“E frumos să te laşi sedus de şoapte, dar trebuie să ştii să înoţi prin undele lor”

Ioana Petcu - Prep. univ. drd. Universitatea de arte “George Enescu” Iaşi

Mihaela Ciobanu: Cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru teatru?

Ioana Petcu: În ceea ce mă priveşte, teatrul a intrat în viaţa mea cu paşi mici, uneori am simţit într-adevăr o pasiune, aşa cum ai spus tu, alteori peisajul teatral s-a estompat, s-a ascuns, a fost aglutinat de alte preocupări sau provocări. Voi trece uşor peste anii copilăriei în care cred că fiecare fetiţă s-a jucat cu păpuşile înscenând tot felul de întâmplări sau când dădea recitaluri în faţa părinţilor costumată cu rochiile de gală ale mamei, ori cocoţaţă pe pantofii ei cu toc. De la acea vârstă, cred că cele mai importante momente care au avut cu adevărat un rol în a mă descoperi au fost orele petrecute cu basmele povestite pe plăcile vechi ascultate la pick-up şi, în egală măsură, lungile lecturi la care le supuneam pe mama şi pe mătuşa mea înainte de culcare din Basmele omului sau din Poveşti nemuritoare. Cu toate că în familie, bunicul dinspre tată era actor la teatrul de copii „Luceafărul”, recunosc că abia în liceu am călcat pe o scenă de teatru. Eram actriţă în trupa liceului. Contrar a ceea ce sunt azi, când am intrat în clasa bilingvă de la Liceul „Mihai Eminescu”, profesoara de franceză Beatrice Moraru m-a selectat imediat într-o piesă pe care o lucra cu elevii mai vechi prilej cu care am şi făcut un turneu, cu toţii, în Franţa. A fost o experienţă uriaşă pentru mine atunci care m-a făcut să am multă încredere în mine şi m-a învăţat ce înseamnă competiţia şi dialogul. De teatru m-am ocupat iar în timpul facultăţii, chiar dacă eram studentă la filologie la Universitatea „Al. I. Cuza”. Abia se deschisese Ateneul Tătăraşi, îl cunoşteam pe directorul de atunci, Benoît Vitse, şi avem acel vis neîncheiat – teatrul. Am regizat în formulă experimentală două piese după texte proprii – Marchiza celor care au fost şi Tristalgia – pe care mai ales publicul tânăr le-a primit foarte bine. Am revenit pe tărâmul teatrului la modul cel mai serios, după încă o trădare în timpul studenţiei, odată cu Masteratul urmat la Universitatea „George Enescu”. De atunci corabia mea n-a mai vrut să plece din port: poveştile de pe plăcile de vinil au devenit spectacole adevărate pe care le-am văzut, pe care le văd şi le port cu mine în sertarele suprapuse ale memoriei, păpuşile aşezate în jurul biroului s-au transformat în adevăraţi studenţi, iar basmele au devenit Regele Lear, Livada de vişini, Raţa sălbatică, Ultima bandă a lui Krapp...

M.C.: De ce ai ales să faci teatru de la catedră?

I.P.: Când eram studentă la Litere, mărturisesc, nu-mi doream să devin profesoară. Toate colegele mele aveau postúri rigide, mişcări lente, ritualice parcă – unele urmaseră şi liceul pedagogic unde li se dăduse un model de conduită. Eu eram zvăpăiată, tunsă băieţeşte, mergeam la teatru, făceam teatru şi citeam enorm. Cel mai grav mi se părea atunci să nu mă transform cumva într-una dintre colegele mele. Experienţele din timpul practicii pedagogice au fost însă plăcute: reuşeam să comunic bine cu clasele, să-i fac pe elevi interesaţi, dar, cu toate astea, visele mele pe când hoinăream prin Vama Veche nu m-ar fi localizat niciodată într-o sală cu studenţi unde eu aş fi vorbit de la catedră. Totuşi iată-mă azi... predând. Nu mă pot abţine să nu zâmbesc şi sunt convinsă că mai e Cineva, în invizibil, care râde în faţa acestei ironii pe care el însişi a făurit-o.

Dincolo de latura ei hazlie, profesia mea înseamnă foarte mult, de fapt. Asta am realizat-o în timp şi poate că e mai bine că nu am venit cu idei preconcepute, cu lecţii învăţate ca să îmbrăţişez scaunul de profesor. Mi-am dat seama pe parcurs că am extrem de multă responsabilitate, nu doar faţă de cei care mă ascultau, ci şi faţă de mine. În fiecare an îmi doresc să dau mai mult, să „conţin” mai multă informaţie, astfel că şi celorlalţi le cer puţin mai mult în fiecare an. Mai e şi o responsabilitate intelectuală, îmi doresc să-mi văd studenţii că pot gândi, că-şi justifică şi că-şi apără opiniile sau chiar visele. Şi-n primul rând aş vrea să-i văd la televizor sau să-i aud la radio că ştiu să vorbească şi că exprimă ceva coerent şi adevărat, pentru că, s-o recunoaştem, printre tinerii artişi instruiţi până peste cap cu teorii de marketing şi PR, dintre aceştia puţini sunt cei care duc o frază clară atunci când se află în faţa microfonului sau a camerei de luat vederi. Îmi respect meseria şi o îndrăgesc mult. Dacă privesc mai bine, îmi dau seama că meseria pe care o practic e o parte din mine, mă defineşte, mă întregeşte – nici nu mai poate fi numită „meserie”. E un fel de a fi. Mă înconjoară: cărţile stau în teancuri pe birou, fotoliul în care citesc are arcurile stricate de câţi ani am petrecut în el citind, noaptea adorm construind întrebări legate de subiectele pe care le voi preda a doua zi şi lista ar putea continua. Şi n-aş putea să termin răspunsul-rezumat pe care am încercat să-l dau întrebării tale, fără să nu sesizez cum munca mea de zi cu zi e o descoperire perpetuă. Adică mereu descopăr un alt Shakespeare, un Molière puţin schimbat faţă de acela pe care l-am cunoscut cu un an în urmă. La re-lectură şi lor, acestor dramaturgi pe care i-am cunoscut din scrierile lor, le mai apare un rid, părul le încărunţeşte ori fizionomiile lor întineresc. Drumul pe care am ales să merg nu are niciodată sfârşit. Eroii pe care-i întâlnesc pe acest drum îmi oferă mii de motive să-i caut, să-i re-găsesc şi pentru ei timpul nu există. Argument care convinge cu siguranţă vamaioata de altă dată.

M.C.: Eşti preparator universitar doctorand la materiile Istoria teatrului universal, Istoria teatrului românesc şi Introducere în teoria dramei. Cum ţi se pare munca cu viitorii artişti ca teoretician al teatrului?

I.P.: În luna iunie închei cel de-al treilea an în calitate de cadru universitar. Trei ani în care am adunat bucuriile unor seminarii la care s-au putut însuma o mulţime de idei bune şi tristeţile unor zile când, probabil, nu am putut da atât de mult ca studenţii să răspundă cu entuziasm. În general, cea mai mare mulţumire a mea este atunci când studentul se convinge ca după seminar să citească o piesă sau chiar mai multe piese de la acelaşi autor, căci i-am „şoptit” ceva în timpul orei care i-a stârnit curiozitatea. „Şoapta” în timpul seminarului e metoda mea de seducere; desigur, trebuie să fii şi suficient de isteţ ca s-o prinzi sau pur şi simplu să vibrezi la o idee, să te laşi sedus „pe şoptite”. Păcat însă că azi sunt auzite mai degrabă strigătele, decât modulaţiile plăpânde ale vocii. De aceea, adesea, orele mele îmi dau senzaţia că s-au transformat într-un spectacol mediocru în care actorii strigă textul pe scenă. Cred că e cunoscută senzaţia... Plăcerea de a vedea studenţi schimbându-şi optica asupra unui autor considerat desuet se îndeplineşte destul de rar, însă cu cât mai rară, cu atât mai preţioasă. Există şi seminarii cu aer teatral, când în sală se întrevăd „personaje” care apără sau combat un autor, moment când intrăm într-o adevărată polemică, într-o dezbatere liberă de idei.

Sora lui... de Lot Vekemans, spectacol-disertaţie cu Cristina Bodnărescu, 2010

M.C.: Ai semnat şi regia mai multor spectacole. Cum te-ai simţit în postura de regizor?

I.P.: Eu nu am stofă de regizor, o voi spune din capul locului, şi e bine că mi-am dat seama la timp de acest lucru. A pune actorii pe scenă aşa cum pui pionii pe tabla de joc nu înseamnă că faci regie. Între timp am ales un loc mult mai (in)comod (!), acela al teatrologului. Odată, Racine spunea: „Le critique est un écrivain raté”; parafrazând şi individualizând, păstrând intactă ironia, aş putea afirma că teatrologul s-a născut în mine prin eşuarea regizorului. Distant şi implicat, trecând în umbra sălii de spectacol şi făcându-se vizibil în paginile revistelor, criticul pe care l-am tot modelat a reuşit să mă locuiască, să mă umple. Mi-a luat, pe nesimţite, conturul, chipul şi nu de puţine ori a întrecut măsura arătându-se în momente nepotrivite sau exersându-şi profesia prea mult chiar şi asupra mea. În mod cert, zilele petrecute ca regizor, pe scenă, alături de tineri actori, gustând din părerile de după reprezentaţie l-au ajutat pe critic, i-au dat un fundament, o bază din care să se ridice, împreună cu bagajul de informaţii teoretice. Şi uite aşa, blândul, energicul, carismaticul regizor s-a transformat într-un critic pretenţios, perfecţionist, idealist.

M.C.: În momentul de faţă ce proiect ai în desfăşurare?

I.P.: Un proiect care durează de doi ani jumătate şi care-şi aşteaptă încheierea. Este teza de doctorat unde încerc să restaurez chipuri şterse din tragedia antică şi, în general, mă străduiesc să reaşez prin comentarii actualizate opinii emise deja despre cei trei „părinţi ai teatrului”: Eschil, Sofocle şi Euripide. Jocul identităţii şi al alterităţii în tragedia greacă antică vrea, în primul rând, să răspundă la întrebări pe care singură le-am formulat în urma consultării unor cărţi de specialitate şi după recitirea Orestiei, a ciclului theban etc. De perioada Antichităţii am fost atrasă tardiv, când am înţeles că dacă nu învăţ să citesc literatura începuturilor nu voi pricepe în totalitate textele moderne, fiindcă multe din temele vechi sunt reluate, sunt revăzute cu ochii hiperinformaţi ai prezentului. Trăim într-o lume de mituri, iar eu simt nevoia să ştiu să le descifrez.

Un alt proiect pe care vreau să-l definitivez curând este o carte în care sunt portretizaţi câţiva cineaşti europeni. Lucrarea asta s-a conturat şi ea încet, din articolele-studiu pe care le-am publicat în revista ieşeană „FeedBack”. Cu o privire absolut subiectivă m-am oprit asupra unor nume – unele controversate, altele mai puţin – ale marelui ecran european. De la şocantul Pier Paolo Pasolini la narativul Christian Petzold, de la cinematograful poetic al lui Andrei Tarkovsky la filmul de animaţie a lui Jan Švankmajer, spectatorul din mine vrea să analizeze resorturile interioare, tehnicile şi stilurile care i-au făcut pe aceşti artişti să se remarce.

În teancul cu materiale „de consultat în timpul liber” mi-am lăsat şi câteva lucrări referitoare la Renaştere şi Baroc, epoci asupra cărora aş vrea să mă aplec mai mult, pe de o parte, din nevoia de a-mi oferi nişte răspunsuri la întrebări iscate de-a lungul vremii, pe de altă parte, pentru că, din nou, doresc să văd continuitatea tragediei antice în Istorie, dar şi pentru că am descoperit nişte controverse unde cred că e spaţiu destul pentru cercetare, cu toate că, aparent, faptele sunt destul de bine stabilite.

Două romane şi un eseu: 19,89, Ia-ţi păplăria sau umbrela cu tine. Aşteptăm să plouă şi Semne ale teatralităţii în romanul medieval şi postmodern

M.C.: Peste 10 ani te vezi tot la catedră?

I.P.: La catedră, da, însă şi redactând articole, cufundându-mă la ore târzii în lecturi fascinante, ascultându-i pe cei din jurul meu, căutând prin „cuferele cu vechituri” aşa cum numesc eu unele texte sau pe unii dramaturgi care au fost daţi uitării. Peste zece ani mă văd nu doar la catedră, ci şi lângă catedră, printre studenţi, aşa cum fac şi acum, trecând cărţile prin mâinile lor, aducându-le fotografii şi albume în speranţa că ei vizualizează mai bine cuvintele mele. Unora li s-ar putea părea că munca mea stagnează, însă nu s-ar putea înşela mai mult în această privinţă...

Mi-ar plăcea, de asemenea, să am puţin timp liber pentru a reveni la o preocupare a mea mai veche: fotografia.

M.C.: Fotografia, ştiu că e o altă ramură a artei de care eşti pasionată. Ai avut şi două expoziţii, chiar. Ce anume te inspiră?

I.P.: Da – mi-am dat seama pe măsură ce anii s-au scurs că mă atrage, în primul rând, zona vizualului. Am memoria chipurilor, a locurilor, a structurilor. În facultate aproape că fotografiam cursurile; învăţam logic, eu n-am putut niciodată altfel, dar aveam şi „poza” cursurilor în minte. Tata a fost cel care mi-a arătat cum funcţionează un aparat foto: era simplu, părea un ochi mecanic care putea fi programat după cum voiam. Era o jucărie inteligentă. Prin anii ’90, el mi-a făcut cadou un Smena „pentru începători”, după care mi-am luat zborul singură, mi-am căutat aparate performante, am trecut şi prin criza obiectivelor – noroc că nu aveam bani că aş fi cumpărat toate tipurile de lentile, inele, convertoare etc. La început imitam; văzusem un număr vechi din Photomagazin cu lucrări semnate de Jan Saudek şi-am vrut să fac şi eu la ceva pe-aproape. Nu mi-a ieşit, evident, dar mi-am găsit calea. Am fost atrasă de portret şi de „eseu”, de compoziţii pentru că acest gen mă făcea să-mi imaginez poveşti, imaginile îmi vorbeau prin detalii, prin expresii. Înainte de a mă angaja la Facultate îmi transformasem camera într-un mic atelier. Aveam un sac cu materiale, fonduri, obiecte de decor; lucram la lumină naturală şi fiecare centimetru din camera-atelier mi-era drag şi cunoscut, ştiam cum se comportă în anumite momente ale zilei şi-mi plăcea să improvizez acolo. Pentru mine arta foto avea puncte comune cu arta teatrului. Locul din spatele obiectivului se asemăna cu cel al fotoliului de regizor. Oamenii cu care lucram deveneau personaje. Apoi procesul de „cosmetizare” pe calculator se asemănau cu retuşurile pe care le faci în ultimele repetiţii... Mi-e dor de zilele acelea şi sper ca ele să nu rămână închise în suflet ca într-o cutie cu amintiri pe care a fost colată o etichetă: „autoportret în tinereţe”. Litera, atât de dragă mie, mi-a răpit o cucerire tardivă – fotografia.

M.C.: Vorbeşti cu atâta pasiune despre fotografie, încât ar trebui să facem un interviu numai despre acest subiect! (Râdem amândouă) Şi ca să revenim... om de literă fiind, spune-mi unde aşezi teatrul românesc... în această epocă a senzationalului cultivat cu orice preţ?

I.P.: Eu cred că toată lumea are teatru de calitate şi teatru comercial, ca să nu spun „teatru bun” şi „balast”. România nu iese din acest tipar al normalităţii, în fond. Problema este că la noi lucrurile sunt ceva mai amalgamate. Teatrele Naţionale se chinuie să acopere în stagiunile lor o plajă vastă de gusturi, de tendinţe. Teatrele independente fie se nasc azi şi nu rezistă până mâine din multiple cauze, fie au o viaţă mai lungă atrăgând public de nişă, unele comercializându-se, altele rămânând doar în zona experimentului gratuit şi nul. În general, ne e frică de schimbări – şi aici am în faţă puzderia de teatre de provincie unde nu există proiecte, unde lumea se duce la serviciu încă numai ca să-şi motiveze salariul, unde lipseşte comunicarea şi dorinţa de integrare măcar la nivel naţional. Unde încă se mai trăieşte ca în anii ’80. Există şi reversul. Cu certitudine, fenomenul Sibiu e un model de copiat (chiar dacă sună trivial, trebuie să recunoaştem că ne cam pricepem la copiat). E bine ce se întâmplă acolo şi-ar trebui ca fiecare teatru să-şi depisteze izvoarele de energie. Trecând de la instituţii la oameni, voi spune cu toată încrederea că avem regizori importanţi şi nu mă refer doar la cei consacraţi, dar cred cu tărie şi în tineri. Avem nume recunoscute la nivel internaţional, ceea ce e foarte bine, întrucât lucrurile funcţionau foarte greu sau deloc înainte de ’90, iar acum obţinem premii la festivaluri importante. Actorii noştri joacă pe scenele lumii, obţin roluri în cinematografia europeană şi nu numai. Dar avem şi false valori, uneori primite cu braţele deschise şi de spectatori şi de unii critici, din complezenţă, din ipocrizie, în virtutea inerţiei – ce ştiu eu. Asupra textului dramatic (nu vreau să-l exclud din discuţie) s-au îndreptat destui scriitori, dar senzaţia mea este că se alunecă, aici, pe o pantă greşită. Subiectele, chiar dacă ascund o metaforă ce se decelează la final, pedalează prea mult în zona trivialului, chiar a obscenului, a banalităţii, folosind, după caz, un comic ieftin. Nu vreau să dau nume, însă avem şi manierişti şi scriitori care nu se mai bucură de actul scrisului decât pentru că le aduce în cont o sumă de bani. Cred că se scrie mult şi, adesea – nu vreau să generalizez prea tare, căci mai sunt şi excepţii –, de o calitate îndoielnică.

Despre epoca senzorialului cultivat cu orice preţ nu ştiu ce să spun. Câteodată mi se întâmplă să ies de la un spectacol şi să nu simt nimic, să nu înţeleg sau să depun reale eforturi să spun că am înţeles ceva ca să nu par răutăcioasă. Cel mai trist este să nu simţi nimic, aşa consider eu. Am fost la un spectacol-lectură venit de la Bucureşti – Legenda Marelui Inchizitor în regia lui Radu Penciulescu cu Victor Rebengiuc. De fapt regia în varianta prezentată la Iaşi lipsea. Erau pe scenă doar textul, actorul într-un costum simplu, negru şi un spot de lumină. A fost de-ajuns pentru un spectacol pe care mi-l doream de multă vreme şi pe care nu-l voi uita. Aceasta este privirea din cealaltă parte, privire prin care aş răspunde gratuităţilor actuale.

M.C.: Din dorinţa de a se aduce teatrul cât mai aproape de spectator, se montează foarte multe spectacole underground, cum ar fi teatrul de club. Ce părere ai despre aceste experimente?

I.P.: Bune până la un punct. (Ioana zâmbeşte). Problema e ceva mai complicată decât pare şi aproape ar merita să se facă nişte seminarii sau un mic curs la una din specializările de la Facultatea de Teatru despre acest fenomen. Spun că ar trebui la facultate fiindcă, de obicei, tinerii, studenţii sunt aceia care montează în astfel de spaţii şi poate n-ar fi rău să li se dea nişte piste de reflecţie.

Pentru mine, cel mai important este alegerea textului. Nu te poţi duce într-un bar cu orice: nu vei prezenta Euripide, Goethe sau Ibsen. Trebuie ceva light, un „spumant”, puţină comedie şi ceva substanţă printre replici. De aceea, cred că ar trebui definit genul de scriitură pentru teatru de bar. Poate că s-ar înghiţi şi texte avangardiste, dar e riscant, din punctul meu de vedere. Apoi să ne gândim la câte probleme apar dincolo de cele ce ţin strict de interpretarea actorilor: dispoziţia publicului: în aceste condiţii prezintă un grad mare de imprevizibilitate; spaţiul restrâns: dintr-un anumit punct de vedere ar putea fi şi o provocare, dar poate fi şi un impediment; interzicerea fumatului: pe unii îi deranjează pentru că, până la urmă, sunt într-un bar, nu într-o sală clasică de spectacol; închiderea barului în timpul desfăşurării spectacolului, motiv pe care patronii nu prea îl înţeleg şi tot felul de evenimente neaşteptate. E bine că teatru se redescoperă în spaţii neconvenţionale: baruri, garaje şi subsoluri recondiţionate, pe stradă, în parcuri, în instituţii publice. Sunt alternative de speculat, de sondat. Totul e să ştii să aclimatizezi textul şi montarea cu locul şi, pe cât posibil, cu tendinţele celor care vin acolo. Nu mă deranjează defel că lansările de carte, expoziţiile de pictură, târguri handmade şi vintage s-au mutat sau au optat şi pentru cafenele, terase, poduri mansardate etc. Cred că unele activităţi trebuie încurajate. Bucureştiul, Clujul, Timişoara, Braşovul stau mult mai bine la capitolul confluenţei dintre artă şi viaţă urbană. Mi se pare că mişcarea e mai amplă şi că arta sau discursurile valoroase nu stau sau ar trebui să se ţină, neapărat, de la amvon. La Iaşi, din nefericire, câteva proiecte de tip cafenea-concert jazz-teatru-antichităţi au murit. În ansamblu e bine, totuşi, să simţi diferenţa dintre esenţă şi kitsch.

M.C.: Trăim într-o societate de consum. Crezi că un artist poate trăi decent din banii pe care îi câştigă din cultură?

I.P.: Depinde de caz. Există actori care joacă în trei piese în acelaşi timp (la un teatru de stat, la o companie independentă şi, eventual, în altă localitate) şi care se prezintă şi într-un film artistic. Şi-atunci, vrând-nevrând se descurcă din cultură, atingând măcar linia de plutire. Sunt regizori care montează mult în diferite teatre din ţară şi din străinătate şi, iar, ne-am afla în faţa unui caz fericit. Alţii însă apelează la rolurile din reclamă, prezintă emisiuni de divertisment la televizor, găsesc tot soiul de portiţe. Unii îşi ratează drumul sau n-au ştiut să-l aleagă corect de la bun început. Nimeni nu e de condamnat. Viaţa e sinuoasă şi trebuie să ştii când să faci un compromis. Eu le spun studenţilor care, la vârsta de douăzeci de ani, sunt încă foarte visători şi departe de realitatea adesea neplăcută ce ne înconjoară, le spun, aşadar, că nu trebuie să trăiască trei sau cinci ani, dacă fac şi Masteratul, cu gândul că toţi vor ajunge actori la Teatrul Naţional. Nu toţi vor avea roluri titulare, nu toţi vor rămâne în memoria, oarecum nedreaptă, a Teatrului. Ar fi bine să se pregătească sufleteşte şi practic pentru mai multe oportunităţi: animatori, prezentatori, producători, conducători de proiecte europene şi lista ar putea continua. Nu se ştie ce surprize le rezervă viitorul. Unii poate că vor deveni profesori de Arta actorului sau de Istoria teatrului?!

M.C.: Ai vreun sfat de dat studenţilor tăi?

I.P.: Să nu se grăbească şi să-şi acorde timp să se asculte, să-l cunoască, măcar în parte, pe Acela care e înăuntrul lor. Vorbeam mai înainte de cei, nu puţini, care se ratează şi nu ajung să practice meseria în nici un fel, care fie se scufundă în anonimat, fie pleacă în străinătate „să facă ceva, orice”, fie abandonează şi încep o altă facultate cu impresia că acolo vor avea mai mult succes. Se amăgesc. În treacăt fie spus, nu se întâmplă un asemenea fenomen doar pe tărâmul artelor, ci şi în celelalte domenii. Recunoaşterea – n-aş vrea să spun „succes” pentru că acest termen pentru mine vine din perimetrul comercialului – se arată încet. Pentru ca să fii recunoscut trebuie să munceşti mult, să exersezi, să-ţi ridici tu însuţi ştacheta mai sus, ca un sportiv. Poate că seamănă cu un slogan învechit ceea ce afirm eu, dar exemplele probează. Nimeni n-a pus piciorul pe scenă pentru prima oară şi-a devenit celebru imediat, iar tot cultul stelelor americane este unul al idolilor falşi. E frumos să te laşi sedus de „şoapte”, dar trebuie să ştii să înoţi prin undele lor – să fie oare tot glasul criticului acela care a încheiat astfel interviul?!

Ioana Petcu, portret de Mihaela Jipa, 2008

Interviu realizat de Mihaela Ciobanu – studentă teatrologie anul II