Între
două spectacole la Doroga
La începutul lunii aprilie, în orăşelul de munte, numit
Dorohoi am participat împreună cu doi dintre colegii mei de la secţia de
Teatrologie şi Jurnalism teatral la Doroga – Festival de teatru în spaţii neconvenţionale aflat la prima sa
ediţie. Evenimentul s-a desfăşurat în perioada 4-6 aprilie, având ca
participanţi studenţi de la universităţi de arte din Iaşi, Sibiu, Tg. Mureş,
Timişoara şi Bucureşti. Au fost prezentate spectacole, conferinţe, ateliere,
pentru a deschide o nouă arie în dezvoltarea „curentului” teatral şi nu în
ultimul rând, de a obişnui publicul dorohoian cu astfel de manifestări cultural
artistice.
Unul dintre „spectacolele” la care am asistat a fost Un actor destul de fad, creat de o
companie de teatru independent din Sibiu, Bridge
Theatre, în componenţa căreia găsim 4 persoane:
Constantin Podu, Alexandra Podu, Sebastian
Dobrescu şi Teodora Voineagu. Această formă de one man show, de „recital” are
la baza compoziţiei sale un dialog, care se împleteşte cu poezia sau se poate
spune că este un strigăt sincer, plin de sensibilitate şi viaţǎ ce vibrează
atât în sufletul actorului, al poetului, cât şi în cel al spectatorului.
Partiturile lirice care se derulau de-a lungul celor aproximativ 60 de minute se
transcend într-o balanţă, care cântăreşte
dualitatea dintre petele de alb şi cele de negru.
|
Un actor destul de fad cu Aurelian Antal |
„Spectacolul” s-a desfǎşurat în Sala Oglinzilor a Muzeului de Ştiinţe ale naturii, cu un
public restrâns, fără scenografie, fără ilustraţie muzicală (putem face o
paralelă cu teatrul – laborator al lui Jerzy Grotowski), doar pe o scenă, deloc
grandioasă, acoperită cu o mochetă verde. Constantin Podu, în „rolul”
principal, fiind „costumat” în haine din viaţa obişnuită. La un moment dat,
colega sa, Teodora Voineag are o intervenţie din senin, în care aceasta recita
versuri din poemul Am zărit lumina al
lui Marin Sorescu, finalizat într-o tonalitate rigidă, rece şi însoţită de un
mic defect sesizat la nivelul rostirii scenice. O altă „surpriză” este aceea
când pe scenă este invitat domnul Aurelian Antal, declarat Cetăţean de onoare
al Dorohoiului, care şi-a relatat câteva frânturi din bogata sa activitate
artistică. Fraza, în care el afirmă printre altele că „în fiecare dintre noi se
găseşte câte o poezie”, mi-a rămas întipărită în minte. Finalurile din colajul
de versuri păreau oarecum decupate cu foarfecele, iar
actorul încheia cu câte un mulţumesc, după care spectatorii din sală pricepeau
că trebuie să se „preteze la ritualul” aplauzelor. Cu toate acestea, „spectacolului
– dialog” i-a fost atribuit un nume pe măsură, ce a „participat” la construirea
şi derularea procesului artistic.
|
Un actor destul de fad cu Constantin Podu |
După Un
actor destul de fad am asistat la Paricidul, spectacol montat de Lucian
Pană, student al Facultǎţii de Muzică din Timişoara, secţia de regie. Textul îi
aparţine cunoscutului regizor şi scenarist român Ion Sava, şi reliefează,
printre filele manifestului său, un monolog
susţinut în cazul de faţă de Cristina Varga, studentă la actorie, în
cadrul aceleiaşi facultăţi. Personajul repetă o scenă din spectacolul
propriu-zis care se presupune că va avea loc peste câteva ore, momenţelul
sugerând faptul că trebuie să se înfăptuiască „crima împotriva
mamei”.
|
Paricidul cu actrita Cristina Varga |
Monologul
este construit din gândurile şi trăirile
ce i se strecoară prin minte, unele făcând corelaţie cu teatrul, iar altele fiind de natură emoţională
personală. Spectacolul are loc în aceeaşi încăpere, pe aceeaşi scenă, în plus
apar câteva elemente de recuzită precum: arma crimei - un cuţit, o pelerina
neagră, o scară de lemn şi o găleată cu nişte confetti. Ambianţa sonoră
lipseşte. Trecând de stadiul textului, ca formă de monolog, se poate puncta
ideea că teatrul, după cum spunea şi esteticianul român Adrian Marino, se
apropie tot mai mult de o artă neverosimilă, convenţională, „îmbrăcată” în
„costume” pentru a păstra o aparenţă, pentru a purta nişte măşti sau putem
vorbi despre acei actori cabotini, despre regizorii plaţi, încorsetaţi în
viziunile şi părerile proprii. Asemenea „căderi” într-o oarecare concordanţă
conduc spre excesul de zel al reprezentaţiilor actoriceşti şi amintesc de o
mentalitate învechită, stagnantǎ ce nu
îi deschide teatrului noua portiţă pentru a Renaşte!
|
Paricidul cu actrita Cristina Varga |
Paradoxal, nimic nu este
nou în teatru, aşa cum afima şi regizorul Andrei Şerban, ci doar un singur
punct e valoros, şi anume, mesajul, felul în care este creat, transmis şi
receptat. Revenind la jocul Cristinei Varga,
remarcăm o sferă de nuanţe şi accente actoriceşti, cu toate că la un moment
dat, reprezentaţia devine stridentă, obositoare şi repetitivă pentru spectatori,
din cauza textului, iar modulaţiile vocii sale par să o lase uneori fără glas,
tocmai din cauza acestui „prea – teatral”. Spre
deosebire de spectacolul anterior, Paricidul,
ca structură şi apoi ca montare, este mai consistent în ceea ce priveşte
subiectul de la care se pleacă, până la problemele din interiorul lumii
teatrale, care ar trebui să fie, în genere o lecţie, un semnal de alarmǎ pentru
toată echipa dintr-un teatru şi nu numai.