Faţetele monştrilor shakespearieni - Ivona Lucan

Faţetele monştrilor shakespearieni

Întotdeauna examenele-spectacol, pe care le au de susţinut studenţii, indiferent dacă se apropie de perfecţiune sau mai au presărate pe alocuri stângăcii, vor avea un farmec aparte, datorită faptului că, viitorii artişti (majoritatea, teoretic!), în perioada facultăţii manifestă o extraordinarǎ sete de joc şi joacă.

Pe viitor, evident că se vor schimbă multe aspecte, dar momentan tinerii îşi doresc să se afirme, să fie ascultaţi şi văzuţi de către spectatori. Astfel, pe dată de 2 februarie, m-am aflat, că de obicei, într-una din sălile Universităţii de Arte „George Enescu”, la examenul de Actorie (coordonat de către actorul Călin Chirilă) al studentelor din anul II, de la secţia Actorie/Păpuşi/Marionete. Fără  întârziere, la ora 17, sala a fost umplută de publicul fidel, care a asistat la un colaj de piese, având ca temǎ pe semestrul acesta modul Shakespeare.

Încă de când am păşit în încăpere, am simţit un fior rece, creat de ilustraţia muzicală, ce se derula pe fundal…un zgomot sau mai bine zis un vuiet disonant, care sporea tensiunea. În faţă, undeva pe mijlocul clasei era situată „scena”, unde tinerele actriţe erau în transă, concentrate asupra momentului. Un cub negru, ce susţinea şase siluete inerte, machiate în tonuri de pal, până la accentuarea unor trăsături grave. Costumele s-au pliat perfect şi le-au oferit studentelor o posibilitate mai mare de a se apropia de partiturile dramatice, pe care le-au abordat.

Rând pe rând, corpurile au început să prindă viaţă! Richard al III-lea este studiat (destul de) serios de către Alexandra Botez. Cea din urmă ne înfăţişează un monstru (un cocoşat şchiop şi cu o mâna beteagă) alcătuit dintr-o paleta de nuanţe actoriceşti. De la siguranţă, forţă, iscusinţa, viclenie, până în extremă cealalalta, în care puternicului Richard al III-lea îi apune soarele. Este dezumanizat de himerele morţii. O observaţie aş avea de punctat: viitoarea actriţa a pornit în forţă jocul, lucru, nu neapărat greşit, dar Richard al III-lea se dezvăluie treptat, pentru că la final să atingă apogeul. O relaţie (suficient) de solidă se consolidează între Botez şi Bianca Ciubotariu, cea care îi dǎ viaţă personajului Margareta. Soţia lui Henric al VI-lea are o imagine lividă, mortuară, dar intenţiile sale dramatice îşi ating scopul, acela de a aduce prin blestemele şi profeţiile sale un final negru.

Alexandrei Maxim îi revine Iago, din piesă Othello. Cu toate că, Othello este personajul principal din text, cunoscut că maurul, care a ucis-o din gelozie pe Desdemona, eu înclin să punctez că, de fapt, Iago este cel care primează. Maxim îşi croieşte personajul cu multă tenacitate şi forţă. Printre altele, notabil este mersul sistematic, asemator unui general, pe care ea îl adoptǎ. Iago sădeşte viermele geloziei în Othello, îi întunecă raţiunea şi ştie cum să-şi traseze calea-încet şi sigur, prin ageritate şi viclenie.

Duo-ul format din Cristina Tofănel (Lady Macbeth) şi Mădălina Romila (Macbeth) este credibil. Tofănel este plină de şarm, iar printr-un zâmbet este capabilă să-şi ascundă gândurile perfide, şi, totodată este femeia pilon, în mâinile căreia se află sforile, pe care ştie să le mânuiască, în aşa fel încât Romila să cedeze în faţă ei şi să-l ucidă pe Duncan. Cea din urmă este o fiinţă fără control, fără nicio noimă şi atinsă de spaimǎ, aspect care-i face veridic jocul actoricesc.

Un personaj extrem de captivant, bine studiat şi însufleţit este îngerul morţii, pe care Cătălina Chipirişteanu îl îmbracă cu graţie atât în actorie, cât şi în plastică corporală. Ea este prezentǎ pe tot parcursul momentului, ca o amprentǎ. Mişcările, înfăţişarea şi modulaţiile vocii sale nu au cum să nu-ţi stârnească atenţia. Momentele sale dramatice au fost alcătuite din mici intermezzo-uri, care erau menite să agraveze momentele şi prezenţa funebră inevitabilă din acel „cimitir de plumb”. Imediat ce am zărit-o şi am auzit-o am făcut o trimitere la Ofelia Popii (Mephisto, din Faustul lui Purcărete) .

Trebuie să mǎrturisesc că anul acesta am fost surprinsă într-un mod plăcut. Dacă anul trecut, studentele se confruntau cu teatralitatea şi stridenţa, acum am văzut un examen-spectacol studiat cu minuţiozitate, aşezat.

Ivona Lucan – studentǎ Teatrologie-Jurnalism teatral, anul II

           Fotografii – Andrei Sandrino

Nebunia jucată - eșec sau împlinire ? (Doctorand Alex Savu)

Nebunia jucată - eșec sau împlinire ?

Doctorand Alexandru Savu

În percepția noastră, soluția pe care o alege Hamlet îl ajută să dea în vileag uciderea de frate, în pofida consecințelor dezastruoase. Dacă nu s-ar fi prefăcut că nu-i în toate mințile, Claudius l-ar fi dibuit mai devreme și l-ar fi neutralizat. Sub mască, Hamlet și-a dosit gândurile. A reușit să dejoace supravegherea la care era supus, s-a convins fără dubii de vinovăția unchiului și a trecut, în fine, de la reflecție, la acțiune. Marele succes al strategiei sale este convertirea gândului în faptă. Mimarea rătăcirii mintale l-a ajutat să-și învingă ezitările.

Unii înclină să creadă că, exceptând detronarea lui Claudius, demersul prințului a reprezentat un eșec. În ce ne privește, avem unele rezerve în acest sens. Recunoaștem că acțiunile lui Hamlet s-au soldat cu moartea unor ființe, aparent nevinovate, din anturajul regelui. Polonius, Guildenstern, Rosencrantz și Laertes sunt personajele la care facem referire.

Polonius, însă, poate fi acuzat de complicitate la aranjamentele malefice ale regelui, care vizează păstrarea tronului. Nu putem ști dacă era la curent cu dedesubturile asasinării regelui Hamlet. Însă maniera în care își sfătuiește fiul, Laertes, înaintea plecării în Franța, precum și învățăturile date slujitorului său Reynaldo, trimis la Paris să afle vești despre fratele Ofeliei, îl recomandă ca fiind un spion înnăscut. Este un ins abil, un supraviețuitor cu instinct de jucător la ruletă. Astfel încât îl considerăm capabil să comită acte de trădare. E posibil să fi ocupat aceeași poziție și în perioada domniei regelui Hamlet. Simțindu-l pe acesta părăsit de puteri și anticipând urcarea pe tron a lui Claudius, poate că a fost implicat într-un complot. De asemenea, poate fi suspectat de tăinuirea relației incestuoase dintre regină și cumnatul ei.

          Toate aceste afirmații sunt simple supoziții. Evidente sunt numai participarea directă la spionarea prințului și decizia sa de a curma relația de iubire dintre Ofelia și Hamlet.

          Foștii colegi ai prințului, apoi, poartă vina iscodirii acestuia. Erau, de bună seamă, informatori ai regelui. Și slugi, primejdioase, dacă ne gândim la escortarea lui Hamlet spre Englitera și la transportul scrisorilor lui Claudius către suveranul englez. Dacă hârtiile ar fi fost înmânate destinatarului, prințul putea să-și piardă viața.

          Laertes, în fine, este complicele lui Claudius, luând parte la manevrele care au ca scop asasinarea lui Hamlet. Junele educat la Paris acceptă să se păteze cu sângele prințului pentru a răzbuna moartea lui Polonius. Îl onorează totuși faptul că se zbuciumă să deslușească împrejurările acestei morți. Este o dovadă a interesului pentru respectarea memoriei părintelui decedat. Însă mijloacele la care apelează tânărul, pe care cetatea dorea să-l înscăuneze, nu-i fac cinste. Pentru un cavaler, folosirea unor mijloace necurate de rezolvare a unui duel – otrăvirea vârfului spadei – reprezintă un act de lașitate.

          Gertrude, mama prințului, este și ea una dintre victimele urzelii concepute de principe. Regina este culpabilă, mai întâi, pentru graba de a se căsători cu Claudius. Faptul că-l sprijină pe ucigaș și că îl roagă pe Hamlet să se împace cu noul stăpân nu-i face figura mai luminoasă. Pasivitatea (sau cârdășia ei) înlesnește mașinațiunile uzurpatorului. E îngăduitoare cu orice inițiativă a acestuia și asta menține bănuielile privitoare la implicarea ei în otrăvirea primului soț. Ipoteza complicității, pe de o parte, și prezumția de nevinovăție a reginei sunt la fel de credibile.

          Singura care își păstrează neatinsă inocența este Ofelia. Fiica lui Polonius nu poate fi acuzată de nimic. Singura obiecție s-ar lega de atitudinea de totală supunere în fața tatălui ei. Însă, în epoca elisabetană, supușenia se bucură de considerația unei maniere virtuoase. Hamlet a sacrificat dragostea dintre el și Ofelia, umilind-o și înjosind-o pe fată, chiar dacă nu acestea erau sentimentele sale. Și-a dat seama că legătura lor înlesnea controlul exercitat de Claudius.

          Evităm formularea unor verdicte clare care să vizeze vinovăția unora sau altora, cu excepția lui Claudius, întrucât tragedia este plină de ambiguități. Încheiem reamintind că jocul nebuniei mimate, strategia prințului de adormire a atenției suveranului și, implicit, stilul de detectare a prihănirii acestuia au culminat cu autodemascarea lui Claudius. Ideea reprezentației cu Uciderea regelui Gonzago și prologul-pantomimă care înscena uciderea regelui au produs rezultatul scontat. Nu ne miră faptul că încununarea inițiativei lui Hamlet s-a produs ca urmare a unui act artistic – spectacolul oferit de trupa acelor histrioni. Shakespeare propune ca soluție  pentru asanarea unei societăți bolnave de suspiciune, însângerată de omoruri, tarată de incesturi, adulter și minciună prestația unor actori, fie și aflați într-un moment de declin. Arta, chiar și în perioadele ei de restriște, este capabilă să salveze omenirea din prăpastia răului. Hamlet-dramaturgul coboară pe scenă, regizându-și propriul scenariu și devine Hamlet-regizorul. Sesizând unele discrepanțe în interpretare, îi povățuiește pe actorii manierizați cum să rostească un text, potrivindu-și vorba cu gestul și gestul cu vorba. Mesajul shakespearian este, însă, mai complex. Filosoful, omul care concepe lumea ca pe o existență perfectă, coboară din înălțimea meditațiilor sale pe suprafața plină de denivelări a vieții și le arată oamenilor calea spre puritate. Pentru principe, actorii simbolizează poporul, lumea, iar el, dramaturgul și regizorul, artistul în fond, preia sceptrul și se adresează mulțimii. Învățăturile adresate actorilor sunt o expresie a fazei de trecere de la gând la făptuire.

          Succesul prințului constă în aceea că îl determină pe regele criminal să se dea de gol, iar impardonabila greșeală, care va provoca un lanț de nenorociri, este uciderea lui Polonius. Pentru întâia dată, Hamlet s-a decis să acționeze, însă crima aceasta îi va grăbi sfârșitul.

          În final, pe tronul Danemarcei se urcă Fortinbras. El este căpetenia norvegiană cu pretenții teritoriale, de care se vorbește la începutul tragediei. E tipul militarului curajos și iubit (poate și temut) de supuși. Horațio îi va înmâna cheile cetății. Victoria lui Hamlet este una a gândului, tot așa cum drama sa este una a ezitării. Adică, a calculului probabilităților, a ispitei posibilului.

Bibliografie

I. OPERE

          Shakespeare, William, Opere, vol. VII  Hamlet, prinț al Danemarcei, traducere de Petru Dumitriu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1959.

II. REFERINȚE CRITICE

Volume

          Acterian, Haig, Shakespeare, prefață de Marian Popescu, București, Editura Ararat, 1995.

          Banu, George, Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet, traducere de Delia Voicu, București, Editura UNITEXT, Iași, Editura Polirom, 2007.

          Lăzărescu, A. Dan, Introducere în shakespeareologie, prefață de autor, cu o notă de Adriana Munteanu, ediția a doua, Craiova, Editura Sim Art, 2008.

          Omescu, Ion, Hamlet sau ispita posibilului, București, Editura Cartea Românească, 1971.

SIMPOZIONUL NAŢIONAL - Cercetare teatralǎ – limite şi provocǎri 27-28 Februarie 2015

SIMPOZIONUL NAŢIONAL

   

Cercetare teatralǎ – limite şi provocǎri

                                    Cronicǎ în imagini

conf. univ. dr. Anca Ciobotaru, U.A.G.E. Iași COORDONATOR

prof. univ. dr. habil. Angelina Roșca, Academia de Muzica, Teatru și Arte plastice, 

Chișinău

conf. univ. dr. Ana-Maria Nistor, U.N.A.T.C. București

prof. univ. dr. Anca Maria Rusu, U.A.G.E. Iași 

conf. univ. dr. Anca Ciobotaru, U.A.G.E. Iași

conf. univ. dr. Radu Niculescu, Departamentul de Teatru, Univ. „Ovidius” Constanța

Cercetare teatrală – teoretizare și aplicabilitate 

lect. univ. dr. Ioana Petcu, U.A.G.E. – moderator

lect. univ. dr. Vasilica Bălăiță, U.A.G.E. Iași

conf. interimar Violeta Tipa,Institutul Patrimoniului Cultural al AȘM, Chișinău

dr. Călin Ciobotari

dr. Fiodor Macovenco, Institutul Patrimoniului Cultural al AȘM, Chișinău

drd. Victor Mihăilescu, U.A.G.E. Iași

asist. univ. drd. Bogdan Lupeică, U.A.G.E. Iași

Arta scenică – principii estetice și contextualitate 

cadru didactic asociat dr. Tamara Constantinescu, U.A.G.E. – moderator

conf. univ. dr. Octavian Jighirgiu, U.A.G.E. Iași

prof. univ. dr. Aurelian Bălăiță, U.A.G.E. Iași

asist. univ. dr. Iulia Moraru, U.A.G.E. Iași

lect. univ. dr. Anca Ciofu, U.A.G.E. Iași

asist. univ. dr. Dumitriana Condurache, U.A.G.E. Iași

drd. Mihaela Gârlea, U.A.G.E. Iași

conf. univ. dr. Alexandru-Radu Petrescu, U.A.G.E. Iași

asist. univ. drd. Laura Bilic, U.A.G.E. Iași

drd. Beatrice Volbea, U.A.G.E. Iași

asist. univ. dr. Cosmin Iațeșen, U.A.G.E. Iași

cadru didactic asociat dr.Tamara Constantinescu, U.A.G.E. Iași

Masterclass  – lect. univ. dr. Mihaela Bețiu (U.N.A.T.C.)

„Metoda Violei Spolin 
și dezvoltarea ei în școala de teatru actuală”

coordonator  lect. univ. dr. Irina Scutariu, U.A.G.E.

Cercetarea teatrală universitară - proiecții și perspective

conf. univ. dr. Anca Ciobotaru, Facultatea de Teatru, U.A.G.E. - moderator