Tamara Constantinescu, Călătorii pe firul Thaliei - recenzie (Lavinia Lazăr)

O cǎlǎtorie a cǎutǎrii dar şi a gǎsirii esenţelor

  

Cartea Călătorii pe firul Thaliei apǎrutǎ la Editura Artes a Universitǎţii de Arte „George Enescu” din Iași, în anul 2016, este semnată de Tamara Constantinescu, licenţiatǎ în actorie și jurnalism,  actriţă la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi și cadru didactic asociat al Universităţii de Arte „George Enescu”. Domnia sa se ocupǎ în această instituție şi de revista academicǎ „Colocvii teatrale” unde îndeplineşte funcţia de redactor. Cu o vastă activitate în domeniul teatral (a mai jucat la Teatrul Dramatic din Braşov, şi la Teatrul „V.I. Popa” din  Bârlad), dar şi în publicisticǎ (poezie, proză) sau în cercetare, cu multiple lucrări susţinute în conferinţe şi simpozioane, este şi autoarea cǎrţii Valenţe ale personajului feminin în teatrul ionescian şi beckettian, apărută în anul 2015, tot la Editura Artes.

 Din Cuvântul înainte al recentei cǎrţi, semnat de conf. univ. dr. habil. Anca Doina Ciobotaru, aflăm cum - „Călătorim și suntem ghidați de firul Thaliei, de parcă autoarea ar vrea să ne ajute să nu ne rătăcim în lumea ideilor teatrale, printre poveștile eroilor și antieroilor, să ne ofere indicii pentru a nu încurca axele valorice, să ne avertizeze ce riscante sunt raportările abrupte.” Autoarea oferǎ chei de înţelegere a unui univers încifrat, ce leagă Antichitatea de Postmodernism, descifrează coduri teatrale cu subtilitate, reunind nouǎ eseuri şi studii, ce abordeazǎ teme variate. Sunt analizate texte literar–dramatice, personaje, concepţii regizorale, fiecare material fiind tradus şi în limba englezǎ. Cititorul poate descoperi, încă de la prima lucrare, Condiţia umană şi artele, faptul cǎ opera de artǎ nu este numai strigătul sincer al unui suflet, dar şi produsul unei dibăcii care ştie să câştige pentru sine atenţia şi înţelegerea oamenilor. Ființa pieritoare în călătorii inițiatice – călătoria pe lumea cealaltă, urmǎreşte călătoriile inițiatice din Eneida lui Virgiliu sau Divina Comedie a lui Dante, dar aminteşte şi de Mitul lui Orfeu sau de călătoria Sfântului Pavel în Iad. De la eroina tragică la antieroină afirmă,  în ceea ce priveşte personajele din textele dramatice, că eroinele din teatrul tradiţional pot fi caractere puternice, în timp ce teatrul absurdului propune antieroine lipsite de personalitate. Cehov - precursor al teatrului absurdului îl analizeazǎ pe dramaturg din perspectiva teatrului absurdului. Următorul popas al cǎlǎtoriei face referire la sarcina regizorului de a remodela continuu opera dramaticǎ, transformându-se într-un inventator de legi scenice originale, aşa cum se întâmplǎ cu regizorii de talie internaţionalǎ Gheorghe Harag şi Lucian Pintilie. Încornorații din comediile lui nenea Iancu și alți încornorați celebri  reliefeazǎ teme legate de instituția familiei, de relaţiile de infidelitate conjugală. Lipsa de moralitate a eroilor lui Caragiale seamănă însǎ foarte mult cu lipsa de moralitate a eroilor marilor autori de satire şi comedii, cum sunt Machiavelli sau Molière. Apoi aflǎm cǎ o bună parte a operei ionesciene se poate reciti din perspectiva unui dialog intertextual cu opera caragialiană. Provocarea vine și din partea teatrului absurdului cu întrebarea: În ce fel s-ar mai putea „pieptăna” Cântăreața cheală? prin analiza  originalitǎţii unor montǎri scenice, imaginate de regizori ca Valeriu Moisescu, Alexandru Dabija, Tompa Gábor, Victor Ioan Frunzǎ, Moshe Yassur sau Crista Bîlciu, a celebrului text ionescian Cântǎreaţa chealǎ. În final, prin  Întâlnirea cu Yoshi Oida și – implicit – cu Actorul invizibil, se încheie călătoria.

Criticul de teatru Ion Parhon apreciazǎ contribuția semnificativă a Tamarei Constantinescu la studiile dedicate unei dramaturgii caracterizate de relația dintre haosul exterior și labirintul interior, circumscrise condiției umane. Teatrologul Zeno Fodor remarcǎ, fineațea cu care omul de teatru observă personajele. Călătorii pe firul Thaliei, promite să fie o lectură a căutǎrii dar şi a gǎsirii esenţei, adresându-se atât oamenilor de teatru, cât și împătimiților de cultură teatrală.

                                                      

     Lavinia Lazăr – Teatrologie şi Jurnalism teatral, anul II

                       Universitatea de Arte „George Enescu”, Iași

Material publicat (în cadrul activitǎţii de practicǎ studenţeascǎ) în „Spectacool” nr. 1, revistǎ a Festivalului Gala Vedetelor – Vedeteatru – Ediţia a XIII-a, 2016, organizat de Teatrul „George Ciprian” din Buzǎu.

O nouă definiţie dăruită artei teatrului: Teatrul este sentiment…sau sentimentul este un teatru?! (interviu cu Alexandra Maxim)

O nouă definiţie dăruită artei teatrului: Teatrul este sentiment…sau sentimentul este un teatru?!

Alexandra Maxim este pe punctul de a finaliza studiile 

la Universitatea de Arte„George Enescu”, Iaşi.

Lavinia Lazăr: Eşti studentă la specializarea Arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete. Din unghiul teatrului de animaţie, ce este pentru tine teatrul dramatic, dar cel de animaţie?

Alexandra Maxim: Un refugiu. Un refugiu pentru că trăim într-o lume în care  nu se mai pune accent pe sentimente, totul este tehnologie, totul este sex. Aşadar teatrul este sentiment. Iar teatrul de animaţie, după cum bine ştii, a apărut înaintea teatrului dramatic. Prin urmare, teatrul de animaţie este mai mult decât sentiment.

L.L.: Rezumă într-un paragraf experienţele tale teatrale.

A.M.: Au fost patru puncte importante în evoluţia mea de până acum. În 2008, m-a obligat bunica să intru într-o trupă de teatru. Acolo, ea realiza costumele. Era Şcoala de Teatru ProfessArt. Am făcut parte din acea echipă timp de un an, am realizat două spectacole alături de ei, după care, a venit regizorul de la Clubul CFR şi m-a întrebat dacă vreau să joc la el în trupă. Acesta a fost cel    de-al doilea pas important în evoluţia mea ca actor. Am încercat. Ce m-a fascinat...a fost faptul că el este în alt domeniu şi face spectacole de teatru de amatori...dar  totuşi, este o pasiune. Oricum, după ceva timp, am plecat şi m-am îndreptat spre Teatrul Ludic, unde regizează Aurel Luca. Am jucat într-un spectacol, în timp ce eram studentă la Drept. A ieşit un spectacol foarte puternic. Era vorba de comunism. După care părinţii mei mi-au interzis să fac teatru, fiind în sesiune. Nu am suportat ideea. Am stat o săptămână fără să merg la repetiţii, şi efectiv fierbeam...Un prieten m-a încurajat şi mi-a zis: fă ce îţi place. Am spus eu vreau să dau la teatru: şi am intrat la teatru. Deci, Şcoala de teatru ProfessArt, CFR-ul, Teatrul Ludic şi Universitatea de Arte „George Enescu” au fost paşii definitorii în cariera mea.

L.L.: Recent, spectacolul de licenţăIadul a fost pentru tine o nouă experienţă şi o nouă întâlnire cu arta teatrală. Cum ţi-ai construit personajul din Iadul? Ai vreun ritual al tău care să te facă să te ajute să te concentrezi?

A.M.: (râde) Cu greu. Cât priveşte ritualul, este cel clasic: încălzire vocală, încălzire corporală. De fapt, este o respiraţie pe care o practic înaintea spectacolului, şi în acel moment uit de pisica mea de acasă, uit de prietenul meu, uit de mama, uit de toată lumea şi sunt personaj. Despre personajul meu din licenţă, despre mama ... mi-a venit un pic greu să mă desprind de toate caracteristicile pe care le au personajele realiste: de priviri, de pauze, de respiraţie. Până la urmă, joc o păpuşă. Mişcările sacadate au fost uşor de realizat, pur şi simplu îţi rupi mişcarea în mijlocul ei. Procesul de desprindere, de monolog interior, de tot ceea ce ţine de realism a fost foarte complicat pentru mine. Îndrumătorii m-au învăţat în doi ani de facultate că personajul trebuie să se observe că el gândeşte, că replica pe care o rosteşte nu este (pre)stabilită. Acum, brusc, trebuia să dau totul la o parte şi să fiu păpuşă.

L.L.: Ce poţi să-mi spui în ceea ce priveşte relaţionarea cu partenerii de scenă? Intervin modificări în cursul repetiţiilor?

A.M.: Relaţiile dintre mine şi ceilalţi actori există. Ne ajutăm tot timpul între noi să construim personaje, şi la păpuşi, şi la actorie, şi la improvizaţie.

L.L.: Ce te-a provocat şi până unde merge curiozitatea ta în arta pe care o practici?

A.M.: Dacă aş şti până unde merge cred că m-aş opri, nu? Nu ştiu până unde merge, nu cred că ştie cineva. Merge! Cu cât descopăr lucruri noi, merg mai departe şi ... deschid o uşă, şi automat mai văd încă trei pe care vreu să le descopăr.

L.L.: În ultimul deceniu au luat amploarea companiile de teatru independent. Ce părere ai despre această formă de spectacole care se realizează într-un teatru neinstituţionalizat? Ţi-ai dori experienţe în această direcţie?

A.M.:Am avut tangenţe cu trupe de sine stătătoare şi de amatori. Am avut legături cu spaţii neconvenţionale. Spre exemplu am jucat într-un pub, în Piaţa Unirii şi în faţa primăriei.

L.L.: Cum te-ai simţit atunci?

A.M.: A fost o întreagă harababură. Era Jack sau supunerea a lui Eugen Ionescu şi eu NU trebuia să joc. Eu mă dusesem într-un tricou, blugi şi în nişte sandale cu platformă în calitate de spectator, căci eu nu mai făceam parte din trupa de la CFR. Cea care trebuia să joace mama lui Jack nu a venit atunci. Toată lumea aştepta. Eu nu ştiam foarte bine replicile, căci jucasem pe mama Robertei mai demult. Dar a ieşit foarte bine. Era dicrepanţa că toţi din distribuţie aveau costumele specifice, şi eu eram îmbrăcată...fashion. (râde) A fost foarte interesantă experienţa. Pe lângă faptul că a fost într-un spaţiu neconvenţional, m-am simţit minunat. Aş juca în continuare la CFR. Dar acum mă axez pe licenţă.

L.L.:  Pe lângă faptul că eşti o slujitoare a scenei, desenezi şi o faci minunat. Portretele realizate sunt martore. Poţi să povesteşti când ţi-ai dat seama că ai şi această chemare?

A.M.: (oftând) Da. A fost anul trecut pe vremea aceasta, la începutul lunii martie. Îmi vorbise un prieten de site-ul la care lucrez în prezent. M-am uitat la cereri în legătură cu filmuleţe pentru păpuşi şi marionete. Dar erau foarte puţine oferte, şi în plus era vorba de nişte păpuşi comerciale care aratau bine, dar nu spuneau nimic. Făcusem un curs de designer-vestimentar când eram mică. În plus eu mă uit la desene animate mult şi mi s-a format ochiul şi am zis că vreau să desenez. Prima comandă a constat în 35 de ilustraţii  de flori. Am căpătat încredere. După un an, sunt în topul ilustratorilor de pe site-ul respectiv. Comenzile sunt multe, plus că am expediat şi prin poştă în America, în Canada. Acum nu aş mai putea rezista fără să desenez. Încerc să îmbin teatrul cu pictura.

L.L.: Te-ai gândit, vreun moment să-ţi realizezi propria afacere în acest domeniu? Să creezi schiţe şi să deveii un designer?

A.M.: Da, m-am gândit la acest lucru. Mă gândeam într-o perioadă...Hei, planurile de viitor nu se discută (râde). Mă gândeam să îmi deschid un site destinat designer-ului, graficii, şi modelelor 3D, şi să încurajez, la rândul meu tinerii artişti în toate domeniile posibile, dar în special în pictură. Dar gânduri  sunt multe.

L.L.: Teatrul, desenul dar şi poezia. Care este prima ta experienţă legată de scris?

A.M.: În clasa a 2-a sau a 3-a era un eveniment organizat la şcoală cu prilejul aniversării lui Ion Creangă. Trebuia să scriem un rezumat despre viaţa scriitorului. Eu, cu un spirit de artist, mi-am zis că ar fi o bună idee să scriu în versuri. Şi am scris o poezie foarte, foarte puerilă. Ştiu că la un moment dat ne-a spus învăţătoarea că el avusese o gâscă. Printre altele, am scris: un gâscan el a avut şi cu grijă l-a crescut până mare s-a făcut....Poezia avea în jur de zece strofe, adică scrisesem bine. Îmi amintesc că doamna învăţătoare nu m-a crezut că am scris-o eu. Eram atât de supărată atunci. Asta a fost prima experienţă, după care am început să scriu parodii. Când sufeream după vreun băiat în ale tinereţei valuri, făceam parodii despre ei. Le trimiteam şi mă amuzam copios.

L.L.: Deci, ai trimis multe parodii...!

A.M.: (hohote) Nu foarte multe. După, m-am axat pe poezii. A fost o perioadă în viaţa mea în care am început să ascult muzică folk şi chitara făcea partea din viaţa mea. Scriam despre natură, despre iubire, despre cer, despre orizonturi scăldate în speranţă (visătoare).

L.L.: Cum se scaldă orizontul?

A.M.: Iei speranţa, iei orizontul, pui orizontul în speranţă: tadaaam: se scaldă.

L.L.: În lumina acestei dezvăluiri, te-aş întreba, care sunt sursele tale de inspiraţie? În ce moment compui poezie?

A.M.: Nu am un moment anume. Uite, e ora două. Hai să întrerupem puţin că trebuie să scriu poezia. Când am inspiraţie, îmi pun o compresă şi mă apuc de scris.

L.L.: Unde îţi pui compresa?

A.M.: Unde mă loveşte. (sigură pe ea) De obicei în partea creierului. Câteodată îmi vine foarte greu să mă adun.

L.L.: Cu siguranţă, cultivi nişte valori şi îţi încarci bateriile...vacanţele, întâlnirile profesionale ... iar lista poate continua cu...?

A.M.: Să fiu sinceră...partea mea de încărcare de baterii vine din sport şi din pictură. Când sunt foarte obosită nu îmi mai permit să stau 4-5 ore pentru o pictură. Atunci ies jumătate de oră cu rolele, îmi pun căştile şi stau şi meditez asupra a ceea ce s-a întâmplat în ziua respectivă, şi de obicei mă las distrasă. Natura mă inspiră foarte tare. În general îmi place să pictez peisaje, munţi, animale, oceane, mări. Îmi place mult când pictez că nu trebuie să fac calcule în minte şi atunci mă pot gândi la orice vreau în timp ce lucrez şi mă relaxez.

Lavinia Lazǎr –Teatrologie, Jurnalism teatral, anul II

Actorul- păpuşar, un veşnic călător având alǎturi bagajul cu sensibilitate (interviu cu Romila Mădălina-Andreea)

Actorul- păpuşar, un veşnic călător având alǎturi

bagajul cu sensibilitate

Carisma şi perseverenţa sunt două dintre punctele forte ale viitoarei absolvente Romila Mădălina-Andreea de la specializarea Arta Actorului mânuitor de păpuşi şi marionete. Pe o bancă din boemul Iaşi, facem cunoştinţă cu lumea teatrului văzută din perspectiva artistei.

Lazăr Lavinia: Care este prima ta amintire legată de arta teatrală?

Romila Mădălina: Dacă te referi aici la activităţile mele din afara facultăţii, de prin liceu sau chiar şcoala generală....(gânditoare) ... Stai. Prima mea întâlnire cu teatrul a fost la grădi. Aveam roluri de genul: vulpiţa, varza ...nu mai știu ce era în vogă pe atunci. Am văzut un spectacol cu păpuşi la paravan, şi ca să vezi ironia, la patru, cinci ani, îi spuneam mamei: mami, am văzut un spectacol cu păpuşi, mi-a plăcut foarte mult şi cred că este foarte greu ce fac acei artişti. Oare am să fac şi eu asta vreodată? Iar peste ani,  am pornit pe acest drum. Cu siguranţă, acest dar l-am primit de la Cel de Sus. S-au intersectat prea bine gândurile mele de mic copil cu cele de adult.

L.L.:  Fiecare actor are date particulare care îl determină să aleagă acest drum. Din punctul tău de vedere care sunt acestea?

R.M.: Dorinţa de a da la teatru a fost mai puternică prin clasa a IX-a, când făceam parte din trupa de teatru a şcolii Ozeneul cu pedale, înfiinţată de profesoara de română.

L.L.: Ce simboliza numele trupei?

R.M.: A fost ales la întâmplare. Tocmai acest lucru mi se părea hazliu. Nu avea vreo semnificaţie anume. De atunci am rămas în lumea teatrului şi în semestrul doi, la final de liceu, m-am hotărât să urmez această cale. Iniţial m-am înscris la secţia Actorie, negândindu-mă că vreau să urmez specializarea Arta Actorului mânuitor de păpuşi şi marionete. Când am fost la facultate să mă înscriu m-am întâlnit cu doamna profesoară Anca Ciofu care mi-a povestit și despre această specializare. Doream pur şi simplu să intru în lumea asta. Am avut noroc să intru la acestă specializare. Chiar a fost un noroc pentru mine şi m-am redescoperit.

L.L.: Îţi găseşti pacea interioară prin teatru? Îl percepi ca pe  o formă de terapie?

R.M.: Da, este o formă de terapie. Îmi place să cred că mă hrănesc cu teatru. Iubesc faptul că pe scenă poți fi tot ce vrei tu. Pe scenă nimeni nu te judecă, toţi spectatorii conştientizează faptul că faci un rol, şi cu cât eşti mai credibilă, cu atât este mai bine. Aşadar, teatrul pentru mine este şi o formă de terapie şi aşa aş vrea să fie toată viaţa.

L.L.: Relaţia cu marioneta şi cu celelalte păpuşi te încarcă în viaţa de zi cu zi?

R.M.:Păpușile sunt minunate dacă ajungi să le înțelegi.Ţin să specific că avem un atelier unde ne construim păpușile și acolo atmosfera creată este una de poveste, deoarece grupul în care mi-am petrecut cei trei ani a fost unul plăcut şi întotdeauna am avut momente frumoase care merită povestite. Chiar dacă de cele mai multe ori prenandezul ne dă dureri de cap la propriu și aracetul nu se dezlipește de noi, ceea ce reușim să facem sub îndrumarea domnului profesor Iațeșen ne face se uităm de toate lucrurile neplăcute.

L.L.: Ce se petrece în mintea ta când contruieşti o păpuşă?

R.M.: Atunci când construieşti o  marionetă sau chiar o păpuşă Bi-Ba-Bo care este foarte simplă, îţi pui într-un fel o parte din tine, iar atunci când o mânuieşti, te simți pe tine dar parcă într-o altă Galaxie şi simţi că nu faci în zadar şi trebuie finalizat tot... şi te naşti. În acel moment ţi-e drag să lucrezi cu păpuşa pe care ai contruit-o. Îţi dai mult interes pentru momentul tău.

L.L.: Ai avut vreodată vreo revelaţie pe scenă?

R.M.: Nu am avut niciodată o revelație: de exemplu să fiu cufundată foarte tare în rol preţ de câteva zile. Tot ce simt atunci când interpretez un rol e o stare de bine şi de satisfacţie interioară. Poate nu mă mai simt în totalitate în momentul în care înţeleg un personaj, dar totul se opreşte aici.

L.L.: Expresia arta cere sacrificii – a primit multiple conotaţii. În spectacolul de licenţă Iadul ce sacrificii ai făcut?

R.M.: Personajul meu din Iadul a fost ales mai mult sau mai puţin pe personalitatea mea, pe felul meu de a fi; mă regăsesc puţin în personaj. Ce am sacrificat? Am sacrificat poate o parte din ceea ce aş fi putut eu să fac, ceea ce sunt eu ca actor în devenire. Nu sunt mulţumită de prestaţia mea pe scenă, nu am avut ocazia să cunosc acest personaj, poate că nici nu mi-am sacrificat prea mult din timp, nu am avut dorinţa de a-l cunoaşte mai bine.

L.L.: În rolul pe care l-ai avut în spectacol, simţi că ai estompat mult din temperamentul tău sau te regăseşti în totalitate?

R.M.: Eu sunt o persoană sangvinică şi puţin colerică. Personajul e compus din mai multe părţi predominante. Cele predominante fiind bunătatea, calmitatea şi înţelegerea. Nu m-am putut manifesta cum sunt eu cu adevărat, nu am putut să exploatez răutatea  pentru că personajul nu îmi permitea, mereu trebuia să fiu calmă și împăciuitoare. Faptul că nu am avut multe replici şi nici interacţiune cu alte personaje, m-a făcut să intru într-o zonă de confort şi orice aş fi făcut personajul nu se putea decupa de celelalte. Iar la un moment dat m-am plafonat.

 A urmat să adresez următoarea întrebare, când la un moment dat, un bătrân, cu gânduri paşnice a fost încântat să ne observe într-un asemenea dialog. A aflat ce studiem şi minute bune am schimbat idei despre teatru şi personalităţile din această lume. Cât de multe aprecieri şi amintiri îi mai  reveneau în minte... A rostit lucruri la care am reflectat, printre altele a spus: scumpilor, noi nu avem prieteni, sunt cunoştinţe şi atât... După trei sferturi de oră, ne-am zis, nimic nu e  lăsat în voia întâmplării şi am continuat călătoria gândurilor...

L.L.: Ce sentimente te cuprindeau după finalizarea fiecărui rol?

R.M.: Depinde ce fel de personaje aveam și de cât de bine eram pregătită. Dacă nu eram sigură pe ceea ce făceam, sfârșitul spectacolului era ca o eliberare, dar dacă eram stăpână pe personaj, mă bucuram de aplauze și bineînțeles că aveam și o mulțumire sufletească pentru că știam că merit acele aplauze.

L.L Există vreo scenă dintr-un film care te-a marcat în mod deosebit şi care să te facă să-ţi doreşti personajul?

R.M.: „Dancer in the dark”, un film în regia lui Lars Von Trier care m-a marcat pentru o lungă perioadă. Scena în care femeia a fost spânzurată a fost cea care m-a lăsat fără respirație pentru că era cu o încărcătră emoțională de nedescris.Un film genial. Sunt atrasă de rolurile negative, deci orice e rău e bine venit.(râde)

L.L.: Dacă teatrul nu ar fi existat, cine ar fi fost Mădălina Romila astăzi?

R.M.: Deși am aplicat doar pentru Facultatea de Teatru, după terminarea liceului, în sufletul meu există și dorința de a urma şi istoria și poate, de ce nu, de a deveni și psiholog.

Finalul interviului a fost unul special. Oraşul întreg plutea de o abundenţă de început de aprilie şi dădea semne că a obosit, dar luminile existau. Oamenii, în parcuri, pǎreau ameţiti de tot ce se petrecea în jur: de la stelele căzătoare, la staţiile abandonate sau jocul păsărilor libere. Ne era martoră luna şi sunetele tramvaielor rătăcite.

Răstălmăcirea  emoţiei  şi   lacrima caldă a  artistei, erau dovezi că și-a desfăcut aripile.

Lavinia Lazǎr –Teatrologie, Jurnalism teatral, anul II

Interviu cu d-l conf. univ. dr. Doru Zaharia (realizat de Vâlcu Andrei)

„Sǎ treci peste limitele tale. Aceasta este marea noastrǎ întâlnire cu viaţa”

Interviu cu d-l conf. univ. dr. Doru Zaharia

Doru Zaharia predǎ management cultural la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi. Înainte de a opta pentru managementul cultural, a fost actor. A interpretat diverse personaje în spectacole montate la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, dar şi în alte teatre din ţarǎ.

Vâlcu Andrei: Bunǎ ziua domnule profesor Ce mai faceţi?

Doru Zaharia: Bunǎ ziua dragul meu. Din ce în ce mai bine!

V.A.: Perfect. Sǎ începem atunci. Actoria, ce sau cine v-a determinat sǎ vǎ  orientaţi spre aceastǎ meserie?

D.Z.: Cătălina Buzoianu ! Eram în ultima clasă de liceu și am fost ales să fac parte din distribuția unui spectacol despre Eminescu, ce urma să fie prezentat la un festival studențesc de teatru de la Lublin (Polonia). Regizoarea acestui spectacol era Cătălina Buzoianu care tocmai fusese angajată la Teatrul Național din Iași. Spectacolul a fost comandat de către UASCR – Iași (Uniunea Studenților din acel timp), iar Cătălina a reușit într-o lună muncind cu noi zi și noapte să închege totul, practic în acea lună, casa noastră, a celor 14 – 15 tineri, devenise Casa de Cultură a Tineretului. A urmat premiera spectacolului, la care au fost prezenți actorii de atunci ai Teatrului Național (se auzise în târg că fata aia venită din București face un spectacol nemaipomenit), succes mare, după care turneul în Polonia, urmat și de un turneu prin țară. Mie, rolul Eminescu revoluționarul, mi-o oferit șansa de a lucra cu o mare regizoare în devenire dar și primul mare succes. Firesc, a urmat o discuție cu Cătălina Buzoianu despre viitorul meu, iar soțul ei, un oltean masiv și hâtru mi-a promis mai în gluma, mai în serios o corecție fizică dacă nu voi da la I.A.T.C. (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie) București.

V.A.: Şi cum a fost examenul?

D.Z.: Pentru mine destul de ușor.Alții se plângeau că e greu, dar pentru mine a fost destul de usor. Aveam vreo 5 poezii de genuri diferite, așa cum se cerea, dar nu aveam monolog. Ei bine, norocul meu a fost Constantin Chiriac (era student în anul I) care aflând că sunt ieșean mi-a dat monologul cu care reușise cu un an înainte.

V.A.:Domnule profesor, credeţi cǎ oamenii mai au nevoie de teatru astǎzi?

D.Z.: Avem mai multă nevoie ca oricând! Într-o vreme când omul este posedat de material, spiritualitatea este cea care-l poate salva pentru că îi dă sens existenței sale. Sigur că avem nevoie de teatru. Este nevoie de teatru atât cât suntem oameni pe acest pământ, în această realitate.

V.A.: Ce pǎrere aveţi despre teatrul care se face acum în România?

D.Z.: Din punctul de vedere al organizării, prost. Trebuie regândit. De ce ? Pentru că sistemul este cel care face ca teatrul să nu evolueze asa cum ar trebui. Apoi, eu nu sunt de acord doar cu teatrul instituționalizat, într-o comunitate trebuie să existe alternative. Avem tineri care au ceva de spus dar nu pot intra în instituțiile teatrale finanțate de stat. Teatrul are nevoie de voci multiple, de abordări diferite. Sunt atât de multe probleme ale acestui popor, ale acestei lumi care trebuie aduse pe o scenă de teatru. Nu prea sunt la curent cu noua dramaturgie.......acum m-am fixat pe management, bănuiesc că despre asta vrei să discutăm în contuinuare. (Râdem amândoi!)

V.A.: Bineînţeles! Ce înseamnǎ managementul teatral pentru dumneavoastrǎ? Presupun cǎ faceţi aceastǎ …cum sǎ îi spun eu…aceastǎ meserie, pentru cǎ şi managementul este o meserie…

D.Z.: Da, a fi manager într-un teatru este o meserie, fără discutie. De câțiva ani, încerc să-i fac pe studenți să înțeleagă necesitatea de a-ți organiza viața profesională, succesul lor depinzând nu de hazard, ci de modul în care își pun în valoare calitățile și competențele. Odată cu înființarea Masteratului în Management și Antreprenoriat artistic pe care împreună cu conducerea Facultății de Teatru am reușit să-l autorizăm provizoriu deocamdată, masteranzii vor putea accede pe viitor la funcția de manager într-o instituție artistică dar să și aibă destule cunoștințe pentru a-și construi propriul proiect teatral. Sper ca pe viitor acest masterat să capete o importanță din ce în ce mai mare pentru universitatea noastră.

Acum, paralel cu masteratul, sunt preocupat de Programul Regional ,,Limbaje și coduri culturale”. Este un program creat de Fundația ,,Cultura de Mâine” împreună cu  UAGE și care prin proiectele sale va încerca reculturalizarea acestei zone de nord-est prin creșterea consumului cultural, urmărind în același timp și crearea unei piețe culturale. Practic, prin proiectele noastre vom forma deprinderi culturale unei generații, iar în această viitoare piață culturală absolvenții noștrii își vor găsi cu siguranță locul cuvenit.

Revenind la întrebare, trebuie să subliniez importanța viitorului manager de teatru într-o lume din ce în ce mai puțin previzibilă. Pentru mine, viitorul manager teatral cu calitățile și competențele sale, are dincolo de viziune, o capacitate intuitivă extraordinară, tocmai pentru a depăși provocările timpului nostru.

V.A.: Teatrul, din punctul dumneavoastrǎ de vedere, este pur şi simplu entertainment sau este o combinaţie între divertisment şi educaţie, artǎ?

D.Z.: Nu, este mai mult de atât. Este invitația de a-ți cerceta universul interior, de fapt acela de a te regăsi, de a te centra, de a-ți regăsi drumul. Misiunea teatrului poate fi, în acest caz, periculoasă pentru indivizi, grupuri umane  sau altfel de grupuri ce manipulează lumea.

V.A..: Care este cel mai important lucru pe care ar trebui sǎ îl facǎ un regizor?

D.Z.: Să iubească oamenii ! Și să propună realități ce pot exista peste timp.

V.A.: Cu alte cuvinte, regizorul trebuie sǎ fie un vizionar...

D.Z.: Da, un vizionar, pentru că el are în mână un scenariu dramatic cu ajutorul căruia creează o lume.

V.A.: Cunoaşteţi regizori tineri care au o viziune deosebitǎ, ieşitǎ din comun?

D.Z.: Dacă te referi la ai noștrii absolvenți este bine să-i lăsăm să-și facă treaba, au timp să demonstreze de acum încolo.  

V.A.: Cum vedeţi  dumneavoastrǎ teatrul peste 5 ani?

D.Z.: Un loc – și aici sunt de acord întrutotul cu Andrei Șerban – al educării emoției și al spiritului. Un templu. Pentru asta, pedagogia teatrală trebuie să facă un pas înainte. În viitoarea construcție curiculară trebuie să-și facă loc psihologia, iar cercetarea teatrală trebuie făcută apelând la echipe multidisciplinare. Am avut acum ceva timp o discuție cu prof. Trăian Stănciulescu de la UAIC (un om extrem de cunoscut în străinătate datorită cărților sale), un absolvent de arhitectură dar și de istorie – filosofie, membru al câtorva organizații de prestigiu din lume, de la semiotică la terapii complementare, autor prolific a multor studii și cărți, coordonator a multor contracte de cercetare științifică, despre cum ar trebui să arate, din punctul său de vedere ,,teatrul viitorului”. Mi-a vobit despre transformarea spectacolului teatral într-un mijloc de optimizare bio-psiho-logică a spectatorilor şi a grupului de actori, ceea ce presupune sinergia tuturor factorilor stimulativi implicaţi în situaţia de comunicare teatrală. Am realizat atunci că viitorul teatru va fi un templu al curățării de energii negative, iar actorul cu resursele sale va contribui la educarea și rearmonizarea stărilor emoționale ale spectatorilor.

V. A.: Domnule profesor cu ce vǎ mândriţi cel mai mult?

D.Z.: Îi mulțumesc lui D-zeu pentru familie, pentru fiica și soția mea. Și apoi sunt bucuros că m-am născut pe aceste plaiuri, că am avut intâlniri în viață cu oameni deosebiți, plin de viață și spirit, că am înțeles, cred eu, rostul meu în această viață. Și toate nu mă umplu de mândrie dar îmi dau pace și încredere, iar începutul fiecărei zile înseamnă pentru mine un motiv de mulțumire.

V.A.: Aveţi vreun regret, domnule profesor?

D.Z.: Regrete pot fi o groază….. dacă mintea îți stǎ la regrete.Dar dacă ai regrete nu te poți concentra pe ziua de azi. Ori,  laşi în urmǎ regretele şi te consacri minte și suflet prezentului.

V.A.: Şi care este cel mai mare regret al dumneavoastrǎ?

D.Z.: Nu existǎ nici un regret dragul meu. Mi-am dat seama cǎ în viaţǎ trebuie sǎ înveţi sǎ treci peste – în primul rând peste tine, sǎ treci peste limitele tale. Aceasta este marea noastrǎ întâlnire cu viaţa.

 Vâlcu Andrei – student Teatrologie, Jurnalism teatral, anul II