Despre El..

Despre El... sau despre licenţă...

Sub un titlu generic, „Despre el...” vineri, 24 mai, a avut loc în sala „Studio” a Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, examenul de licenţă a trei dintre studentele anului trei actorie, clasa Conf. univ. dr. Octavian Jighirgiu. Este vorba despre  Loredana Bran, Andreea Olaru şi Mădălina Munteanu care au interpretat trei monologuri, a căror temă principală este bărbatul, mai exact absenţa acestuia din viaţa unor femei singure. Pe scena de la sala  „Studio”,  am putut vedea trei roluri de femei disperate, interpretate cu umor, tragism ori resemnare de către cele trei studente-actriţe .   

Loredana Bran

Loredana Bran, a ales „Sinuciderea unei cochete” de Tudor Popescu, moment în care asistăm la tentativele eşuate ale unei actriţe de a-şi pune capăt zilelor. Un monolog spumos, interpretat cu mult umor de Loredana care a dovedit că are deja calităţile unei bune actriţe.

Andreea Olaru

Andreea Olaru e  „O femeie singură” de Dario Fo şi Franca Rame. Singură, aflată undeva între disperare şi nebunie, studenta-actriţă întruchipează o victimă a unei lumi dominate de bărbaţi. E, dacă vreţi, o supravieţuitoare, a cărei demnitate a fost călactă în picioare. Şi Andreea  Olaru a ştiut foarte bine cum să ne facă să o credem pe cuvînt.

Mădălina Munteanu 

Mădălina Munteanu este „Puternica” de August Strindberg. Puternică şi convingătoare personajul interpretat de ea a avut un „aer” mai trist, dar prestaţia Mădălinei a convins publicul de calităţile sale actoriceşti.

În demersul lor au fost îndrumate şi de Lect. univ. dr. Doru Aftanasiu şi de Asist. univ. drd. Laura Bilic, regia tehnică fiind semnată de acelaşi neobosit George Albianu.

Lucian Parfene- student Teatrologie, Jurnalism teatral, anul III

Jurnalul unui nebun

Jurnalul unui nebun

„Creierul îl aduce vîntul care bate dinspre marea Baltică” exclamă Popriscin.

Pentru regizorul Ion Sapdaru nu e prima dată cînd „deschide” Jurnalul unui nebun.  El a mai montat aceiaşi nuvelă scrisă  „de N. V. Gogol şi la Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoşani. Spectacolul Ateneului Tătăraşi din Iaşi, la a cărui premieră am avut şansa să asist pe 26 mai, spectacol organizat în cadrul Festivalului de teatru EuroArt, e unul care uimeşte, provoacă, incită, nebunia apasă constant pe umerii spectatorului preţ de 110 minute.

Publicată în 1835, nuvela este jurnalul personal a patru luni din viaţa unui funcţionar din Sankt Petersburg. Acesta nu poate înţelege şi accepta modul de funcţionare al societăţii în care trăieşte. Pe măsură ce trece timpul acesta se simte din ce în ce mai mic, mai neînsemnat şi marginalizat. Singura lui salvare, sau poate nebunie e să se refugiaze într-o lume de vis, unde va căpata importanţă şi autoritate. Aici el se va crede regele Spaniei şi astfel nu va mai trebui, să facă compromisuri  sau să se lase umilit. În lumea lui imaginară va domni aşa cum va vrea, se va putea îndrăgosti de fiica directorului, va fi prin urmare un om liber.

Personajele tragicomediei sunt întruchipate de actorii Toma Moraru, Sorin Cimbru şi Roxana Mârza, absolvenţi sau încă studenţi ai Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi.

Toma Moraru (Popriscin) e asemenea unui alergător de cursă lungă, e cel care duce greul spectacolului. Practic interpretează un lung şi pe alocuri obositor monolog, întrerupt din cînd în cînd de slujnica Marva (Roxana Mârza) ori de alte personaje imaginare interpretate de Sorin Cimbru. 

Un lucru inedit pe care îl face Ion Sapdaru este introducerea în piesă a cîtorva  momente din „Hamlet” de William Shakespeare. Un fel de teatru în teatru. Popriscin alăturîndu-se spectatorilor şi urmărind din sală recitarea fragmentelor shakspeariene, atît în română cît şi în engleză de către Sorin Cimbru, încă student în anul al treilea la secţia de actorie a Universitaţii de Arte „George Enescu”. Actorul, folosindu-se de microfon şi plimbîndu-se prin sală, crează spectaorului senzaţia că asistă la un fel de slujbă specifică pastorilor americani. E ca şi cum Ion Sapdaru a gîndit acest moment ca o încercare de convertire a publicului, de cuplare a lui la nebunia personajului. Este, cred, un experiment interesant şi inedit. De altfel Sorin Cimbru întruchipează în spectacol mai multe personaje, e cînd doctor, cînd director de cabinet, cînd un funcţionar oarecare. 

Decorul simplu, minimalist, un pat vechi de spital,  încadrat de două manechine de croitorie, un bec care atîrnă de tavan o umbrelă, două taburete, pe scenă sunt împrăştiate foile din jurnal, pe margini sunt montate două microfoane. Costumele personajelor sunt negre, la fel ca şi fundalul scenei, contrastul fiind dat doar de halatele albe ale celor două personaje doctorul şi asistenta. La capitolul muzică spectacolul stă foarte bine. Zgomote care mai de care mai ciudate. Unele sunt repetitive şi agasante sugerînd o continuă stare de aşteptare, apoi claxoane care sună obsesiv, muzică de estradă cu iz rusesc, sunete care parcă vin din mintea unui nebun. În ceea ce priveşte eclerajul, lucrurile sunt relativ simple, becul poziţionat deasupra patului crează o atmosferă difuză, jocuri interesante de lumini şi umbre şi cam atît. E mult întuneric, mult negru, multă încordare pe scenă. Umorul lipseşte, momentele comice sunt rare, e un spectacol construit asemenea unei corzi de pian gata să se rupă. 

Jurnalul unui nebun este o piesă de atmosferă, ce-i drept una destul de tenebroasă, dar care surprinde destul de original nebunia neînsemnatului funcţionăraş Popriscin. Finalul este şi el încărcat de dramatism sunt aruncate găleţi cu apă în capul lui Popriscin, e curentat, legat de pat forţat să spună cine se crede. Nici o şansă. În Regia lui Ion Sapdaru, Popriscin e, fără doar şi poate, regele Ferdinand al Spaniei: „Acest rege a fost găsit, acest rege sunt eu!”.

            

    Lucian Parfene – student Teatrologie – Jurnalism teatral, anul III

    FOTOGRAFII -  Bogdan PINTILII

ADAPTAREA SCENICĂ: ION SAPDARU

REGIA, DECOR: ION SAPDARU

ASISTENTA REGIE: LARISSA DANILOV

PROCESARE MUZICALA: SORIN CIMBRU

DISTRIBUŢIA: TOMA MORARU, SORIN CIMBRU, ROXANA MǺRZA

AFIŞ:  Ana MOLDOVAN

Spectacolul din 26 mai 2013, ora 19.00, face parte din Festivalul de Teatru EUROART.

Despre nebuni cu drag

„Mă întorc cu o regularitate obsesivă  la această operă uriaşă a lui Gogol fiind trist convins de faptul că abia dacă mă aflu în pragul înţelegerii ei. Gogol, marele deschizător de drum al realismului critic, râvna necurmată a scriitorului cutezător de după el, are un loc aparte în scara de valori pe care mi-am alcătuit-o în aceşti ani de teatru ce i-am parcurs. ,, Jurnalul unui nebun’’ mă fascinează prin patosul ei uman prin oscilaţia frenetică dintre realitate şi oniric a omului mic. Sunt şi eu, netăgăduit, un Popriscin într-o lume grotescă şi nebună, visele mele, ca şi ale lui, sunt invadate de monştri în mantale gri, de nasuri cu medalii şi favoriţi, de catastifuri doldora de suflete moarte …”    Ion Sapdaru , mai  2013

(Citat de pe pagina de prezentare a Ateneului Tataraşi din Iaşi)

Prăpădul de Attila Bartis

Prăpădul

 de Attila Bartis

Regia: Lucian Dan Teodorovici

Scenografia: Nicolai Mihăilă

Asistent scenografie: Andreea Spătaru,

Foto: Dan Mititelu, ilustraţia muzicală: Neolexica

Distribuţia: Teodor Corban, Catinca Tudose, Delu Lucaci, Constantin Puşcaşu, Dumitru Năstruşnicu

O piesă despre un artist, soţia acestuia  şi un model de ocazie. Trei destine,  trei poveşti despre viaţă, iubire, moarte.

Debutul regizoral a lui Lucian Dan Teodorovici, pe scena mică a Teatrului Naţional din Iaşi, cu piesa Prăpădul de Attila Bartis, nu îmi pare a fi deloc unul cuminte. Domnia sa a absolvit în anul 2012 secţia de regie a Universităţii „George Enescu" din Iaşi. Piesa „Prăpădul" constituie astfel debutul său regizoral pe o scenă a unui teatru profesionist. Subiectul piesei este unul delicat, el surpinde ultimele luni din viaţa unui fotograf celebru care suferă de o boală incurabilă şi care, ştiind că va muri, încercă să se agaţe de viaţă ducîndu-şi pasiunea – aceea de a fotografia nuduri – pînă la final.  Dar oare lucrurile să fie chiar atît de simple?

Ele încep atunci cînd Farkas András, (Teodor Corban), întîlneşte în tramvai o tînără necunoscută, Agnes Lázár, rol interpretat de Delu Lucaci, pe care o invită în atelierul său în ideea de a-i face o serie de fotografii nud.  Dar în acelaşi timp primeşte şi vestea că a fost diagnosticat cu cancer la plămîni.

András refuză să se opereze, dorindu-şi să traiască de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Vrea să lucreze, să-şi inventarieze fotografiile cu nori şi să o fotografieze pe Agnes. E poate un alt mod de a fugi de moarte, sfidînd-o, întorcîndu-i spatele – sau poate avem de a face cu un egoism ori, de ce nu, cu un excentric mod de a încheia socotelile cu viaţa. Acolo, în acele fotografii, el dă senzaţia că vrea să descopere tot ceea ce nu a găsit pînă atunci la nici o femeie. Relaţia celor doi va evolua treptat, iar imaginea tinerei femei de serviciu va fi imprimată în peste treizeci de mii de fotografii.

Ca o ironie a sorţii, un singur negativ, cel al radiografiei plămînilor mîncaţi de cancer, singura fotografie care i-a fost făcută vreodată, e şi cel care-l va condamna la moarte. E aproape ca o răzbunare, e ca şi cum ai fi învins de propria pasiune.

Un personaj care contrabalanseză povestea de iubire a celor doi este soţia lui Andras, Eva Farkas, rol interpretat de Catinca Tudose. Cei doi au o relaţie rece, se văd clar uzura sufletească, frustrările, înstrăinarea. Atitudinea ei este cînd tolerantă şi protectoare, cînd rece şi arogantă. Şi totuşi, Teodorovici nu o construieşte ca pe un personaj eminamente negativ. Rolul acesta e parcă făcut pentru Catinca Tudose, care reuşeşte cu mare uşurinţă să ne arate diferitele feţe ale unei soţii disperate.

Tragismul piesei este rupt de două momente oarecum comice, cînd „rudele de sînge” ale tinerei vin în atelierul fotografului. Prima oară pentru a-l şantaja şi intimida pe fotograf, prin rolul interpretat de Constantin Puşcaşu, şi a doua oară pentru a cere drepturile de pe urma fotografiilor ce se cuvin „nepoatei”, rol interpretat de Dumitru Năstruşnicu. Deşi apariţiile celor doi sunt relativ scurte ca durată, personajele lor sunt bine conturate, ei simbolizînd, dacă vreţi, partea urîtă a lumii, privitivismul, pragmatismul ei, al celor pentru care viaţa înseamnă doar ceea ce se vede la televizor.

Spectacolul este gîndit ca o succesiune de cadre construite într-o alternanţă aproape cinematografică, ce îţi dă sezaţia de trecere accelerată a timpului.

Privind scena, ai senzaţia că te afli în faţa unui imens negativ fotografic. Decorul semnat de Nicolai Mihăilă şi Andreea Spătaru este minimalist. El reprezintă studioul unui fotograf, totul este în alb şi negru, un ecran mare de pînză fixează fundalul. Deşi acţiunea se desfăşoară în cabinetul fotografului, piesa nu este complet lipsită de dinamism, personajele utilizează bine spaţiul, toate obiectele prezente în scenă îşi au rostul, nimic nu este în plus, elementele de decor au o funcţionalitate clară, la un moment dat se trage chiar şi cu un pistol.  

Piesa nu impresionează prin muzică, sunt doar scurte fragmente de melodii  care vin în contrapunct cu acţiunea piesei,  în schimb luminile, un reflector pentru fotografii, şi unul plasat în spatele scenei sunt folosite inteligent, creînd un joc interesant de lumini şi umbre.

Delu Lucaci e cînd timidă, cînd seducătoare şi obraznică, aşa cum trebuie şi reuşeşte să fie, demonstrînd că nimic nu e imposibil în teatru şi că fiecare rol e o provocare.

Rolul cel mai greu îl are Teodor Corban, atît prin faptul că nu părăseşte nici o clipă spaţiul de joc, cît şi prin complexitatea personajului Farkas András, a cărui stare fizică şi psihică se va degrada treptat, în final ajungînd orb, într-un scaun cu rotile, spiritul său, exuberant la început, topindu-se iremediabil, devenind o umbră, un negativ proiectat pe ecranul de pînză din fundal. Şi lui Teodor Corban îi reuşeşte.

Chiar dacă spectacolul conţine scene de nuditate şi limbaj licenţios, ele nu sunt gratuite, fiind chiar necesare tocmai pentru a mări contrastul dintre nevoia de viaţă, de iubire şi zbuciumul sufletesc a lui András.

Cele 90 de minute ale spectacolului trec repede. Iar finalul nu este deloc unul fericit. Totuşi, nu ştiu de ce, nu am plecat din sală cu un gust amar. Poate pentru că Lucian Dan Teodorovic a reuşit în această montare să îmbine metafora cu realitatea crudă şi neiertătoare sau poate pentru că a izbutit să găsească un echilibru între tragic şi comic, între ură şi iubire, un echilibru pe care nu mulţi regizori îl ating din prima încercare.

Lucian Parfene – student Teatrologie - Jurnalism teatral, anul III

Fotografii - Pintilii Bogdan Stefan

Attila Bartis Este unul dintre cei mai importanti scriitori contemporani din Ungaria. S-a nascut in Tirgu Mures, iar la 16 ani a fost nevoit sa se mute la Budapesta impreuna cu familia. Cel mai cunoscut roman al sau este A nyugalom (Tihna, Paralela 45, 2006), tradus in peste 20 de tari. A mai scris romanul A séta (Plimbarea, Polirom, 2008), volumele de nuvele A kéklő pára (Aburul albastrui), A Lázár-apokrifek (Apocrifele lui Lazar) si drama Anyám, Kleopátra (Mama mea, Cleopatra). Bartis a avut mai multe expozitii de fotografie, una dintre cele mai cunoscute fiind Mostenirea Engelhard. Pentru acest proiect a primit cea mai mare bursa de fotografie din Ungaria, Pécsi József. In octombrie 2010 a publicat la Budapesta albumul foto A csöndet úgy (Linistea asa).

Lucian Dan Teodorovici este coordonator al colectiei „Ego. Proza” a Editurii Polirom si senior editor al saptaminalului Suplimentul de cultura. Intre 2002 si 2006 a fost redactor-sef al Editurii Polirom. A colaborat cu proza, teatru si articole la diverse publicatii din tara si strainatate. Este autor sau coautor al unor scenarii de film si televiziune.