Păpuşarul şi dublul său-Pogany, marioneta atemporală

Păpuşarul şi dublul său-Pogany, marioneta atemporală

Din multitudinea spectacolelor sau a examenelor de teatru care au loc sub egida Universităţii de Arte „George Enescu”, se pare că anul 2014 poartă câtorva studenţi noroc, datorită faptului că au oportunitatea de a-şi derula procesele artistice, nu numai pe scena Studioului, ci şi în alte spaţii, precum Teatru Fix, o formă de teatru neconvenţional, underground. Să sperăm că este abia începutul unor parteneriate prolifice, în mod special pentru studenţii care sunt pe drumul formării lor ca artişti profesionişti.

Ilinca Istrate a absolvit secţia de Actorie\Păpuşi\Marionete a Facultăţii de Teatru în vara anului 2014, iar în prezent este în anul I de Master. Nu cred că există vreun student care să nu o cunoască ... de cele mai multe ori, pe holurile încăpătoare ale etajului al doilea când ieşi de la cursuri sau seminarii ai ocazia de a te întâlni cu o pereche de ochi foarte expresivi şi cu Pogany. Cine este el? Probabil nu găsim un răspuns palpabil a tot ceea ce însumează, dar Pogany este o marionetă de talia unui copilaş, sinceră, sensibilă, care împarte numai afecţiune. La prima vedere ne putem gândi la o relaţie dintre păpuşar şi marionetă, dar e mult mai mult. Pogany, păpuşa cu fire şi cu un chip atipic reprezintă pentru artistă un băiat atemporal, care o însoţeşte pretutindeni (aşa cum spune chiar ea într-un interviu acordat pentru ziarul Mesagerul de Neamţ). Cel care a contribuit la construcţia fizionomiei lui Pogany este pictorul Manuell Mănăstireanu şi, totodată, este de apreciat fascinanta asemănare a marionetei cu statuia Mademoiselle Pogány a lui Constantin Brâncuşi, din 1913.

Astfel, în seara de 27 noiembrie, Teatru Fix ne-a găzduit la spectacolul Râzi, paiaţă, coordonat de lect. univ. dr.Anca Ciofu, cu Ilinca Istrate şi Pogany. Un cadru destul de restrâns, într-un spaţiu neconvenţional a adunat suficienţi spectatori, atât cât să le poţi simţi energia în timpul reprezentaţiei. Este păcat că nu au fost mai mulţi studenţi-colegi de-ai actriţei-păpuşar! Spectacolul la care am asistat, mi-a demonstrat, după ceva timp, faptul că este posibil să ma bucur şi de reprezentaţii de calitate, care să-mi trezească aprecieri şi ... apetitul pentru a scrie cu şi din plăcere. Râzi, paiaţă  este un concept artistic, pe care Istrate  şi-l asumă de la început şi până la sfârşit, regia şi scenografia fiind construite de marionetistă. De apreciat nu sunt numai tehnicile de mânuire pe care le-a învăţat şi exersat, ci şi mǎiestria în construcţia de papuşi, marionete, decor, recuzită.

De când am intrat în încăpere şi mi-am ocupat locul am observat o scenă micuţă, care avea în partea stângă, mai în spate un paravan cu un ecran, special pentru teatrul de umbre, în rest ... gol, pentru moment. Publicul se linişteşte, iar din mulţime apare tipica Ilinca Istrate însoţită de valiza ei de păpuşar. Odată pătrunsă în spaţiul scenic, aceasta începe să-şi intre în rol. Primul contact a fost cu paravanul, unde, pe ecran am sesizat o poveste, care avea ca protagonişti două figurine cu două tije (păpuşi de tip wayang golek), specifice teatrului de umbre. Din „istorioara” pe care am vazut-o, am înţeles că este vorba despre ceva personal şi că din dragostea celor doi a apărut un copil, Ilinca Istrate, care va începe atât în viaţă, cât şi în spectacol să se agaţe de lumea păpuşilor. Acţiunea se mută către valiza adusă pe scenă. În momentul în care a fost deschisă, de acolo a ieşit Pogany într-un costumaş de catifea, jumătate roşu, jumătate alb, cea dintâi culoare purtând-o şi actorul-păpuşar.

Pogany este o marionetă perfectă pentru coregrafie, parte pe care o vedem în momentul Tarantellei. Atât el cât şi Ilinca Istrate se află într-un sincron, la unison în ceea ce priveşte paşii, ce se pliază perfect pe ritmurile napoletane. Apar în partea dreaptă a scenei trei butoiaşe şi o scândură. Pogany îşi ia din valiză o tamburină în miniatură, pe care o foloseşte în dans, apoi sare pe scândură şi se produce dezechilibrul ... cade la pâmânt râmânând preţ de câteva secunde fără suflare. Până acum „copilăria” lui a fost într-o lumină, caldă, dar cu prima cădere, lucrurile încep să nu mai fie atât de armonice. Păpuşarul îşi animă marioneta printr-un suflu colectiv. Respiră în acelaşi timp ca o singură fiinţă! Uneori după ceva timp scurs dintr-un spectacol îmi place să arunc câte o privire în sală. Sunt atentă la reacţiile publicului, astfel, de această dată am simţit un mănunchi de energii ce se râsfrângeau către scenă. Cei care aveau consumaţie au uitat complet ... nimic nu mai conta. Catharsisul s-a produs!

Revenind. Când Pogany ajunge la valiză vedem o animare dublă, nu numai băiatul atemporal fiind însufleţit de păpuşar, ci el, la rândul său anima o marionetă în miniatură cu fire scurte. Pot fi multe spectacole de teatru de animaţie, în care animarea se efectueaza în spatele paravanului, dar aici Ilinca Istrate animă marioneta la vederea spectatorilor, putându-se observa emoţiile care au fost constructive pentru marionetistă. Un alt moment puternic este cel în care Pogany devine un artist al lumii muzicale. Relaţia dintre Istrate şi Pogany este aceea dintre o mamă şi un băiat, cea din urmă fiind mereu alături de copilul ei, şi totodată cea care-l sprijină necondiţionat şi care suferă şi se bucură odată cu el.

Spectacolul este alcătuit din colaje, secvenţe sau episoade care ne transmit poze. Un singur plus ar mai fi fost necesar. Trecerile de la un episod la altul ar fi trebuit să fie decupate mai vizib, pentru a avea „fluiditate”, un liant care să le confere un fir liniar. Ilustraţia muzicală este compusă din muzică clasică: Max Richter-On the nature of the daylight, Zbigniew Preisner-Les marionettes, Stepjan Hauser-Alone (Sollima). Se ştie că într-un spectacol de animaţie ambianţa sonoră este foarte importantă, astfel în Râzi, paiaţă ea a contribuit din plin, iar de ecleraj se ocupă Alexandra Popa, absolventă a secţiei de Teatrologie, de la U.N.A.T.C. Întotdeauna m-au interesat colaborările dintre studenţii de la diferite secţii, lucru ce ar trebui să fie aplicat cât mai des.

Ilinca Istrate este o actriţă-păpuşar cu potenţial şi înclin să cred că arta păpuşărească este mai dificilă decât arta dramatică, din cauză că un marionetist nu trebuie să-şi folosească doar trupul pentru a transmite, stări, emoţii, el, în acelaşi timp, trebuie să anime obiectele, trebuie să fie un unanim, care nu se rezumă doar la propriul corp.

La finalul reprezentaţiei nu ştii la cine să fii atent: la Ilinca Istrate, ori la Pogany?! Îndrăznesc să afirm cu încredere că păpuşarul pierde lupta şi că actorul-păpuşă este cel care primează. Râzi, paiaţă este cel mai sincer spectacol în care Ilinca Istrate îşi joacă propriul EU creator, care se râsfrânge asupra dublului ei, Pogany. Păpuşăria, în cazul prezent nu este o artă destinata numai copiilor, ci publicului de la mic la mare, care se regăseşte în acea funcţie sinusoidală, presărata cu creşteri şi descreşteri, numită viaţă!

                                              

                           Ivona Lucan – studentǎ Teatrologie, Jurnalism teatral, anul II

Realism contemporan într-un teatru de cameră

Realism contemporan într-un teatru de cameră

Octombrie-Iunie! Un traseu  nou, care a adus cu sine oameni necunoscuţi, caractere diferite, stres, emoţii, situaţii şi experienţe, care îi invită pe studenţi la provocări din ce în ce mai complexe. Un an s-a scurs cu repeziciune, iar pe data de 18 Iunie, am asistat la ora 17:00 la un examen de Arta actorului, coordonat de către conf., univ., dr. Octavian Jighirgiu, în cadrul Facultăţii de Teatru a Universităţii de Arte „George Enescu”. Colegii mei, şi, totodată studenţii din anul I au avut de creat un repertoriu dramatic presărat cu accentele realismului contemporan.

Astfel, pas cu pas, grupa de tineri viitori actori a început să-şi formeze drumul către un produs artistic pentru finalul anului universitar. Examenul a adunat un public destul de numeros pentru camera în care s-a desfăşurat şi a durat aproximativ trei ore. În total, compoziţia dramatică a conţinut nouă „episoade” dintr-o paletă de autori diverşi. Această formă de spectacol nu a dispus de nicio ilustraţie muzicală, excepţie făcând o singură parte dintr-un text, iar elementele de decor şi de recuzită au fost minimaliste , dar alese şi punctate just, iar costumele , pe care însuşi studenţii şi le-au procurat au semnificat un tipar, ce s-a aşezat ca o mănuşă pe fiecare personaj.

Startul examenului de actorie a fost dat de un fragment (scena din gară) din piesa Steaua fără nume de Mihail Sebastian, un text ce se impune prin atmosfera sa lirică, de unde, însăşi poezia izvorăşte chiar din banal, de prisos. Din distribuţie au făcut parte Sonia Teodoriu, care a deţinut cheia rolului binecunoscutei domnişoare Cucu, această partitură fiind o provocare personală pentru tânără, deoarece personajul din piesa lui Sebastian este total la polul opus faţă de personalitatea ei. Sonia Teodoriu are o apariţie scenică plină de şarm, iar costumul ei este construit într-o notă de bun simţ şi de bun gust. Ca spectator am observat un personaj puternic, stăpân pe propria-i persoană şi voce, care, totodată îşi joacă partea folosindu-se de un sincron, oferit în mare parte şi de ceilalţi colegi de scenă.

Maftei Dragoş are prilejul de a avea rolul de şef al gării. Deşi are o apariţie minoră, el îşi duce construcţia personajului până la capăt stârnind o notă hazlie. Camelia Dilbea fiind eleva care veşnic îşi doreşte să evadeze din rigorile clasice ale rutinei şi monotoniei din acel sătuc îşi trasează cu tuşe fine tipul de copil ingenuu, curios şi visător, terorizat mai mereu de domnişoara Cucu. În cele din urmă, Marin Vasile îl interpretează pe profesorul Miroiu, omul ciudat în viziunea domnişoarei Cucu. Marin Vasile reuşeşte să se apropie de liniştea şi de universul aparte, lipsit de stres al personajului.

Un alt pasaj din acelaşi text, mai exact, scena întâlnirii dintre Grig şi Mona (care are loc în casa lui Miroiu), îi are de data aceasta în joc pe Daniel Onoae şi pe Andreea Popovici  „Cuceritorul” Grig şi cu Mona ... sa derulează un dialog ... cel mai realist dialog al lor (momentul dinaintea plecării definitive a Monei din viaţa profesorului). Cu toate că actorii şi-au ales bine personajele, iar Daniel Onoae se foloseşte de un firesc actoricesc aparte, reprezentaţia celor doi a fost cam redusă ... energetic. Surprinzător, sau nu, o altă domnişoară Cucu ne aşteaptă şi aici.  Adnana Bolea ne prezintă o partitură actoricească accesibilă, de data aceasta într-o tonalitate mai caldă faţă de scena în care a jucat Sonia Teodoriu, iar Marin Vasile, tot în rolul profesorului Miroiu îşi menţine nuanţele actoriceşti.

În continuare ne întâmpină tot Adnana Bolea cu personajul Ariola, împreună cu Nicoleta Văcăraşu în rolul Iarna, într-un fragment din piesa Dacă ăla e cu aia, aia a lui cu cine e?, text ce aparţine dramaturgului contemporan Mimi Brănescu. Un titlu lung zic eu , care-ţi stârneşte interesul, datorită felului în care sună sau ... nu! Examenul-spectacol se dovedeşte a fi plin de provocări. Şi aici avem o partitură aflată la antipodul personalităţii Nicoletei Văcăraşu, datorită unui rol negativ, al unei prostituate, care, evident ştim cu ce se ocupă, dar care adăposteşte un limbaj dur, licenţios pe alocuri. Din  păcate „pariul” cu o altă mască a fost pierdut, dar încercarea Nicoletei Văcăraşu poate fi considerată ca un prim pas în evoluţia-involuţia sa ca viitoare actriţă. Colega sa de joc, Adnana Bolea şi-a lucrat partea într-o atmosferă destul de liniară şi de scăzută.

Un alt fragment dramatic, mai exact scena întâlnirii dintre părinţii copiilor aflaţi în conflict o observăm în piesa Zeul Măcelului a dramaturgului contemporan francez, Yasmina Réza. Două cupluri, doar creionate de către studenţii Andreea Enciu (Anette), Marin Vasile (Alain)- Nicoleta Văcăraşu (Véronique) şi Dragoş Maftei (Michel) încearcă să ducă la final aşa-zisa tensiune dramatică, pe care ... nu am simţit-o. Ceva a părut că scârţâie în jocul actoricesc. Un moment destul de fad a fost definit de o tăcere, de un gol, prelungit prea mult, din cauza unei reacţii sau a unei replici care a părut  „întârziată”.

Mai departe, în piesa Titanic vals de Tudor Muşatescu publicul este invitat la întâlnirea dintre Miza şi Dinu. Maura Munteanu face un duo solid cu Dragoş Maftei. Cea dintâi transmite spectatorilor un flux energetic bine susţinut de feminitatea şi de puterea sa de a mânui sforile propriilor gânduri şi ambiţii, pe care le posedă personajul clasic al lui Muşatescu, şi pe care, Munteanu reuşeşte să-l creeze, şi nu numai ... să-l pună în valoare. Colegul său, Dragoş Maftei ţine ritmul, bineînţeles în cheia personajului care i-a fost distribuit. Sesizăm aici un Dinu plin de farmec, dar care aduce, totodată cu sine şi o mare nesiguranţă, acea coardă care, de obicei (poate) e nesigură când vine vorba de a aborda şi de a convinge o femeie, în cazul de faţă precum Miza.

Pe Maura Munteanu (Ea) am putut să o urmărim şi în piesa Prin gaura cheii, text ce aparţine dramaturgului rus Vasilly Sigarev, de astă dată avându-l ca partener de scenă pe Vasile Marin (El). O doamnă care oferă ... servicii şi un nebun, un amestec ciudat, care nu poate conduce decât spre piruete dramatice. Revenind la viitorii actori, ţin să punctez şi să apreciez modul în care şi-au decupat, divizat personajele şi caracterele diferite pe care le-au avut de jucat în „colajele” dramatice anterioare.

Continuăm cu Vasile Marin (Slaber) în Uşa închisă, text scris de dramaturgul irlandez Graham Reid, ce oferă tuturor studenţilor-actori: Daniel Onoae (Victor), Arun Cotic (Gunner) şi Maftei Dragoş (Sopz) o arie de culori actoriceşti. Personajele, cel puţin din prisma contrastului aparenţă-esenţă par (foarte) grele, şi de aceea se poate ajunge ca în cazul de faţă într-o extremă ... „Prea teatrală!”. Toată spaima ce se împleteşte cu agitaţia, asumarea, laşitatea, curajul şi cu momentul în care suntem puşi, presaţi de situaţia în care o decizie trebuie luată pe nerăsuflate pot trimite spre o ambalare (prea) stridentă a compoziţiei actoriceşti, mai ales în ceea ce vizează prestaţia lui Vasile Marin.

Pace S.R.L., piesă ce aparţine actorului şi regizorului Ion Sapdaru este un text venit ca să ofere „un moment de relaxare” publicului. Din distribuţie fac parte: Andreea Popovici (Ramona), Daniel Onoae (Stelică), Arun Cotic (Felix). Personajele pe care le-am văzut manifestându-se erau prinse într-o notă de firesc, şi, evident, de joc şi joacă. Cu toate acestea, răsturnarea de situaţie, cea în care Felix intră în apartamentul său şi este lovit cu o tavă după cap de către Stelică, pare un moment (cam) lipsit de modularea, care ar fi trebuit să transpară din sinele actorilor şi să fie direcţionată către public.

Am ajuns la sfârşit. Cu un ultim pasaj din cunoscuta piesă Priveşte înapoi cu mânie de John Osbourne. Furia Soniei Teodoriu (Helen), a Cameliei Dilbea (Alison) şi a lui Arun Cotic (Jimmy) reprezintă cuvântul cheie din text. Ea le oferă tinerilor calea perfectă pentru exteriorizare. Trei personaje, trei lumi diferite. Camelia Dilbea îşi formează din nou cu mare grijă traseul artistic. Distrusă în interior şi total pierdută, fără niciun scop, ţel care să o menţină pe linia de plutire dă dovadă de o mare resemnare. Cu toate acestea ţin să precizez că tonalitatea sa, grimasele feţei, felul în care se mişcă şi acţionează, par componente ce se întrezăresc a fi împrumutate de la eleva Zamfirescu din piesa Steaua fără nume şi de la Miranda din Furtuna, în regia lui Cristi Avram, adaptare după William Shakespeare. Nu este neapărat greşit, având în vedere faptul că acestea au fost partiturile sale dramatice, iar în ceea ce priveşte actul actoricesc ... acesta a fost cantitativ şi calitativ. Şi-a urmărit scopul!

Sonia Teodoriu (Helen), personajul din lumea boemă a actorilor este antiteza lui Alison, sau altfel spus este linatul care încearcă să restabilească un echilibru. Arun Cotic (Jimmy), cel care ascultă jazz şi cel care respinge şi îndepărtează aproape totul din jurul său are o prestaţie artistică, din păcate liniară, lipsită de nuanţe ...

„ Căderea cortinei”-Heblu-Final!

                 Ivona Lucan - Teatrologie- Jurnalism teatral, anul II

Constantin Popa Muzica poeziei - Poezia muzicii

             Muzica poeziei - Poezia muzicii

 

Constantin Popa

Din întunericul scenei se decupează două umbre ce marșăluiesc în avanscenă într-un exercițiu de poezie. Colegii profesori și foștii elevi l-au omagiat duminică  9 martie 2014 în Sala Studio a Universitatii „George Enescu" pe Constantin Popa – profesorul, actorul și poetul - printr-un recital de poezie susținut de conf. univ. dr. Anca-Doina Ciobotaru, prep. univ. drd. Laura Bilic și conf. univ. dr. Octavian Jighirgiu. Poezia nu este desăvârșită însă fară muzică, fiind suav acompaniați la pian de conf. univ. dr. Aurelia Simion, pentru a realiza un remarcabil dialog ce înmănunchiază două arte sonore.

Conf. univ. dr. Anca-Doina Ciobotaru
 Prep. univ. drd. Laura Bilic 
Conf. univ. dr. Octavian Jighirgiu

Invitat să savureze muzicalitatea versului şi potenţialul său de a inspira, publicul s-a delectat cu alternanţe poetico-muzicale, unele de un umor fermecător. Fiecare moment avea o frumuseţe care te cucerea, îndemnându-te să asculţi relaxat şi să te bucuri de o destindere poetic-muzicală elevată.

Conf. univ. dr. Anca-Doina Ciobotaru 

Prep. univ. drd. Laura Bilic 

Conf. univ. dr. Octavian Jighirgiu

Înainte de orice, poezia este o stare, o stare care merita a fi transpusă  într-o reprezentaţie  și transmisă celorlalți. Și poetul-actor Constantin Popa însuși recunoaște că este foarte greu să faci un spectacol de poezie. Credem că știm totul despre creație – spune el, însă știm totul până la un punct, după care intervine misterul, o fabuloasă mașinărie ce duce la poezie, muzică sau la teatru, la actorie.

Conf. univ. dr. Anca-Doina Ciobotaru 

Prep. univ. drd. Laura Bilic 

Conf. univ. dr. Octavian Jighirgiu

Domnia sa identificǎ poezia cu oferirea unei noi identități cuvântului, făcându-l purtător de mistere, de emoție estetică. Frumusețea constă tocmai în aceastǎ atribuire a noii identități, în capacitatea de a mărgini cuvântul cu alte cuvinte în chip ideal; pauzele fiind și ele extrem de importante, atât pentru poezie cât și pentru muzică, iar pentru actor fiind pline de conținut.

 Conf. univ. dr. Anca-Doina Ciobotaru

Conf. univ. dr. Octavian Jighirgiu 

la pian conf. univ. dr. Aurelia Simion

Constantin Popa, unul dintre seniorii Teatrului Naţional din Iaşi,  s-a dedicat după 1991 pedagogiei teatrale în cadrul Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, mulţi actori apreciaţi astăzi i-au fost studenţi. Şi în această seară  s-a regǎsit pe scenă în vechii săi „ucenici”, marele regret fiind acela că nu mai poate fi alături de ei, iubindu-i cu o pasiune pe care n-a putut-o bănui înainte de a fi profesor.

În încheiere ne-a delectat cu poezia – învățătură scrisă pentru bǎiatul său, o poezie în care ne-am regǎsit cu toții, părinți și copii.

Prof. univ. dr. Aurelian Bǎlǎiţǎ  şi Profesorul-actor-poet Constantin Popa

În aplauzele celor prezenţi  i-a fost acordată, ca un simbol al prețuirii din partea întregii comunități academice a Universității de Arte „George Enescu", Diploma de Excelență cu medalie pentru dăruirea cu care a slujit Thaliei și Euterpei precum și meritelor deosebite pentru sporirea bunului renume al Școlii ieșene de Teatru.

Un spectacol reuşit, într-o atmosferă de comunicare şi comuniune artistică deosebită.

 

Carmen Antochi – studentǎ Teatrologie, Jurnalism teatral, anul II

Fotografii – Carmen Antochi

 Cu teatrologii pe teren

Între două spectacole la Doroga

La începutul lunii aprilie, în orăşelul de munte, numit Dorohoi am participat împreună cu doi dintre colegii mei de la secţia de Teatrologie şi Jurnalism teatral la Doroga – Festival de teatru în spaţii neconvenţionale aflat la prima sa ediţie. Evenimentul s-a desfăşurat în perioada 4-6 aprilie, având ca participanţi studenţi de la universităţi de arte din Iaşi, Sibiu, Tg. Mureş, Timişoara şi Bucureşti. Au fost prezentate spectacole, conferinţe, ateliere, pentru a deschide o nouă arie în dezvoltarea „curentului” teatral şi nu în ultimul rând, de a obişnui publicul dorohoian cu astfel de manifestări cultural artistice.

Unul dintre „spectacolele” la care am asistat a fost Un actor destul de fad, creat de o companie de teatru independent din Sibiu, Bridge Theatre, în componenţa căreia găsim 4 persoane: Constantin Podu, Alexandra Podu, Se­bastian Dobrescu şi Teodora Voineagu. Această formă de one man show, de „recital” are la baza compoziţiei sale un dialog, care se împleteşte cu poezia sau se poate spune că este un strigăt sincer, plin de sensibilitate şi viaţǎ ce vibrează atât în sufletul actorului, al poetului, cât şi în cel al spectatorului. Partiturile lirice care se derulau de-a lungul celor aproximativ 60 de minute se transcend într-o balanţă, care cântăreşte dualitatea dintre petele de alb şi cele de negru.

Un actor destul de fad cu Aurelian Antal

„Spectacolul” s-a desfǎşurat în Sala Oglinzilor a Muzeului de Ştiinţe ale naturii, cu un public restrâns, fără scenografie, fără ilustraţie muzicală (putem face o paralelă cu teatrul – laborator al lui Jerzy Grotowski), doar pe o scenă, deloc grandioasă, acoperită cu o mochetă verde. Constantin Podu, în „rolul” principal, fiind „costumat” în haine din viaţa obişnuită. La un moment dat, colega sa, Teodora Voineag are o intervenţie din senin, în care aceasta recita versuri din poemul Am zărit lumina al lui Marin Sorescu, finalizat într-o tonalitate rigidă, rece şi însoţită de un mic defect sesizat la nivelul rostirii scenice. O altă „surpriză” este aceea când pe scenă este invitat domnul Aurelian Antal, declarat Cetăţean de onoare al Dorohoiului, care şi-a relatat câteva frânturi din bogata sa activitate artistică. Fraza, în care el afirmă printre altele că „în fiecare dintre noi se găseşte câte o poezie”, mi-a rămas întipărită în minte. Finalurile din colajul de versuri păreau oarecum decupate cu foarfecele, iar actorul încheia cu câte un mulţumesc, după care spectatorii din sală pricepeau că trebuie să se „preteze la ritualul” aplauzelor. Cu toate acestea, „spectacolului – dialog” i-a fost atribuit un nume pe măsură, ce a „participat” la construirea şi derularea procesului artistic.

Un actor destul de fad cu Constantin Podu

După Un actor destul de fad  am asistat la Paricidul, spectacol montat de Lucian Pană, student al Facultǎţii de Muzică din Timişoara, secţia de regie. Textul îi aparţine cunoscutului regizor şi scenarist român Ion Sava, şi reliefează, printre filele manifestului său, un monolog  susţinut în cazul de faţă de Cristina Varga, studentă la actorie, în cadrul aceleiaşi facultăţi. Personajul repetă o scenă din spectacolul propriu-zis care se presupune că va avea loc peste câteva ore, momenţelul sugerând faptul că trebuie să se înfăptuiască „crima împotriva mamei”. 

Paricidul cu actrita Cristina Varga

Monologul este construit din gândurile şi trăirile ce i se strecoară prin minte, unele făcând corelaţie cu teatrul, iar altele fiind de natură emoţională personală. Spectacolul are loc în aceeaşi încăpere, pe aceeaşi scenă, în plus apar câteva elemente de recuzită precum: arma crimei - un cuţit, o pelerina neagră, o scară de lemn şi o găleată cu nişte confetti. Ambianţa sonoră lipseşte. Trecând de stadiul textului, ca formă de monolog, se poate puncta ideea că teatrul, după cum spunea şi esteticianul român Adrian Marino, se apropie tot mai mult de o artă neverosimilă, convenţională, „îmbrăcată” în „costume” pentru a păstra o aparenţă, pentru a purta nişte măşti sau putem vorbi despre acei actori cabotini, despre regizorii plaţi, încorsetaţi în viziunile şi părerile proprii. Asemenea „căderi” într-o oarecare concordanţă conduc spre excesul de zel al reprezentaţiilor actoriceşti şi amintesc de o mentalitate învechită, stagnantǎ ce  nu îi deschide teatrului noua portiţă pentru a Renaşte! 

Paricidul cu actrita Cristina Varga

Paradoxal, nimic nu este nou în teatru, aşa cum afima şi regizorul Andrei Şerban, ci doar un singur punct e valoros, şi anume, mesajul, felul în care este creat, transmis şi receptat. Revenind la jocul Cristinei Varga, remarcăm o sferă de nuanţe şi accente actoriceşti, cu toate că la un moment dat, reprezentaţia devine stridentă, obositoare şi repetitivă pentru spectatori, din cauza textului, iar modulaţiile vocii sale par să o lase uneori fără glas, tocmai din cauza acestui „prea – teatral”. Spre deosebire de spectacolul anterior, Paricidul, ca structură şi apoi ca montare, este mai consistent în ceea ce priveşte subiectul de la care se pleacă, până la problemele din interiorul lumii teatrale, care ar trebui să fie, în genere o lecţie, un semnal de alarmǎ pentru toată echipa dintr-un teatru şi nu numai.

                          IVONA LUCAN -studentă Teatrologie, Jurnalism teatral, anul I

Parfum de viaţă pe un tractor

          Primul sfârşit de săptămână din aprilie a marcat perioda desfăşurării celei dintâi ediţii a festivalului Doroga la Teatru!. Reprezentaţiile au avut loc cu precădere în spaţii neconvenţionale din Dorohoi, oraşul găzduind pentru prima dată un asemenea eveniment. Într-o astfel de locaţie, anume cafeneaua La Favola di Bazi, a fost montat de tânăra  Eszter Kiss spectacolul Parfum de viaţă pe un tractor.

Regizoarea din Târgu Mureş a colaborat la acest proiect cu două clujence: scriitoarea Cristiana Kereszetes şi actriţa Fatma Mohamed. Monodrama prezintă povestea unei femei numite generic Floricica, urmărind să accentueze pe baza contrastului  şi  a unor situaţii mai curând paradoxale eternul clişeu retoric al fericirii.

Vorbeam de contrast în sensul în care mesajul brut al spectacolului se ascunde în umbra unei voci calme şi în spatele unor  poveşti aparent incoerente. Însă sunt intruziuni fine care ajung să contureze pe feţele celor timoraţi grimase de nostalgie. De la fabrica de tractoare unde a lucrat, murdară şi aglomerată, până la biserica albă în care aceasta s-a cununat, Floricica trece printr-un şir de amintiri care urmăresc decantarea mesajului, anume obţinerea unei simplităţi care nu mai are nevoie de argumentare, de explicaţii. Iar această simplitate este, asemenea spaţiului în care se joacă spectacolul, neconvenţională, demascată.

Ieşirea din convenţie aduce cu sine o schimbare de perspectivă a privitorului, o altfel de reacţie din partea acestuia şi totodată o asimilare diferită a mesajului. Apropierea actorului de public duce în prima instanţă la un soi de inhibare mutuală care dă naştere unor zâmbete strâmbe şi reţinute. Interacţiunea fină a Floricicăi cu cei din sală, tonul ei liniştit şi întrebările ei metafizice şi banale deopotrivă, aduc o stare de confunzie naturală. Destănuirile personajului sunt redate într-o nuanţă deloc emfatică, ceea ce produce o atmosferă familiară care va servi drept liant apropierii fizice de public. Puşi în situaţia de a fi mirosiţi de o floare, cei din sală reacţionează ciudat. Protagonista recurge la simţul său olfactiv pentru a adulmeca frica şi boala din oameni, repetându-le acestora că întâlnirea lor a mai avut loc. Mulţi iau afirmaţia ca atare, aprobând ori eschivându-se. Mai curând afirmaţia căuta să explice faptul că mirosurile acestea ale degradării sunt comune multora dintre noi.

Lipsa coloanei sonore face ca pauzele dintre replicile Fatmei Mohamed să lase loc privirilor nedumerite ale celor din sală. Prestaţia actriţei este plină de carismă, ajungându-se la un dialog cu publicul, fiind lipsit de urme sintetice. Aceasta stabileşte o relaţie amicală cu spectatorii prin schimburi de priviri, împărţind ciocolată şi adresându-se celor din sală întocmai cum o mamă vorbeşte în faţa copiilor.

Într-un asemenea spectacol, toată atenţia este ţintuită spre reacţia imediată a publicului care devine parte integrantă a actului teatral. Toate formele rigide ale convenţiei sunt înlăturate pentru a crea o atmosferă propice unei aşa-zise discuţii, spun aceasta pentru că de multe ori răspunsul celor din sală nu este unul verbal. De la chelneriţele juvenile, care chichotesc şi-şi spun lucruri în şoaptă, la cei care pur şi simplu ascultă cu o expresie care le trădează emoţiile, până la cei care privesc în gol, există o chimie a momentului. Contrastul de care vorbeam devine recurent, Floricica povestind deopotriva situaţii banale şi imagini bogate în metaforă. Unul dintre aceste tablouri este cel al bărbatului desculţ care poartă în geantă o floare, privelişte ce trimite spre un soi de Léon în interpretarea lui  Jean Reno. Sfârşitul spectacolului este spontan şi produce o reacţie amuzantă din partea publicului, cei din sală rămânând în poziţii şablon, liniştea apăsătoare fiind întreruptă în cele din urmă de şoaptele ascendente.

MARIUS  PǍTRǍŞCANU - student Teatrologie, Jurnalism teatral, anul I

Concordanţa actor-spectator şi arhitectura teatrală (Ivona Lucan)

Concordanţa actor-spectator şi arhitectura teatrală

Studenţii anului II - Regie, clasa regizorului dr. Ovidiu Lazăr, au susţinut luni 16 Decembrie, ora 19, la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, un examen despre marile sisteme regizorale. Din cele cinci spectacole ale studenţilor ne vom apleca asupra spectacolului creat de Cristi Avram, în sala 25 a Facultăţii de Teatru. Deşi Avram se află încă la început de drum, acesta a adus în faţa publicului şi alte piese, ce aparţin unor genuri diferite, cum ar fi teatrul antic, contemporan, Commedia dell` Arte. Sub auspiciile Teatrului Fix, o formă teatrală independentă, underground, i s-a jucat Neînţelegerea, adaptare după Albert Camus. Dar, viitorul regizor şi-a demonstrat şi talentul de dramaturg prin publicarea cărţii Păuni într-un cabinet medical, care a apărut la Editura Pim, în anul 2011. Cele cinci piese de teatru, ce intră în componenţa culegerii, au devenit spectacolul cu acelaşi nume, construit de Avram la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani, în cadrul festivalului  Amfiteatru (2011).

 

Păuni într-un cabinet medical,Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani

Revenind la spectacolul-examen, el are ca text suport Hamletul  lui  William Shakespeare, mai exact actul III, scena I, construit în două mari sisteme regizorale: Antonin Artaud şi Jerzy Grotowski. Din distribuţie fac parte actorii: Bogdan Manolache - Hamlet (student UAGE, an II-Actorie) şi Loredana Ioniţă - Ofelia (absolventă UAGE-Actorie / Păpuşi/Marionete).

Înainte de a intra în analiza propriu-zisǎ a spectacolului, o mică paranteză va face trimimiteri la Artaud şi la Grotowski, la felul în care trebuie să arate spectacolele realizate în aceste sisteme şi la ceea ce trebuie sau nu trebuie să conţină, pentru a ne putea forma o idee mai limpede, şi de ce nu, o imagine a ceea ce au inovat cei doi regizori.

Artaud şi dimensiunea metafizică a cruzimii

În lunga sa experienţă, de actor şi regizor, dobândită la teatrul Alfred Jarry, pe care l-a fondat în anul 1920, Artaud se afla în căutarea unui nou limbaj teatral. Era dornic să-i redea corpului un rol propriu şi să renunţe la teatrul fondat pe text. Pentru el, limbajul teatral nu înseamna cuvântul, ci transpunerea în scenă.  Orice spectacol, în viziunea lui Artaud, trebuia să conţină în esenţă strigăte, plânsete, frumuseţea vocilor, surprize, ritm fizic al mişcărilor, un joc al muşchilor care să nu pară că aparţine unui fel de raţionament gândit. Decorul trebuia să aibǎ un rol minimalizat pentru ca improvizaţia să se poatǎ desfǎşura liber, obligându-l astfel pe actor să-şi gândească mişcările sufletului în loc să le reprezinte, pentru a se putea oferi cu tot trupul şi cu întreaga sa energie publicului.

Grotowski şi creaţia într-un „mediu sărac”

Din dorinţa de a sanctifica teatrul, regizorul polonez „adoptă” un „teatru sărac”, care refuză orice estetism. Această formă se caracterizează printr-o despuiere totală, absolută, printr-un refuz masiv al tuturor elementelor de spectacol, decoruri, maşinărie, jocuri de lumini şi umbre, costume, machiaj, muzică. Actorii săi au cea mai importantă „misiune”, deoarece trebuie să creeze în sărăcie, folosindu-se de singurele mijloace de care dispun.

Balanţa Sacru-Sărac în viziunea lui Cristi Avram

La începerea schiţării întregului, pentru ce avea să se numească spectacol la final, actorii lui Avram au avut de oferit o veritabilă asceză, bazată pe un antrenament fizic extrem de solicitant, pentru a putea fi capabili să-şi exploateze toate posibilităţile corporale de care dispun. Cum bine ştim, regizorul trebuie să ajute actorii să-şi elimine inhibiţiile, să distrugă stereotipurile comportamentului, pentru a decripta în interiorul fiecăruia noi posibilităţi.

Primul sistem regizoral al lui Artaud ne prezintă acelaşi act, aducând în faţa noastră, a publicului, un teatru de cameră, în care o adevărată intimitate se stabileşte între spectatori şi actori. Hamletul de aici, este complet dezgolit de orice mască, aflat într-o cuşcă, element simbolic ce reliefează profunditatea gândurilor personajului cu sine însuşi, captivitatea în propria sa minte, în timp ce cunoscutul monolog hamletian despre existenţă - „a fi sau a nu fi” curge într-o atmosferă lugubră, însoţită de lumina pală şi de un miros funebru de ceară al unor lumânări situate de o parte şi de alta a sălii. În căutarea sa, protagonistul renunţă la tot ce ţine de domeniul „ne-fiinţei” din care face parte şi Ofelia.

Hamlet

Înţelegem că Hamlet încearcă să-şi direcţioneze gândurile către aceasta, dar în practică nu s-a întamplat  astfel. Este însă de apreciat imaginea inedită găsită de regizor, care o transformă pe fiica lui Polonius într-un „cocon” al cărui înveliş are acum consistenţa paginilor de carte. E şi un răspuns autentic al lui Cristi Avram la sugestiile poeticii artaudiene. Încătuşarea Ofeliei reprezintă şi o închidere interioară ce poartă amprenta unei tristeţi plumburii, a unor sentimente sfărâmate, a unui tumult umbros care o claustrează. Hamlet se întâlneşte cu Ofelia în vis, în lumea lui „a fi”, dar ea nu este capabilă să-l urmeze, pentru că nu poate iubi în Hamlet şi Cerul şi Infernul deodată. Protagonistul îi cere acesteia puritate absolută, deoarece vede în ea o potenţială păcătoasă, care ar creea un dezechilibru asupra lumii. El vrea o Ofelie tragică, altminteri, ea poate fi asemuită cu o Eva înainte de întâlnirea cu şarpele. Dar orice poveste spusă în cuvinte e anulată, pentru că şi cărţile sunt sfâşiate.

Bogdan Manolache - Hamlet (student UAGE, an II-Actorie)

Scenografia, aparent inexistentă, pentru respectarea „reţetei” lui Artaud, permite o apropiere generoasă a spectatorului de  actor, un schimb de aură, indirectă, în care invizibilul se poate lăsa văzut, după cum spune regizorul Peter Brook sau altfel spus, ce, cum şi cât pot transmite actorii celor din sală, atunci când nu mai au la îndemână cuvintele proprii.

Al doilea sistem, cel al lui Grotowski, ne invită în acelaşi spaţiu tenebros, supraîncărcat de trăiri, ce prezintă, de data aceasta un Hamlet sub o cruce umilă de lemn, el apărând sub imaginea unui Cristos aflat în pragul răstignirii, derulând obişnuitul monolog, dar cu un aer de superioritate, de batjocură la adresa Divinităţii. „Proiecţia” ne trimite cu gândul la spectacolul Prinţul Constant, în care Cieslak interpretează rolul lui Don Fernando (de aceea imaginea din montarea lui Avram răspunde aceleaşi replici). Rezultatul a fost o performanţă legendară, considerată prima realizare a actului total, iar criticii de teatru l-au cotat drept unul dintre cei mai buni actori ai curentului off-off Broadway.

Ofelia este situată în celălalt colţ al camerei, fǎcându-şi simţitǎ prezenţa doar printr-un zgomot (din cauza vizibilităţii inexistente), care imită scrijelitul unui perete. Este prima înfruntare directă dintre Hamlet şi Ofelia, ca şi cum cei doi ar fi participanţii unui joc „de-a umilinţa”.

Loredana Ioniţă - Ofelia (absolventă UAGE-Actorie / Păpuşi/Marionete).

Regizorul conturează pe fundal un şuierat lin, dar care aduce cu sine o mare apăsare. Această ilustraţie sonoră se intensifică, în timp ce personajul feminin redă „starea de greutate” în monologul său de final, care curge liniar. Ofelia devine o stană de piatră cuprinsă de răceala gheţii, care o face inertă la ceea ce se află, ceea ce se petrece în jurul său, totul  devalorizându-se.

Cu toate că actorii erau situaţi între spectatori, aceştia din urmă puteau percepe în mentalul lor prezenţa lui Hamlet şi a Ofeliei printre ei, ca pe un act de căutare a personajelor, acest fapt fiind din cauza montajului (în spectacol şi în rol). Jocul protagoniştilor în mijlocul publicului oferă un contact direct cu acesta, spectatorii cǎpǎtând uneori un rol activ în dramă, sau, în alte momente, pur şi simplu actorii jucau printre cei prezenţi ignorându-i, privind parcǎ prin ei. Ambii actori, demonstrând o concentrare aparte, au încântat sala prin lacrimile şi sentimentele pure pe care le-au exteriorizat, reuşind sǎ facǎ exceptie de fundalul sonor disonant (de la o orǎ de curs desfǎşuratǎ la un etaj inferior) ce-şi făcea simţit într-un mod supǎrǎtor prezenţa. De apreciat este însǎ faptul că în pofida inconvenienţelor, a insuficienţei resurselor şi a spaţiului neconvenţional, regizorul împreună cu actorii au reuşit să creeze un spectacol într-o viziune regizorală nouă, abordând o temă diferită printr-un proces îndelungat şi anevoios.

               Ivona Lucan – anul I, Teatrologie – Jurnalism Teatral