Mărturisiri teatrale: o întâlnire dintre un actor și un viitor teatrolog. (Laura Bilic, Lavinia Lazăr)

Mărturisiri teatrale: o întâlnire dintre un actor și un viitor teatrolog.

„Zâmbesc  

pentru că asta nu costă nimic”

             (Interviu cu actriţa şi cadrul didactic - Laura Bilic)

          Tânără, talentată, grațioasă, dinamică și gingașă cu o privire și lumină extraordinare, ne va împărtăși din experiența și gândurile ei…

Lavinia Lazăr: Ce v-a apropiat de teatru, de scenă? Primele încercări s-au petrecut undeva în copilaria d- voastră?

Laura Bilic: Primele încercări nu s-au petrecut în copilărie. În liceu am văzut un spectacol la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, „Visul unei nopți de vară”, regia Ion Sapdaru. L-am văzut de vreo zece ori, eram în clasa a 9-a, și am simțit că asta vreau să fac: teatru.

 L.L.: Ce ascundeți și cum vă păstrați întotdeauna misterul din spatele zâmbetului pe care îl purtați precum o carte de vizită?  Aveți o aură pozitivă...

L.B.: Zâmbetul îl păstrez pentru că odată m-am dus în Pasaj să-mi fac o cheie și acolo era un domn foarte gras și foarte drăguț. La final, când trebuia să plătesc mi-a zis: „Vă ofer un zâmbet pentru că asta nu costă nimic”. Mi-a înseninat ziua omul acela și mi-am propus să zâmbesc mai mult. Și pentru că îmi place când oamenii îmi zâmbesc mie. Ce ascund în spatele lui? Nu stiu, nu ascund conștient nimic. Oricum, nu toate zambetele sunt la fel.  De fiecare data este altceva, probabil.

L.L.: Dacă nominalizez o parte din spectacolele în care ați jucat Un bărbat și mai multe femei, Cum se face, Lecția, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, Mitică Popescu, Insultă la public, Ultima ţigară a lui Fondane, realizez că există             într-adevăr un manifest estetic și spectacologic. Cum s-au desfășurat repetițiile și cum a fost lucrul cu regizorii?

L.B.: S-au desfășurat diferit pentru că sunt în perioade diferite ale vieții, evoluției mele. Viața nu e prea lungă, evoluția nu e neapărat spectaculoasă, dar fiecare rol mă îmbogățea, modifica ceva în mine și eram după aceea alta. Lucrul cu regizorii la fel, a fost diferit, pentru că au fost oameni diferiți. Eu de fiecare dată am fost alta cu ceva în plus sau în minus. Unele spectacole sunt recente, altele dintr-o perioadă mai de demult, unde eram mai derutată, căutam poate într-o zonă mai întunecoasă, poate nu zâmbeam atât de mult. Trebuie să ne schimbăm în permanență...                

L.L.: Enumerați câteva întâmplări din spatele scenei... Momente ciudate dar și vesele din  timpul repetițiilor?

L.B.: Ce îmi vine în gând prima oară…nu-i amuzant, pentru mine a fost dureros. Eram la Constanța și jucam în Terorism în regia lui Felix Alexa. Jucam rolul unei tipe dintr-un birou cu șase tinere. Intram în culise, unde trebuia sa o văd pe o colegă de-a noastră decedată și să țip îngrozită. Iar urletul era obligatoriu. Eu nu prea țipam și regizorul era binențeles nemulțumit pentru că nu sunt îndeajuns de isterică. Era al treilea spectacol, după terminarea studiilor și  eram foarte emoționantă. Mă consuma foarte mult faptul că nu îmi ieșea și … și binențeles că mă antrenam zilnic. Începusem să-mi antrenez diafragma, ieșeam pe plajă, urlam acolo, făceam încălzirea. Încetul cu încetul pregătirea s-a văzut. Când am țipat îndeajuns de bine, a venit regizorul foarte nervos și mi-a spus: „Pentru că tu nu ești în stare să țipi, vii tot mai aproape de scenă?!”. Am început să plâng. Apoi să râd. A fost un compliment. A fost totul bine, într-un final. Și…De atunci știu să țip.

         

L.L.: Aveți o regulă de bază pe care să o respectați în procesul scenic? Dacă nu e   secretă...

L.B.: Ce bine ar fi să am secretul. Eu cred că trebuie să căutam adevărul. Dar nu este ușor tot timpul să nu te minți pe tine. Încerc să renunț la orgoliu.  Nu-mi reușește, dar încerc.

L.L.: Ați făcut parte din distribuții unde spectacole precum S-a întâmplat într-o joi, Brut, Călăul și Călăuza s-au desfășurat în spații nenconvenționale. Există diferențe majore dintre scena unui teatru și aceste spații?

L.B.: Da, există. Mi-a fost greu la început pentru că  îmi place scena. Îmi place al patrulea perete. Mi-a fost greu  pentru că mă emoționam foarte tare în momentul în care mă uitam în ochii oamenilor. În afară de Brut, adresarea era directă, eram cu publicul ochi în ochi. Am crezut că pot păcăli, că pot să mă prefac a mă uita în ochii spectatorilor, dar am  înțeles că mint. Minciuna se vede indiferent și în viață și pe scenă. Acum prefer spațiile neconvenționale, tocmai pentru apropiere, contactul cu publicul. Spectatorii simt nevoia să desfințeze bariera, tocmai pentru că avem nevoie de mai multă afecțiune, de mai mult contact uman. Ne-am dezvoltat mult pe partea de tehnologie, televiziune și atunci trebuie să compensăm.

L.L.: Cu ce stare doriți să plece publicul de la spectacolele în care jucați?

L.B.: Greu de zis. Să plece cu o stare. Ar fi ideal dacă ar pleca cu o stare. Pe de altă parte nu mă pot gândi așa.  Ar însemna, ca eu ca actor pot să influențez părerea a o sută de persoane și mi se pare vanitate să cred asta. Mi se pare că nici nu este sănătos ca toți să plece cu aceeași stare, adică fiecare dintre noi avem experiențele noastre, educația noastră, avem amintirile noastre și fiecare ne raportăm diferit la ceea ce se întâmplă pe scenă. De asta ar fi bine dacă ar fi o stare, care e aia aproape că nici nu mai contează,  înseamnă că omul a vibrat.

L.L.: Herman a fost o experiență pentru dumneavoastră în lumea filmului. Ce v-a fascinat și ce regretați din această întâlnire?

L.B.: Herman nu este prima mea experiență cu filmul.  Am mai avut o apariție și la Prima Tv. Am lucrat cu Dragoș Alexandrescu la un scurt metraj. A fost și experiența Herman…Cert este că îmi place pe platoul de filmare foarte mult.

L.L.: Actorii trăiesc multe vieți pe scenă… Care a fost rolul cel mai apropiat de dumneavoastră?

L.B.: Dacă rolul este apropiat de mine ca om, nu prea îmi place. Mi-a plăcut foarte mult cand am lucrat cu Antonela Cornici pentru unul dintre examenele ei, la Pescărușul și făceam Arkadina. Sau cu Octavian Jighirgiu la spectacolul Cum se face…

   L.L.: Pe lângă slujirea teatrului, faceți parte din familia Universității de Arte „George Enescu”. Aveți un spirit tânăr. Cum vă simțiți alături de studenți?

L.B.: Din ce în ce mai bine. Îmi place foarte mult munca de laborator, îmi place să despic firul în patru. La școală avem parte de acest laborator și am fost și norocoasă, pentru că am avut parte de studenți foarte buni, uman vorbind în primul rând.

  L.L.: …actrița și profesorul ne pregătește ceva în viitorul apropiat?

L.B.: Acum vreau să mă axez mai mult pe școală. Vreau să pregătesc examene în care studenții să se simtă bine, și să câștige  în adevăr.

 L.L.: Un sfat și un gând viitoriilor artiști?

L.B.: După părerea mea, consider că trebuie să zâmbim, să nu fim orgolioși, să nu ne mințim pe noi, nici pe ceilalți. Și să fim prezenți. Asta le-aș spune tuturor, să fie prezenți și fizic și psihic. Noi punem bariere, punem piedici unui lucru care poate dacă l-am lăsa să curgă de la sine… să încercăm să nu ne mai facem griji. Să nu mai dăm vina pe colegi, pe costum, pe decor, să încercăm noi să rezolvăm problemele pe care le avem. Nimeni nu este vinovat, nici noi, nici ceilalți. În principiu, trebuie să fim bine noi cu noi, în pace. Sună ca un clișeu, dar asta cred.

Dacǎ şi actorul te întreabă ... Tu ce să-i faci?

…Cu masca actorului și stiloul cronicarului

(Interviu cu studenta Lavinia Lazǎr)

Laura Bilic: Cum s-a produs apropierea ta de teatrologie?

Lavinia Lazăr: Pot să mărturisesc că am ales cu ochii închiși drumul spre această specializare. Iubesc să cunosc povești de viață, să cunosc oameni care îmi mărturisesc din experiențele lor. Orașul în care locuiam îi găzduia și pe actorii de la Teatrul „Mihai Eminescu”, Botoșani. În momentul în care eram spectator, totul părea să devină atemporal. Era un refugiu şi un bun moment de a lua contact cu lumea teatrală. Din timpul clasei a X-a am descoperit și secția de Jurnalism teatral. Suna foarte bine. Nu am mai stat pe gânduri, și am pregătit din timp lucrările pentru admitere. Teatrologia presupune o îmbinare perfectă între cuvânt și spectacol pe hârtie.

L.B.: Care crezi că sunt calitățile unui bun teatrolog?

L.L.:  Sunt convinsă că un teatrolog valoros caută mereu în valiza lui calităţile omului educat. Păstrarea bunului-simţ şi a măsurii, în primul rând se cuvine să predomine. Criticul de teatru caută să cunoască legile privirii, ale ascultării, să aprecieze efortul şi munca creaţiei care, ghiciţi ce?, se află pe scenă, sau pe lângă ea. Apoi se adaugă cultura, receptivitatea, generozitatea de a accepta oferta artistică. Și asta nu este tot. Autenticitatea, creativitatea, responsabilitatea, curajul de a opri timpul prin minunatul condei, analizarea şi nu judecata impulsionează spiritul critic înspre reușită. Aceste abilităţi sunt puse în lumina visului, cu îndrăzneala de a scrie adevărul. Când eşti în calitate de teatrolog, pe lângă abilităţile enumerate mai sus, visul face parte, totuşi şi din universul actorului. Acel catharsis care se produce pe scenă, trebuie primit de cronicar. Aşadar, formele de spectacol dezvăluite lumii trebuie transpuse în mod clar şi vizual pe foaia albă.

L.B.: Care este proporția obiectivitate/subiectivitate într-o cronică teatrală?

L.L.: Este ușor să găsești de criticat, mai greu este să recunoști binele și necesitatea internă a acestuia.  Hegel a născut ideea conform căreia sugera demersul criticii teatrale: „cultura începătoare pleacă întotdeauna de la critică, cea desăvârșită, însă, vede ce este pozitiv.” A vorbi despre obiectivitate în cronica teatrală este o utopie. Ar putea naște controverse. Nu există o reţetă a proporţiei...

L.B.: Unde visezi să ajungi, profesional vorbind?

L.L.: Ori la radio, ori ca moderator Tv, ori un reporter iscusit și în paralel să scriu la o revistă culturală. Nu iubesc rutina, și cred că aceste căi alese îmi oferă provocări și activităţi care vor genera schimbări benefice pentru gândul meu.

L.B.: Ce rol ţi-ar plăcea să joci? ipotetic, bineînţeles

L.L.: Frumoasă întrebare. M-aş simţi foarte bine dacă aş juca roluri de comedie. Drama o trăim în diverse momente ale vieţii: când dispare cineva din viaţă, când nu mai sunt bani, când dorul devine inamic... Aşa că lumea are nevoie de zâmbet şi de veselie. Prin rolurile de comedie aş reuşi, probabil, să fac publicul să se deconecteze din monotonia cotidiană.

L.B.: Și care este cea mai mare temere a ta?  

L.L.: Spaime nu mai am. Îmi mai pun tot felul de întrebări. S-au mai înmulţit persoanele care au descoperit definiţia teatrologului? Va fi recunoscută această meserie în lume ca fiind una de viitor? Își va câștiga respectul cuvenit criticul de teatru? Vor dispărea etichetările greșite asupra lui?!...Dar până atunci, sunt părtașă la evenimentele culturale care îmi croiesc drumul...

Material realizat de 

 Lavinia Lazǎr – Teatrologie şi Jurnalsim teatral, anul III                     

Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi

                                                                                            

Lavinia Lazǎr - interviu cu actorul Mircea Diaconu

Dan Micu - cel mai talentat regizor cu care am lucrat în viața mea

(interviu cu actorul Mircea Diaconu)

Începutul toamnei ne-a oferit un alt maraton de festivaluri de teatru adresat spectatorilor de toate vârstele. Anul acesta, pe plaiuri bucureștene, s-a desfășurat în perioada 8-17 octombrie (2015), ediția a III-a Festivalului Fest⁽ⁱⁿ⁾pe Bulevard. Predominantă a fost prezența trupelor străine, care au adus, fiecare la rândul și în felul său, producții inedite pentru cei mici și cei mari. Punctul forte al evenimentului organizat a fost selecția unor spectacole de toate genurile pentru toate gusturile, la care s-au adăugat - secțiunea „evenimente stradale”, secțiunea „colocvii”, secțiunea „lansări de carte de teatru”, secțiunea „spectacole-lectură”, secțiunea „vedeta de lângă tine”, secțiunea „ateliere”, și nu în ultimul rând secția „In memoriam”. În calitate de redactor, pentru perioada în care s-au desfășurat aceste întâlniri culturale, am avut șansa de a-l cunoaște pe actorul Mircea Diaconu. Festivalul a oferit un excelent prilej  de întâlnire a artiștilor prezenți, de comunicare cu oamenii dedicați artei teatrale, de împărtășire a ideilor și semnificațiilor celor văzute, în toate cele nouă zile de desfǎşurare. Secţiunea „In Memoriam”, de al cărui concept şi organizare s-a ocupat criticul de teatru Doina Papp, aduce un omagiu unor nume mari ale scenei româneşti care s-au stins din viaţă, printre aceștia se numeră și regizorul Dan Micu.

În  interviul ce urmează  vom cunoaște întâmplări adevărate împǎrtǎşite de  actorul Mircea Diaconu, care a venit special din Bruxelles, pentru evenimentul dedicat regretatului regizor. Evocarea artistului Dan Micu e nu numai o datorie a Teatrului Nottara, dar și un gest de recunoștință pentru tot ce a realizat în anii de viață. Un creator înzestrat cu un talent special,  a construit spectacole care ar trebui difuzate în mass-media, măcar ocazional. În același timp a format actori și le-a transmis  puterea de a realiza un altfel de teatru.

Cum o legătură dintre un student la actorie şi un regizor se poate transforma într-o prietenie pe viață, o parte din întâmplările anilor de studii dar și planuri în domeniul politicii sunt dezvoltate în rândurile de mai jos.

            Lavinia Lazǎr: De-a lungul carierei dumneavoastră în ce spectacole regizate de Dan Micu ați jucat?

Mircea Diaconu: O mulțime. Am lucrat cu el încă din anul doi de facultate, în micile studii, o scenă, un act. Una dintre șansele vieții mele a fost că în anul trei de facultate, am fost prezentat lui Liviu Ciulei. După ce s-au terminat anii universitari, spectacolul lui Dan Micu de diplomă a fost și al meu–o dramatizare Alexandru Lăpușneanu, extraordinară – eram în top. După care am jucat aici cu el o mulțime de spectacole: Cum vă place?, Aprilie, dimineață! O spun de fiecare dată, că Dan Micu a fost cel mai talentat regizor cu care eu am lucrat în viața mea. Poate ceilalți aveau un sistem de lucru, o tehnică, sau ca în cazul domnului Liviu Ciulei, cultură absolută, Dan Micu avea talent, te surprindea în fiecare secundă, plus că simțea zgomotele, luminile; la un moment dat a construit un întreg spectacol din zona de imagine, pornind de la un bec aprins întâmplător. Din păcate, nu se mai vorbește suficient despre el. S-a produs ceva ce mă sperie, parcă s-a produs o ruptură între generații.

L.L.: Care vă este cea mai dragă amintire legată de marele regizor Dan Micu?

M.D. Avalanșe de amintiri. Îmi aduceam aminte de atâtea momente de toate categoriile, și intime și de spectacol și de trăsnăi. Am trăit o viață împreună: în cămin, pe lângă gară, cu fete...eram tineri. La un moment dat, vreau să scriu despre toate lucrurile acestea, despre lucrurile intime, deci nu fac teorie teatrală, nu fac exegeze de niciun fel. Pur și simplu felii de viață...

 L.L: Cum era Dan Micu la repetiții?

M.D. Era un vrăjitor. În prezent, nu mai găsesc oameni de calitatea, sensibilitatea, fantezia sa. Văd oameni în general, care aplică scheme, moduri - nu trec prin suflet, trec prin creier, cinisme de tot felul. Tratamentul cinic al oricărei realități nu îl pot suporta. Când eram cu Liviu Ciulei, cu Pintilie, se vărsa sufletul din noi...

L.L: Prezența dumneavoastră în cadrul Festivalului Fest⁽ⁱⁿ⁾ pe Bulevard are o legătură afectivă cu Dan Micu?

M.D. Sigur, mi-am dorit lucru acesta de foarte multă vreme. Astăzi a fost doar un început. Am venit special din Bruxelles.

L.L. Unde credeți că se îndreaptă cultura română în capitala Europei?

M.D.: Nu se îndreaptă. Am inițiat acolo un centru cultural care se numește Europa România Cultural. Anual, la finalul lunii septembrie, acest program înseamnă un calup de cultură românească și este foarte bine cotat, nu este un teatru în sine, dar este cu foarte multe săli, cu foarte mulți spectatori. Am să dezvolt o secțiune teoretică de dezbatere publică a postului cultural între România și Europa. Îmi doresc tare mult să fac o demonstrație pentru potențialul multicultural deoarece cultura românească există, dar nu este exploatată suficient. Ar fi de dorit ca România, conceptual să încerce să invadeze cultural Europa. Asta vreau...o invazie. Avem așa multe personalități de mare calitate și exotică care ar rupe occidentul, dar nu interesează pe nimeni avantajele uriașe pe care le-am putea avea.

L.L: Pentru final, aș dori să transmiteți publicului pasionat de artă, un mesaj, un gând...

M.D. Dacă este vorba despre publicul românesc, aș vrea să transmit, că în România, într-o țară de teatru sau de film, dacă ai succes, simți că îl deții. Deci aici, publicul este atât de exploziv și de electric și de comunicativ încât artistul întotdeauna este fericit. Și asta o spun în raport cu temperamentul altor popoare. Este o diferență uriașă.

Lavinia Lazǎr – Teatrologie şi Jurnalsim teatral, anul II                      

Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi

Material publicat în revista Festivalului Internaţional de Teatru  - Fest(in) pe Bulevard, al Teatrului Nottara, Bucureşti,  octombrie 2015

Tamara Constantinescu - Valenţe ale personajului feminin în teatrul ionescian şi beckettian ( Recenzie Ivona Lucan )

Personaje feminine între lupa cercetǎtorului şi sensibilitatea actorului

Tamara Constantinescu, autoarea cǎrţii Valenţe ale personajului feminin în teatrul ionescian şi beckettian, este, înainte de toate, actriţă  la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi, apoi, cadru didactic asociat al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi. În aceeaşi instituţie, domnia sa, alǎturi de alte cadre didactice, se ocupǎ şi de revista academicǎ „Colocvii teatrale” unde îndeplineşte funcţia de redactor. O vastă activitate, nu numai în domeniul teatral (a mai jucat la Teatrul Dramatic din Braşov, dar şi la Teatrul „V.I. Popa” din  Bârlad), ci şi în publicisticǎ (poezie, proză) sau în cercetare, cu multiple lucrări susţinute în simpozioane şi reuniuni ştiinţifice. Studiile autoarei s-au axat pe două direcţii - Arta actorului şi Jurnalism.

Punctul nostru de interes se focalizează asupra cǎrţii Valenţe ale personajului feminin în teatrul ionescian şi beckettian, o lucrare amplă, în mare parte paginile tezei de doctorat, care aduce în centrul ei o provocare, aceea de a scrie despre teatrul absurdului, „curent” comentat de importanţi exegeţi ai artei teatrale, care au lansat un adevărat „debate”. Lucrarea Tamarei Constantinescu, după cum menţionează autoarea în paginile sale, nu-şi propune contrazicerea opiniilor altor cercetători, ci, dimpotrivă, se sprijină, acolo unde a fost cazul, pe ideile impuse de aceştia. Înainte de a începe acest demers Tamara Constantinescu a parcurs o impresionantǎ bibliografie. Piese de teatru, jurnale, critică de specialitate. Cartea oglindeşte opera a două mari embleme ale teatrului absurdului, Eugène Ionesco şi Samuel Beckett. În privinţa scrierilor ionesciene Tamara Constantinescu mǎrturiseşte, printre altele, cǎ nu a întreprins studiul personajelor feminine ionesciene din piesele de teatru scurt, pentru că acestea nu se încadrau în liniile de analiză pe care le-a urmărit. Iar despre teatrul beckettian, ca şi la Eugène Ionesco, a avut ca punct de plecare opiniile criticilor despre dramaturgia beckettiană. O observaţie importantă este aceea că, autoarea a trecut informaţiile prin două filtre diferite. Primul este cel al ochiului unui cercetător, iar cealalt, cel al sensibilităţii actorului. Datele sunt palpabile, doar la nivel teoretic, însǎ transpunerea scenică şi ocazia de a juca în câteva piese ce aparţin teatrului deriziunii, i-au oferit o altă perspectivă (mai) aprofundată.

Cartea Valenţe ale personajului feminin în teatrul ionescian şi beckettian cuprinde şase capitole, care, după cum indicǎ şi titlul, are ca scop să urmărească prin fineţea observaţiei, multiple faţete ale unor personaje feminine ionesciene şi beckettiene. Primul capitol cuprinde o prezentare generală a semnelor teatrale, aşa cum aratǎ ele în teatrul celor doi dramaturgi, cel de-al doilea accentuează anumite caracteristici distinctive ale antieroinei, din piesele ionesciene şi beckettiene, dar nu înainte de a prezenta particularităţi ale eroinei clasice.

Apoi, întregul demers  se rǎsfrânge asupra cuplului, a personajului feminin în contextul acestei realaţii. În piesele lui Ionesco, cel mai des este prezentat cuplul căsătorit. În cuplurile beckettiene  partenerii nu stabilesc numai relaţii de egalitate sau de afecţiune. Cu cât depănăm filele lucrǎrii, ni se reveleazǎ şi un personaj feminin „prezent prin absenţă” sau un personaj feminin ca liant între jurnale şi dramaturgia ionesciană. Se ştie cǎ simbolul este extrem de prezent în teatrul absurdului, aşa cum demonstreazǎ şi autoarea, simbolurile se (re)găsesc în gesturi, în obiecte scenice, în simbolistica onomastică sau în semnificaţia culorilor. Eugène Ionesco şi Samuel Beckett au ilustrat în textele lor iluzii, nelinişti, spaime, speranţe sau dorinţe neîmplinite şi eşecuri. Piesele nu au o expoziţiune, o acţiune clarǎ, precisǎ, care ar putea să se dezvolte, iar deznodământul nu este, de cele mai multe ori, logic. În  acest no man`s land, un teritoriu arid, incapabil de regenerare nimic pozitiv nu este posibil, doar angoase, coşmaruri şi obsesii ale personajelor. Teatrul absurdului este o zonǎ a ambiguului, a ilogicului şi din această cauză, de cele mai multe ori, cititorii / spectatorii întâmpină dificultăţi în receptarea şi descifrarea sa. Cartea de faţă oferǎ însǎ chei de înţelegere a unui univers, aparent încifrat, ambiguu şi în acelaşi timp atractiv pentru creatorii de spectacole. Lucrarea Tamarei Constantinescu este completatǎ cu un rezumat în limba englezǎ a conţinutului ei, iar mai apoi, în paginile finale, descoperim  secvenţe teatrale  imortalizate în fotografii,  ale personajelor întruchipate de autoare în spectacole pe texte de Eugène Ionesco.

           

                                                                  Ivona Lucan – Teatrologie şi Jurnalsim teatral, anul III

Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi

Material publicat în revista Festivalului Internaţional de Teatru  - Fest(in) pe Bulevard, al Teatrului Nottara, Bucureşti,  octombrie 2015