptat, devin sinceri în relaţia cu teatrul. La început, însă, habar nu au, visează. Visează la Jennifer Lopez, la Robert de Niro. Dar drumul e lung, e foarte lung… Intervine modul în care ştii să-ţi faci destinul, intervine şi norocul, pe care îl ai sau nu, aşa cum contează întâlnirile pe care le ai cu fiecare om în parte, cu fiecare regizor. Orice întâlnire cu un om care contează, contează şi pentru tine.


Interviu realizat de Călin Ciobotari – student Teatrologie anul II

Fotografii spectacol Macbeth - Tamara Constantinescu

Profesorul universitar doctor Bogdan Ulmu



Are peste 3.800 de lucrări publicate (circa 1.400, de specialitate!). A publicat, de asemenea, 21 de cărţi (9 de specialitate). E prezent în multe antologii. S-au scris despre el peste 500 de articole. A fost citat în multe volume de specialitate. . A semnat regia la peste 140 de spectacole profesioniste. A iscălit peste 60 de scenografii. Are peste 40 de scenarii jucate, ori difuzate.

„Să putem merge înainte, cu toate pînzele sus!”

D-le profesor, până în anul 1999 aţi funcţionat în diverse teatre din ţară, ca regizor angajat. Aţi semnat regia la peste 140 de spectacole profesioniste. Cum aţi ajuns din teatru, în viaţa universitară?

Simplu: după ce mi-am susţinut doctoratul, conducătoarea mea, minunata profesoară Ileana Berlogea, mi-a propus să dau concurs la Universitatea Ecologică din Bucureşti, afirmând că în calitate de profesor, voi putea monta şi-n teatre; dar ca regizor angajat, nu e sigur că mă voi mai întâlni cu ocazia de-a deveni universitar. Am ascultat-o şi nu regret. E adevărat, în 1991/1992 am mai fost cadru didactic în Universitatea Enescu, timp de un an. Iar după Bucureşti, înainte de Iaşi, am fost angajatul Universităţii de Vest, din Timişoara.

Ce satisfacţii aveţi, ca ...păstor de suflete tinere? (încercăm şi noi să intrăm în tonul dvs. umoristic).

Încercaţi, copii, într-o zi veţi reuşi, desigur...Satisfacţiile-s evidente : rămâi tânăr, printre tineri, nu? Asta dacă vrei. Ai bucuria că le prezinţi o lume necunoscută. Îi stârneşti şi-i urmăreşti cum se bat în idei. Am privilegiul să lucrez cu studenţi de la toate secţiile departamentului de teatru şi asta mă ajută să nu mă plictisesc. De altfel, urăsc teribil rutina şi cred că procesul universitar se bazează pe o primenire permanentă a ideilor, subiectelor, unghiurilor de atac: ca şi arta scenică, de altfel...

Dar insatisfacţii?

Şi de-astea-s destule...Mă doare teribil lipsa de interes pentru teatru a promoţiilor ultimului deceniu! Am mai spus-o : dacă atunci când am dat eu la facultate, la actorie ajungeau...100 de candidate pe un loc, azi statistisca apare ca terifiantă : sunt de 75 de ori mai puţine!...La regie, atunci am concurat 30 pe un loc: acum sunt de 40 de ori mai puţini...Să nu mai vorbim de teatrologie, care – în 2010 - este inexplicabil de neatrăgătoare...

Găsiţi vreo explicaţie a acestui fenomen îngrijorător?

Nu vreau s-o găsesc! Probabil, însă, că e vorba de pragmatismul unei generaţii, pe care generaţia mea nu-l pricepe...Când un actor, să zicem, termină facultatea şi nu i se asigură angajament, şi-n plus, în cazul fericit în care reuşeşte să se oploşească într-o instituţie artistică, se trezeşte cu un salariu de numai 550 de lei, poate exista o explicaţie a reţinerii sale faţă de această profesie. Cei pasionaţi însă, vin în continuare la facultatea de teatru, deoarece simt că, vorba lui Treplev din Pescăruşul, „nu se poate trăi fără teatru”.

Vorbiţi-ne şi despre linia de doctorat...

Cu plăcere. Avem, din fericire, doctoranzi de diferite vârste şi formaţii, care iau în serios această înaltă activitate didactică. Admiterea la noi este foarte serioasă – trei examene, două în scris şi un oral; cei admişi, intră la şcoala doctorală, îşi susţin proiectul, urmează trei cursuri teoretice serioase, apoi încep redactarea referatelor. Discutarea acestor referate este făcută cu exigenţă, iar teza finală nu se naşte spontan, într-o noapte, ci uneori îi ia doctorandului chiar şi...opt ani din viaţă! În calitate de conducător, am deja doisprezece doctoranzi, din care sper să termine în termen, măcar zece...

Să revenim la teatrologie : ce credeţi că se poate face ca să stărnim interesul viitorilor candidaţi, la admitere?

Cum zicea Schopenhauer, unde există o necesitate, trebuie să apară şi o posibilitate. Care ar fi aceasta? Poate, o publicitate agresivă – mass media. Sau mers prin şcoli şi explicat de ce merită să urmezi teatrologia, azi, în Iaşi. Amintit că se intră fără taxă. Şi că, în mod cert, cursurile-s mai interesante decât la multe facultăţi umaniste. Altă propunere : cursuri de pregătire pentru admitere. Şi-apoi, de-aici, dacă vrei, n-ai decât să treci peste un an-doi, la actorie, ori regie – nimeni nu te opreşte (avem cazuri). A, dacă te-ntrebi ce vei face în viaţă cu teatrologia, o să-ţi răspunzi : acelaşi lucru pe care-l poţi face şi cu actoria, ori regia... Sau, mai departe, cu Dreptul, Filologia, Geografia, Marina Comercială, Şcoala de bucătari...Azi, nimeni nu garantează servicii sigure, cu salarii mari şi călătorii pe tot globul.

V-a apărut , recent, o nouă carte : ne-o puteţi prezenta, pe scurt?

Desigur : e vorba de Jurnal teatral -4. Însemnările unui om de teatru, timp de patru ani. Spectacole văzute, cărţi citite, experianţe universitare, reflecţii umoristice, jurnale de repetiţii ş.a.m.d. În ea găsiţi pagini despre Cehov şi Lev Dodin, Andrei Şerban şi Purcărete, Maia Morgenstern şi Mihaela Michailov, dar şi transcrierea unor senzaţii personale, greu încadrabile. Volumul a fost lansat în februarie, în cadrul Serilor Timpul şi s-a bucurat de prezentarea amabilă a unor oameni pe care-i preţuiesc, precum Liviu Antonesei, Lucian Vasiliu, Călin Ciobotari, Aurelian Bălăiţă, Vasilian Doboş. Până la finele anului, vreau să mă mai şi relaxez, ca autor, aşa că pregătesc o carte de...atitudini gastronomice...

Şi ca practician?...

La finele anului, am scos pe scena Teatrului Puck din Cluj, Ochiul soacrei, după Ion Creangă. Am mai prezentat, recent, debutul în dramaturgie al scriitorului ieşean Lucian Parfene, cu piesa Te-a părăsit, nu-i aşa? Interprete două masterande ale facultăţii noastre – Denisa Pîrţac şi Erica Moldovan. Premiera a avut loc într-un spaţiu non-convenţional – barul de la etajul cinci al corpului R al Universităţii Cuza, ex-Romtelecom. Şi-ncep, zilele astea, la Ateneu, o piesă argentiniană de Salvador Amore – Între viciu şi virtute.


Un gînd de încheiere?

Să putem merge înainte, cu toate pînzele sus! Să avem idei, noroc, prosperitate. Să fim relaxaţi. Armonioşi. Adică, să intrăm, în fine, în normal...


Dialog şi fotografii realizate de

Grigore Manea şi Petruş Fodor – studenţi Teatrologie anul II

Iaşi, 1 martie 2010

Teatru „decrispat” marca Bogdan Ulmu



Spectacol de teatru în spaţiu neconvenţional - Te-a părăsit, nu-i aşa?”, de Lucian Parfene, regia Bogdan Ulmu, cu Denisa Pîrţac şi Erica-Ioana Moldovan - masterande Artele spectacolului teatral actorie, la Facultatea de Teatru a Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi.



Prin acest spectacol, regizorul Bogdan Ulmu a făcut cel puţin trei fapte bune: a debutat un dramaturg ieşean, a „scos în lume” un spaţiu şi a pus la treabă două tinere actriţe, masterande ale Departamentului Teatru de la Universitatea „George Enescu”. Pentru că zeilor teatrului, atâţia câţi or mai fi rămas, le plac faptele bune, lui Bogdan Ulmu i-a ieşit un spectacol mai mult decât onorabil, tentant prin formulele atipice de rezolvare, dar şi printr-o inteligentă gestionare a mijloacelor de lucru.

„Te-a părăsit, nu-i aşa?”, acesta e titlul piesei pe care, între noi fie vorba, Lucian Parfene nu prea visa că i-o va juca vreun regizor adevărat. Nu pentru că nu ar fi bună, ci pentru că, în general, aproape nimeni nu e dispus să-i mai bage în seamă pe debutanţi, uitând că fiecare „consacrat” a fost la rândul său un debutant. Textul dramatic surprinde plăcut prin abordarea personală, cinică şi totuşi metaforică a unor situaţii de viaţă şi, aşa cum s-a văzut, de moarte. Departe de a fi o şuşă textuală, lacrimogenă şi oftat-ologică, piesa lui Parfene pune în discuţie reacţiile umane în faţa unui obicei tare prost: părăsirea aproapelui, problematizând totodată atitudinea omului contemporan în faţa morţii, tentaţia sinuciderii, angoasa, singurătatea. Jonglând dezinvolt cu derizoriul şi esenţialul, dramaturgul îşi duce personajele pe stâlpi de înaltă tensiune, or în alte spaţii deopotrivă comune şi incomode. Două personaje dublate mereu de o pluralitate de voci, umor şi tristeţe, a fi şi a nu fi…

Rafinat om de teatru, Bogdan Ulmu a simţit că textului i se potriveşte o montare atipică şi a optat inspirat pentru un spaţiu virgin din punct de vedere teatral: corpul R al Universităţii „Al.I.Cuza” (fosta clădire a Romtelecomului de pe strada Lăpuşneanu). Mai exact, elegantul bar de la etajul cinci al imobilului, înălţime la care îţi permiţi luxul de a nu mai fi cu …picioarele pe pământ. Tocmai pentru a pune în evidenţă toposul, Ulmu a evitat să recurgă la prea multe elemente de decor (o scară, două scaune de bar), preferând o simplitate ce sublinia, la rândul ei, textul şi jocul actoricesc. Buna vizibilitatea a reprezentaţiei – publicul s-a aflat pe două niveluri – a fost rezolvată prin proiecţii video, în regim de filmare live. Ritmul spectacolului, latent existând în reţeaua de replici a textului, a fost intensificat/ actualizat de un fundal muzical bine ales, într-un foarte fin contrast dintre nostalgice song-uri ale anilor ’60-’70 şi stringenţa, actualitatea subiectului.

Din perspectivă regizorală, însă, punctul cu adevărat tare al montării este „orchestrarea” mişcării scenice. Şi, aici, Bogdan Ulmu a găsit parteneri de încredere în cele două actriţe distribuite: Denisa Pîrţac şi Erica-Ioana Moldovan. Dacă la capitolul verbiaj, lipsa de experienţă şi-a spus pe alocuri cuvântul, Denisa şi Erica au sedus asistenţa prin mobilitate, dezinvoltură a mişcării, bun control al gesticii. O menţiune specială pentru Erica Moldovan, remarcabilă ca expresivitate a chipului, capabilă să modifice, printr-o privire sau printr-un zâmbet, personaje, biografii, sensuri.

Sperăm că astfel de idei vor decrispa cât de cât Iaşul teatral, un Iaşi încă prea îndatorat „Scenei” şi, mai ales, prafului de pe scenă. Nu de alta, dar să nu se supere …zeii teatrului.


Călin CIOBOTAR I - student Teatrologie anul II


Fotografii Grigore Manea şi Petruş Fodorstudenţi Teatrologie anul II