Concordanţa actor-spectator
şi arhitectura teatrală
Studenţii anului II - Regie, clasa regizorului
dr. Ovidiu Lazăr, au susţinut luni 16 Decembrie, ora 19, la Universitatea de
Arte „George Enescu” din Iaşi, un examen despre marile sisteme regizorale. Din
cele cinci spectacole ale studenţilor ne vom apleca asupra spectacolului creat
de Cristi Avram, în sala 25 a Facultăţii de Teatru. Deşi Avram se află încă la
început de drum, acesta a adus în faţa publicului şi alte piese, ce aparţin
unor genuri diferite, cum ar fi teatrul antic, contemporan, Commedia dell`
Arte. Sub auspiciile Teatrului Fix, o
formă teatrală independentă, underground, i s-a jucat Neînţelegerea, adaptare după
Albert Camus. Dar, viitorul regizor şi-a demonstrat şi talentul de dramaturg
prin publicarea cărţii Păuni
într-un cabinet medical, care a apărut la Editura Pim, în anul 2011. Cele
cinci piese de teatru, ce intră în componenţa culegerii, au devenit spectacolul
cu acelaşi nume, construit de Avram la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani, în cadrul festivalului Amfiteatru (2011).
 |
| Păuni într-un cabinet medical,Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani |
Revenind la
spectacolul-examen, el are ca text suport Hamletul
lui William Shakespeare, mai exact actul III,
scena I, construit în două mari sisteme regizorale: Antonin Artaud şi Jerzy
Grotowski. Din distribuţie fac parte actorii: Bogdan Manolache - Hamlet (student
UAGE, an II-Actorie) şi Loredana Ioniţă - Ofelia (absolventă UAGE-Actorie / Păpuşi/Marionete).
Înainte de a
intra în analiza propriu-zisǎ a spectacolului, o mică paranteză va face
trimimiteri la Artaud şi la Grotowski, la felul în care trebuie să arate
spectacolele realizate în aceste sisteme şi la ceea ce trebuie sau nu trebuie
să conţină, pentru a ne putea forma o idee mai limpede, şi de ce nu, o imagine
a ceea ce au inovat cei doi regizori.
Artaud
şi dimensiunea metafizică a cruzimii
În lunga sa
experienţă, de actor şi regizor, dobândită la teatrul Alfred Jarry, pe care l-a fondat în anul 1920, Artaud se afla în căutarea
unui nou limbaj teatral. Era dornic să-i redea corpului un rol propriu şi să renunţe
la teatrul fondat pe text. Pentru el, limbajul teatral nu înseamna cuvântul, ci
transpunerea în scenă. Orice spectacol,
în viziunea lui Artaud, trebuia să conţină în esenţă strigăte, plânsete,
frumuseţea vocilor, surprize, ritm fizic al mişcărilor, un joc al muşchilor
care să nu pară că aparţine unui fel de raţionament gândit. Decorul trebuia să aibǎ
un rol minimalizat pentru ca improvizaţia să se poatǎ desfǎşura liber,
obligându-l astfel pe actor să-şi gândească mişcările sufletului în loc să le
reprezinte, pentru a se putea oferi cu tot trupul şi cu întreaga sa energie
publicului.
Grotowski
şi creaţia într-un „mediu sărac”
Din dorinţa de
a sanctifica teatrul, regizorul polonez „adoptă” un „teatru sărac”, care refuză
orice estetism. Această formă se caracterizează printr-o despuiere totală,
absolută, printr-un refuz masiv al tuturor elementelor de spectacol, decoruri,
maşinărie, jocuri de lumini şi umbre, costume, machiaj, muzică. Actorii săi au
cea mai importantă „misiune”, deoarece trebuie să creeze în sărăcie,
folosindu-se de singurele mijloace de care dispun.
Balanţa
Sacru-Sărac în viziunea lui Cristi Avram
La începerea schiţării
întregului, pentru ce avea să se numească spectacol la final, actorii lui Avram
au avut de oferit o veritabilă asceză, bazată pe un antrenament fizic extrem de
solicitant, pentru a putea fi capabili să-şi exploateze toate posibilităţile
corporale de care dispun. Cum bine ştim, regizorul trebuie să ajute actorii
să-şi elimine inhibiţiile, să distrugă stereotipurile comportamentului, pentru
a decripta în interiorul fiecăruia noi posibilităţi.
Primul sistem
regizoral al lui Artaud ne prezintă acelaşi act, aducând în faţa noastră, a publicului,
un teatru de cameră, în care o adevărată intimitate se stabileşte între spectatori
şi actori. Hamletul de aici, este complet dezgolit de orice mască, aflat într-o
cuşcă, element simbolic ce reliefează profunditatea gândurilor personajului cu
sine însuşi, captivitatea în propria sa minte, în timp ce cunoscutul monolog hamletian
despre existenţă - „a fi sau a nu fi” curge într-o atmosferă lugubră, însoţită
de lumina pală şi de un miros funebru de ceară al unor lumânări situate de o
parte şi de alta a sălii. În căutarea sa, protagonistul renunţă la tot ce ţine
de domeniul „ne-fiinţei” din care face parte şi Ofelia.
 |
| Hamlet |
Înţelegem că
Hamlet încearcă să-şi direcţioneze gândurile către aceasta, dar în practică nu
s-a întamplat astfel. Este însă de
apreciat imaginea inedită găsită de regizor, care o transformă pe fiica lui
Polonius într-un „cocon” al cărui înveliş are acum consistenţa paginilor de carte.
E şi un răspuns autentic al lui Cristi Avram la sugestiile poeticii artaudiene.
Încătuşarea Ofeliei reprezintă şi o închidere interioară ce poartă amprenta
unei tristeţi plumburii, a unor sentimente sfărâmate, a unui tumult umbros care
o claustrează. Hamlet se întâlneşte cu Ofelia în vis, în lumea lui „a fi”, dar
ea nu este capabilă să-l urmeze, pentru că nu poate iubi în Hamlet şi Cerul şi Infernul
deodată. Protagonistul îi cere acesteia puritate absolută, deoarece vede în ea
o potenţială păcătoasă, care ar creea un dezechilibru asupra lumii. El vrea o
Ofelie tragică, altminteri, ea poate fi asemuită cu o Eva înainte de întâlnirea
cu şarpele. Dar orice poveste spusă în cuvinte e anulată, pentru că şi cărţile
sunt sfâşiate.
 |
| Bogdan Manolache - Hamlet (student UAGE, an II-Actorie) |
Scenografia,
aparent inexistentă, pentru respectarea „reţetei” lui Artaud, permite o
apropiere generoasă a spectatorului de
actor, un schimb de aură, indirectă, în care invizibilul se poate lăsa
văzut, după cum spune regizorul Peter Brook sau altfel spus, ce, cum şi cât pot
transmite actorii celor din sală, atunci când nu mai au la îndemână cuvintele
proprii.
Al doilea
sistem, cel al lui Grotowski, ne invită în acelaşi spaţiu tenebros,
supraîncărcat de trăiri, ce prezintă, de data aceasta un Hamlet sub o cruce
umilă de lemn, el apărând sub imaginea unui Cristos aflat în pragul
răstignirii, derulând obişnuitul monolog, dar cu un aer de superioritate, de batjocură
la adresa Divinităţii. „Proiecţia” ne trimite cu gândul la spectacolul Prinţul Constant, în care Cieslak
interpretează rolul lui Don Fernando (de aceea imaginea din montarea lui Avram
răspunde aceleaşi replici). Rezultatul
a fost o performanţă legendară, considerată prima realizare a actului total,
iar criticii de teatru l-au cotat drept unul dintre cei mai buni actori ai
curentului off-off Broadway.
Ofelia este
situată în celălalt colţ al camerei, fǎcându-şi simţitǎ prezenţa doar printr-un
zgomot (din cauza vizibilităţii inexistente), care imită scrijelitul unui
perete. Este prima înfruntare directă dintre Hamlet şi Ofelia, ca şi cum cei
doi ar fi participanţii unui joc „de-a umilinţa”.
 |
| Loredana Ioniţă - Ofelia (absolventă UAGE-Actorie / Păpuşi/Marionete). |
Regizorul
conturează pe fundal un şuierat lin, dar care aduce cu sine o mare apăsare.
Această ilustraţie sonoră se intensifică, în timp ce personajul feminin redă „starea
de greutate” în monologul său de final, care curge liniar. Ofelia devine o
stană de piatră cuprinsă de răceala gheţii, care o face inertă la ceea ce se
află, ceea ce se petrece în jurul său, totul devalorizându-se.
Cu toate că
actorii erau situaţi între spectatori, aceştia din urmă puteau percepe în
mentalul lor prezenţa lui Hamlet şi a Ofeliei printre ei, ca pe un act de
căutare a personajelor, acest fapt fiind din cauza montajului (în spectacol şi
în rol). Jocul protagoniştilor în mijlocul publicului oferă un contact direct
cu acesta, spectatorii cǎpǎtând uneori un rol activ în dramă, sau, în alte
momente, pur şi simplu actorii jucau printre cei prezenţi ignorându-i, privind parcǎ
prin ei. Ambii actori, demonstrând o concentrare aparte, au încântat sala prin lacrimile
şi sentimentele pure pe care le-au exteriorizat, reuşind sǎ facǎ exceptie de fundalul
sonor disonant (de la o orǎ de curs desfǎşuratǎ la un etaj inferior) ce-şi
făcea simţit într-un mod supǎrǎtor prezenţa. De apreciat este însǎ faptul că în
pofida inconvenienţelor, a insuficienţei resurselor şi a spaţiului
neconvenţional, regizorul împreună cu actorii au reuşit să creeze un spectacol într-o
viziune regizorală nouă, abordând o temă diferită printr-un proces îndelungat
şi anevoios.
Ivona Lucan
– anul I, Teatrologie – Jurnalism Teatral
