Vişniec studenţesc la Sala Studio

Înclin să cred că opţiunea profesorului Emil Coşeru pentru tipul de text oferit studenţilor din Anul III Actorie al Universităţii de Arte „George Enescu” (clasa profesorului deja numit şi a lector univ.drd. Tatiana Ionesi) a fost una inspirată. E vorba despre piesa lui Matei Vişniec, necunoscută publicului ieşean, pusă, aşadar, în premieră absolută, „Nimeni nu are dreptul să tândălească pe câmpul de luptă fără arme”. În fapt, o mai constantă preocupare a dramaturgului român nu atât pentru ideea de război, cât pentru meditaţiile asupra comportamentului uman pus în situaţii limită, peratologice. Deja de notorietate, preocuparea lui Vişniec pentru războiul din Bosnia este dublată acum de alte fronturi şi alte gloanţe, de alte lacrimi şi de alte drame, într-un colaj ce conţine frânturi şi din alte creaţii vişniciene. Cel de-al Doilea Război Mondial îşi găseşte ecouri puternice într-un text în care sensibilitatea zăgăzuită în metafore, distanţele dintre „aici” şi „acolo”, dintre „acasă” şi „depărtare”, ororile, treptele dezumanizării sunt de-a dreptul impresionante.

Folosindu-se de excelenta traducere realizată de Dana Coşeru (cea care semnează şi coregrafia spectacolului), cu accent pe plastica textuală şi pe forţa cuvântului de a genera imagini tulburătoare, Emil Coşeru conduce cu fineţe aproape duioasă destinele demersului dramaturgic. Foloseşte din plin complexa temă a dublului (femeie versus bărbat, fie în ipostaza de soţie-soţ, fie în cea de soră-frate, fie de fiică-tată), gestionând cu rigoare matematică gesturi, reacţii, mişcări. Bine dozat, spectacolul reuşeşte o privire pluriperspectivală asupra războiului, îmbinând armonios dimensiuni aparent ireconciliabile: poezia fluturilor cu realismul brut al carnivorului, albastrul senin al scrisorilor cu tragedia a ceea ce aceste epistole conţin, înfrigurarea aşteptării cu degradarea absolută a jefuitorilor de cadavre, tonurile de afecţiune cu cele de agresivitate şi aşa mai departe. Construit pe astfel de contradicţii, producţia lui Emil Coşeru şi a studenţilor săi devine o înaltă pledoarie pentru pace. Nu în sensul facil atât de clamat de programe de tip naţionalist, ci pace în sensul mult mai profund al acelei seninătăţi metafizice, în care fiinţa umană poate crea, poate trăi armonios cu celălalt şi cu sine însuşi.

Alături de această temă majoră, identificăm multe alte subteme: cea a aşteptării (de factură beckettiană, însă privilegiată în arealul scriiturii lui Vişniec), apoi subtema comunicării cu orice preţ (scrisorile de pe front, adevărate mesaje în sticlă, sunt dovezi în acest sens), subtema maternităţii (nu doar femeia gravidă se comportă precum o mamă, ci, într-un sens generic, fiecare femeie îşi manifestă componenta aceasta, fie că e vorba de soţ sau de frate), subtema Celuilalt (în terminologia filosofică a lui Levinas) sau a Aproapelui (în limbajul creştin dezvoltat teosofic de Augustin), subtema nebuniei (superba secvenţă în care funebrele ştiri despre moartea celor dragi induc paroxism al reacţiei dizolvat în nebunie – iarăşi, nu o nebunie isterică, ci, din contra, una aproape „calmă” în care eroinele aproape ofelice ale lui Vişniec îşi rostesc, cu glas stins, numele, ca într-o pierdere graduală, inevitabilă, a identităţii; oamenii devin mecanisme, prăbuşirile se contabilizează în metafore ale deraiajului egourilor, normalitatea îşi pierde conturul iar viitorul se mortifică în prezent).

Textul mai este ofertant şi prin posibilităţile sale de a pune în valoare jocul actoricesc. Nu mă refer doar la faptul că permite o distribuţie numeroasă (Victor Bitiuşcă, Petruţ Butuman, Daniela Cirimpei, Alexandru Dobinciuc, Cristi Gheorghe, Bianca Ioan, Alexandra Poiană, Cosmina Rusu, Tudor Alexandru, Corina Borş, Alexandra Cantemir, Ioana Corban, Iorestina Florea, Ancuţa Gutui, Adrian Marele, Cristina Rotariu, Adrian Ştefan); virtuţile piesei se regăsesc în zona atitudinii pretinse actorilor – manipularea abilă a unei game largi de sentimente, toate din sfera unui umanism pe muchie de cuţit. Actorilor le trebuie dicţie ireproşabilă pentru a pune în evidenţă virtuţile cuvântului, vervă pentru a indica travaliul emoţiei de la optimism la acută depresie, mobilitate a trăsăturilor (numai aşa gândul găsindu-şi întrupare în materie), ştiinţă a mişcării scenice (atât de importantă în condiţiile unei aglomerări care poate cădea în prea-plin, în greoi şi static). Bine dirijaţi, actorii Anului III evoluează fără trac, manifestându-se deja profesionist, fără tuşe inutile şi atenţi la mizele de adâncime ale montării. O surpriză a venit pe linia rostirii, aici, de regulă, identificându-se cele mai frecvente minusuri în producţiile studenţeşti. N-a fost cazul de data aceasta; am asistat la o limbă română curată, la frazări melodic articulate, la alternanţe de sunete făcute cu o limpezime frumoasă. O altă virtute a jocului actoricesc rezidă în buna relaţionare scenică; e sesizabilă atmosfera de bună comunicare, cu efect imediat în fluxul energetic, emoţional ce a trecut, de la un moment dat, în sală.

În fine, o reverenţă regizorului tehnic, Gheorghe Albianu, acest rector neîncoronat al Sălii Studio.

Sunt tot atâtea premise pentru drumul bun pe care s-au înscris studenţii-actori ai Anului III. Pe mulţi dintre ei îi ştim deja din colaborări cu diverse scene ieşene, pe alţii îi aşteptăm cu încredere. Nu putem fi decât optimişti de vreme ce, aşa cum s-a văzut în spectacolul de la Studio, există pasiune, există credinţă într-o vocaţie artistică, într-un destin actoricesc.

CĂLIN CIOBOTARI – student teatrologie anul III

Cu dragoste, despre Departamentul de Teatru

Aşa cum se ştie, anul 2010 a stat sub semnul serbării unui veac şi jumătate de învăţământ artistic ieşean. În acest context, l-am invitat pe şeful Departamentului Teatru al Universităţii de Arte „George Enescu”, profesorul Emil Coşeru, la o discuţie sinceră, realistă asupra aspectelor bune şi mai puţin bune referitoare la ceea ce, generic, numim, învăţământ vocaţional.

Domnule Coşeru, cum vă simţiţi la 150 de ani? De învăţământ cultural artistic, desigur…

M-am temut, Căline, că faci vreo referire la vârsta mea… (râdem – C.C.) Da, uite că se fac 150 de ani de când Cuza a scris edictul pe care îl ştim cu toţii; e meritul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” care a avut iniţiativa acestei sărbătoriri, dar şi meritul rectorului Universităţii de Arte „George Enescu”, Viorel Munteanu, care a avut deschiderea pentru această colaborare inter-universitară. A fost un efort considerabil, ştiu ce muncă s-a depus la Biroul Senat şi, în general, cum s-a zbătut toată lumea pentru a configura un an întreg de evenimente dedicate momentului festiv. Este o mândrie universitară, la fel cum ar trebui să fie o mândrie pentru toţi ieşenii.

„Le spun întotdeauna studenţilor că vor reuşi”

Cum credeţi că se pliază învăţământul cultural-artistic pe contextul socio-economic de astăzi?

E defavorizat, categoric. Nu că nu sunt oameni dăruiţi acestei cauze, doar că mulţi din cei de la vârful Învăţământului şi Culturii, şi mă refer aici inclusiv la secretarii de stat, nu ştiu ce înseamnă acest tip de învăţământ. Manifestă tendinţa de a uniformiza totul; aşa se face că ajungem la echivalări cel puţin ciudate cu medicina, cu învăţământul militar, cu institutul de Marină şi aşa mai departe.

Care credeţi că ar fi soluţia unor reparaţii legislative? Pot oamenii din teritoriu să influenţeze decisiv centrul?

Nu, m-am convins că nu. E necesară o dezbatere pe plan naţional, la fel cum necesar e ca oamenii din domeniu să fie consultaţi atunci când se emit legi. S-a trecut cu prea mare uşurinţă peste învăţământul vocaţional, neinteresând construirea unei strategii, a unui plan pe termen lung, care să includă şi învăţământul liceal, care să sublinieze continuităţile… Crede-mă, ştiu ce se întâmplă în Colegiul „Octav Băncilă”; erau perioade în care cei de acolo nu ştiau cum să organizeze admiterea, atât de ambiguu era totul. „Cinci melodii şi o fabulă”, baremul de admitere, mi s-a părut întotdeauna insuficient pentru a-ţi face o opinie despre abilităţile unui candidat. Poate avea ureche muzicală proastă, dar fantezie, creativitate din plin.

Nu simţiţi că interesul pentru învăţământul vocaţional a scăzut chiar din partea beneficiarilor, a ipoteticilor candidaţi? Când aţi dat dvs. admiterea eraţi cincizeci pe un loc, ori acum…

Bine, exista doar o singură facultate pe ţară. Mai este, totuşi, ceva; astăzi lumea aleargă după bani. Părintele are şi el un cuvânt de spus, tendinţa fiind aceea de a-l canaliza către meserii profitabile, cu atât mai mult cu cât vede şi el la televizor că actorii mor de foame or că trebuie să se reprofileze.

În condiţiile acestea, cum vă motivaţi studenţii? Ce le spuneţi despre viitor?

Le spun întotdeauna studenţilor că vor reuşi; cu abnegaţie şi foarte multă muncă. E o concurenţă mare în plan naţional, şi numai prin muncă îşi vor găsi un loc într-un teatru, într-un film, într-un sistem în care să se poată manifesta artistic, creativ. Ideea de repartiţie nu mai există, acum eşti pe cont propriu. Şi nu e deloc simplu. Să ne gândim doar la legea asta absurdă prin care ca să poţi face o angajare trebuie să scapi de alţi şapte oameni. Şi nici nu ştii ce urmează, pentru că, dacă îţi pleacă şapte buni şi îţi vine unul slab, ce te faci? E un risc imens!

Departamentul, prezent şi viitor

Ca să restrângem arealul discuţiei, cum credeţi că a evoluat Departamentul de Teatru de la începutul anilor 90 încoace?

Nu vreau să mă laud, însă e la îndemâna oricui să remarce că Departamentul a avut o evoluţie foarte bună. S-a dezvoltat imens. La început aveam doar Actorie, Actorie Păpuşi. Cu timpul, am introdus teatrologia şi, iată, anul acesta dăm prima promoţie de regizori. Se poate face mult mai mult. La teatrologie, de exemplu, se simte nevoia unor regândiri, redimensionări ale profilului, astfel încât candidatul să fie mai motivat să opteze pentru teatrologie. Intenţionăm să facem o secţie de media, o alta de scenografie şi, mai târziu, coregrafie. Cât despre regie, simţeam în anii din urmă că Departamentul nu este împlinit; spre bucuria mea au ajuns aici nişte copii foarte talentaţi, care promit. Ne vom mândri cu ei, aşa cum ne mândrim deja cu actori ce au deja un nume pe plan naţional.

Această strategie implică şi rezolvarea unor probleme legate de spaţiu.

Aşa este! Din fericire, rectorul Viorel Munteanu a reuşit să obţină o serie de spaţii la Casa Balş. Ai perfectă dreptate, e o acută nevoie de spaţii. Pentru scenografie şi coregrafie îţi trebuie săli mari, adaptate la ceea ce cei de acolo fac. Laboratoare şi multe altele.

În privinţa cadrelor didactice, cum stă Departamentul?

Încă avem nevoie de cadre didactice. Cu sau fără stupida lege a lui „şapte la unu” va trebui să facem ceva în acest sens. O altă dimensiune aberantă a legii este că dispar şefii de catedră, rămânând un director de departament. Nu poate să facă totul de unul singur. La fiecare catedră mai trebuie oameni tineri.

Pe termen lung, sunteţi un şef de departament optimist?

Înclin să răspund favorabil, fie numai şi dacă mă gândesc că am o echipă foarte bună. Am şefi de catedră foarte competenţi, am secretar ştiinţific al Universităţii care de la noi a plecat, şi mă refer la Anca Ciobotaru.

Pe finalul discuţiei, aş vrea să transmiteţi un gând studenţilor Departamentului.

Le doresc să aibă noroc. E o meserie în care îţi trebuie noroc. Apoi, să ştie cum să folosească orice întâlnire de care au parte. E foarte important să discuţi, chiar şi la o cafea, cu un regizor, un teatrolog, or un actor cu multă experienţă. Mi-aş mai dori să înţeleagă cât este de importantă lectura. Fără lecturi, fără cultură, în general, nu se poate face teatru.

La 200 de ani de învăţământ artistic ce intenţionaţi să faceţi?

La 200 de ani cred că am să fac un spectacol cu Radu Ghilaş (actorul tocmai a intrat în încăperea în care are loc dialogul – C.C.). Problema e că va avea peste 80 de ani, deci e posibil să lucrez greu cu el (râdem – C.C.).

Interviu realizat de CĂLIN CIOBOTARI – student teatrologie anul III

“Talentul este capacitatea de a crede în ficţiunea pe care ţi-o asumi” David Esrig

Un secol şi jumătate de viaţă artistică în cadrul unei universităţi înseamnă ani de treceri, de căutări şi de realizări, înseamnă tumult şi forfotă, schimbare şi, aş mai spune eu, evoluţie. Şi dacă timpul se opreşte după 150 de ani şi întreabă ce s-a întâmplat până atunci, n-ai încotro şi trebuie să-i răspunzi. Iaşi-ul i-a răspuns anul acesta, imediat ce i-au sosit studenţii plecaţi la odihnă pretutindeni. Proaspăt sosiţi din vacanţe, s-au trezit invitaţi la sărbătoarea Iaşi-ului universitar. Sub semnul acestei sărbătoriri au stat diverse manifestaţii pregătite pentru toţi aceia care au ales acest oraş drept loc pentru cunoaştere şi dezvoltare, pentru descoperire şi poate pentru creaţie. După conferinţa lui Ioan Holender (de aproape douăzeci de ani director al Operei din Viena) şi cea a lui Andrei Pleşu, care au avut loc la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, a urmat şi la Universitatea de Arte “George Enescu” un eveniment de asemenea proporţii: între 1 şi 6 octombrie a fost organizat aici un atelier de arta actorului, atelierul “Gheorghe Dinică”, a cărui atent îndrumător a fost nimeni altul decât regizorul David Esrig.

Figură marcantă a regiei de teatru şi a pedagogiei teatrale europene, David Esrig absolvă Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1958. Se face auzit şi cunoscut, mai întâi în ţară şi apoi în străinătate, pentru spectacole ca Umbra lui Trolius şi Cresida, Nepotul lui Rameau, Marat Sade sau Aşteptându-l pe Godot, care urma să fie jucat chiar în faţa lui Samuel Beckett. Acesta acceptă invitaţia regizorului, dar din pricina cenzurii regimului comunist spectacolul este suspendat. România acelor ani nu era tocmai spaţiul propice pentru libera exprimare, condiţia artistului era în permanenţă ameninţată, contestată sau anulată de jocurile politice din vreme. Astfel se face că David Esrig părăseşte ţara şi după mai multe perindări prin diverse spaţii culturale , se stabileşte în Germania la Burghausen. Aici înfiinţează un centru de cercetare teatrală care se va dezvolta cu timpul şi va ajunge cunoscut drept Academia de Teatru şi Film Athanor. Athanor se naşte din nevoia de a transforma din plumb în aur esenţa umană a actorului. De a-l învăţa cum să aleagă dintr-o variată gamă de posibile exprimări, pe cea care conţine cele mai multe informaţii şi care concentrează cel mai bine mesajul.

Preocupat de expresie, nu neglijează deloc cuvântul. Tot ce se petrece în teatru trebuie să fie conştient şi asumat. Astfel, timp de o săptămână, David Esrig lucrează cu studenţii Universităţii de Arte “George Enescu” monologuri, alese de ei, care de care mai diferite şi mai incitante (de la teatru antic până la Shakespeare, Cehov sau teatru contemporan: Edward Albee, Jonas Gardell, J.P.Sartre), cu scopul de a le împărtăşi din abecedarul teatrului existenţialist şi de a le arăta cum pot singuri să creeze lumi verosilie atât pentru ei cât şi pentru spectatori, lumi care pot fi generate de un gest, un ton sau o imagine. Regizorul mizează pe sinteză, sinteza care vine după o mai lungă cercetare şi aprofundare a personajului. Pentru toate e nevoie de concentrare şi atenţie. Pentru a ajunge la emoţia vie şi la sensul autentic, nu e de ajuns să ştii, trebuie să crezi. Şi să crezi până la capăt.

David Esrig îndrumă cu drag şi sfătuieşte, demonstrează, povesteşte şi auditoriul e fascinat de bogăţia unui om care s-a întâlnit în drumul său cu numeroase personalităţi reprezentative ale fondului cultural românesc sau european: actori, pictori, regizori sau dramaturgi, muzicieni. Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Lucian Pintilie, Sergiu Celibidache sunt câteva din personajele anecdotelor strecurate de David Esrig în discursul său. Căutarea şi munca actorului cu el însuşi este permanentă, ea începe cu citirea şi descifrarea textului şi nu se termină nici după premieră. Teatrul existenţialist este condiţionat în primul rând de crez. De capacitatea actorului de a se pune în situaţie şi de a o juca fără nici cea mai mică reţinere, oricât de absurdă ar fi situaţia, ea trebuie să fie întotdeauna adevărată pentru cel care e pe scenă. Doar aşa va fi adevărată şi pentru cel care e în sală. Esrig spune că nimic nu e imposibil atâta vreme cât actorul crede în ceea ce face. Dincolo de cuvinte, actorul trebuie să vadă întotdeauna sensul şi scopul lor, viaţa adevărată se naşte nu din ceea ce se spune, ci din cum şi de ce se spune. Personajele nu trăiesc pe hârtie, ci în propriul lor timp şi spaţiu, de care sunt dependente. La contextul creat de acestea are de lucrat regizorul, dar la cum funcţionează personajele în raport cu contextul, asta “devine” treaba actorului. Imaginaţia lui este forţa creatoare. David Esrig mai cere, pe lângă asta, şi puţină poftă de viaţă şi joc. Numai aşa, spune el, spectatorul în loc să doarmă în sală, va visa. Actorul trebuie să devină un adevărat alchimist şi să metamorfozeze ficţiunea într-o realitate surprinzătoare, uneori cutremuratoare, în faţa căreia până şi cel mai crispat dintre spectatori să se incline

Devotamentul pe care îl cere artistului este acela pe care el însuşi l-a avut faţă de munca sa şi faţă de condiţia omului de teatru în general. De fapt, artelor le e specifică nevoia imperativă a celor care le fac, să le facă. Nu există jumătăţi de măsură în ce priveşte condiţia creatorului, de orice natură ar fi el. Sunt demne de admirat lupta cu un sistem politic nemilos şi perseverenţa, cum de altfel de admirat e şi lipsa compromisului. Poate de aici şi cerinţele exigente ale regizorului. David Esrig îi învaţă astfel pe studenţii curioşi nu numai cum să lucreze cu ei înşişi pentru teatru, ci şi pentru viaţă. Devine pentru mulţi un model demn de urmat şi tuturor le vine greu să se despartă după o săptămână de faimosul şi prea bunul îndrumător.

La atelier au participat: Laura Bilic ( absolventă Arta Actorului UAGE şi câştigătoare a Galei Hop 2010), Alexandru Clement Arnăutu (absolvent Arta Actorului), Alexandra Bandac (anul II Arta Actorului), Adina Iftime (anul III Arta Actorului Mânuitor de Păpuşi şi Marionete), Ana Maria Moroşanu (anul II Arta Actorului), Ioana Iuşcă (anul III Arta Actorului Mânuitor de Păpuşi şi Marionete), Mirela Nistor (absolventă Arta Actorului, anul I Master Artele Spectacolului), Diana Roman (absolventă Arta Actorului, anul I Master Artele Spectacolului), Loredana Ioniţă (anul III Arta Actorului Mânuitor de Păpuşi şi Marionete), Ioana Lefter (absolventă Arta Actorului), Cristi Gheorghe (anul III Arta Actorului), Andrei Sava (anul II Arta Actorului), Andrei Ciobanu (absolvent Arta Actorului)

Impresii :

Daniel ( spectator): Modul de lucru al Domnului Esrig reprezintă cel mai simplu, dar şi cel mai complicat mod de a reuşi în teatru. Am învăţat că teatrul se face cu zâmbetul pe buze, încercare şi siguranţă. Lucrurile noi învăţate de la domnul Esrig sunt, de fapt, cele pe care le ştiam, marele regizor având darul de a deschide ochii celor care îl urmăresc cu atenţie. Şi de a-i atrage în "povestea teatrului" pe cei mai puţin curioşi.

Laura (participant): Ni s-au spus practic lucruri pe care noi le ştiam deja, dar au fost atât de bine spuse, sau mai degrabă, atât de bine structurate şi ordonate, încât am învăţat ce trebuie să respectăm şi cum să nu sărim peste etape. Ne-a organizat şi pe noi, asta e. Şi cel mai important e că ne-a reamintit să nu ne oprim la jumătate, să ducem intenţiile până la capăt, oricare ar fi ele. Pentru că sunt multe, soluţiile sunt infinite şi siutaţiile se pot dezvolta oricum.

Andrea (spectator): Un workshop foarte interesant şi foarte valoros ca noţiuni pentru deprinderea unei metode proprii în crearea şi asumarea unui rol… lecţie adevarată de actorie, din păcate foarte sintetizată din cauza timpului scurt..

A consemnat Vasilica Blohat – studentă teatrologie anul III

Fotografii – drd. Tamara Constantinescu