miercuri, 10 februarie 2016

Acțiunea - făgaș al morții (Doctorand - Alex Savu)

Acțiunea - făgaș al morții




Doctorand - Alexandru Savu





          O imprudență, uciderea lui Polonius, are consecințe neașteptate. Micile izbânzi obținute prin supravegherea regelui par să își piardă din preț. Din acel moment, Hamlet lasă impresia că acționează la întâmplare, așteptând deznodământul. Și până atunci vorbise de moarte, însă, precum am mai spus-o, nu intenționa să-și ia viața. Trist și răvășit cum era, urmărea o țintă și asta îi mobiliza energiile.
          Semnificația pe care o are afirmația prințului – „A fi sau a nu fi” – din celebrul monolog de la finalul primei scene a celui de al III-lea act, speculează Haig Acterian, poate fi explicată prin versurile care urmează[1]. Astfel, „A muri ! A dormi; poate a visa… sunt marginile acțiunii și inacțiunii, hotărârii și nehotărârii”[2].        E resemnat, căci se știe împresurat de primejdii: „Scrisorile au fost pecetluite, cei doi colegi ai mei, în care cred ca-n vipere colțate, duc solia. Ei trebuie să-mi netezească drumul de-a dreptul în capcană”[3]. Dar uneori fibra sufletească i se fortifică. Înainte de îmbarcarea pe corabia care urmează să-l ducă spre Anglia, îl vede pe prințul norvegian Fortinbras, și, lăudându-l pentru vitejia lui și pentru curajul de a se arunca în luptă chiar și pentru mize nu neapărat grandioase, își dezvăluie o trăsătură care, iată, nu-i lipsește: „Nu este – adevărată măreție să te frămânți doar pentru pricini mari, ci să te bați chiar pentr-un fir de pai, atunci când cinstea ta e-amenințată”[4]. Ceva în ființa prințului a vibrat întâlnindu-l pe cel cu care nu se aseamănă. Personalitatea norvegianului l-a impresionat, l-a și impulsionat. Că e așa, intuim noi, reiese din bărbăția cu care el se luptă pentru a se debarasa de cei doi prieteni și foști colegi, Guildenstern și Rosencrantz, pe ambarcațiunea care-l transporta spre Anglia. Nehotărâtul Hamlet se comportă asemenea unui agent secret din zilele noastre, aflat în misiune[5].
          E un protest împotriva neputinței, o ultimă sforțare, care îi poate asigura reconcilierea cu el însuși. Întâmplările de pe corabie ne înfățișează un erou schimbat. Îl admirăm pentru rapiditatea în reacții, dar mai cu seamă pentru determinarea și stăpânirea de sine dovedite. Întors în Danemarca, este izbit mai întâi de moartea Ofeliei, apoi e nevoit să suporte acuzele lui Laertes și, în continuare, să primească provocarea la duel. O primește, deși simte ceva necurat la mijloc. De astă dată, faptul că nu refuză duelul conține conotația sinuciderii. Abia acum, când nu mai folosește cuvinte precum: „să mori”, „somn” și „să dormi”, când îl biciuiește disperarea și-l încearcă resemnarea, nu-i rămâne decât să-l răpună pe vinovat – și să moară. Procesul lui sufletesc e tulburat, după cum reiese din ce-i spune lui Horațio: „Sfidez prevestirile. Nu moare nici măcar o vrabie fără știrea Proniei. Dacă mi-a sunat ceasul acum, n-o să-mi sune altă dată, și dacă n-o să fie altă dată, trebuie să fie acum; acum sau mai târziu, tot o să sune odată. Totul e să fii gata. De vreme ce nu-ți mai dai seama de cele ce lași după tine, ce-ți pasă dacă pleci mai curând ? Fie ce-o fi !”[6].
          Considerăm elocvent acest citat pentru dezamăgirea de care este cuprins personajul, și, de ce nu, pentru indiferența în fața morții. Sunt stări de spirit care amintesc de cele ale lui Richard al II-lea, care, închis în Turnul Castelului, la Pomfret, își plânge soarta, amintindu-și greșelile comise și așteptându-și pieirea ca pe o binecuvântare: „Semețe gânduri pun la cale fapte miraculoase (…) apoi pier, în sumeția lor neputincioasă. Iar cele ce tânjesc spre fericire se bucură că nu-s cele dintâi și nici cele din urmă prăbușite, precum fac cerșetorii, la butuc, când rabdă, socotind că sunt și alții ce-au suferit, sau suferă rușinea și parcă-s ușurați la gândul ăsta. Așa joc și eu singur pe mai mulți, dar toți nemulțumiți (…) Dar orice-aș fi, și orice om, de nu-i mai mult ca om, nu poate fi vreodată mulțumit, decât doar când nu va mai fi nimic”[7]. Richard al II-lea se împacă până la urmă cu gândul că, după detronare, va fi executat, dar salută sunetele de liră care-i însoțesc apusul. E o consolare: „Blagoslovit să fie cel ce-mi cântă ! E-un semn de dragoste, iar dragostea față de Richard e un giuvaer ce nu mai e la modă-n lumea asta”[8].
          Un alt personaj din dramaturgia elisabetană care sfârșește cu resemnarea în fața morții este eroul lui Marlowe, Faust. Asemenea lui Hamlet, Faust este însetat de cunoaștere. Precum principele de la Elsinore, se hrănește cu lumina spiritualității de la Wittenberg. Tânărul, născut la Rhodes, într-o familie modestă, beneficiază de mărinimia unor rude înstărite, care-l trimit să studieze în această cetate germană a spiritualității. Aici își desăvârșește educația, devenind doctor în teologie. Din confesiunile eroului se desprinde ideea că el este stăpânit de zelul pătrunderii în tainele necromanției și ale magiei. Animat de dorința unor înfăptuiri mărețe, abandonează filosofia și teologia, pentru a se dedica studiului medicinei. Năzuiește să descopere leacuri cu efecte curative deosebite, cu ajutorul cărora să reușească: „Nemuritori pe oameni de a-i face sau, morți fiind, (…) ai învia”[9] .       Precum în Hamlet, supranaturalul este asigurat de prezența unor spirite, făpturi din lumea umbrelor, precum: Mefisto, slujitorul lui Lucifer; Lucifer, comandantul Iadului; Belzebut, alt principe din Iad; Baliol și Belcher. Mai pot fi întâlnite alte două spirite: Îngerul Bun și Îngerul Rău. Fiecare dintre aceste arătări îl ispitesc pe Faust, îndemnându-l spre volupătate. Singurul care propovăduiește cumpătarea și căința este Îngerul cel Bun. Acest personaj simbolizează, de fapt, Rațiunea lui Faust. În contrapondere, Îngerul cel Rău este simbolul voluptății, incapacității personajului de a-și controla pornirile.
          Greșeala fatală pe care o comite doctorul Faust constă în încheierea unui pact cu Lucifer, mediat de Mefisto, înțelegere pe care, la insistențele acestuia din urmă, o va scrie și o va iscăli cu propriul sânge. Care sunt clauzele contractuale ale înțelegerii ? Faust își vinde sufletul și trupul lui Lucifer, cerându-i în schimb pe Mefisto de slujitor și, pentru o perioadă de douăzeci și patru de ani, libertatea de a studia fără să fie tulburat de nimeni. Iată conținutul contractului: „(…) întâi, ca Faust să poată deveni spirit în formă de substanță. Al doilea, ca Mefisto să fie slujitorul lui și la poruncile lui. Al treilea, ca Mefisto să-i îndeplinească și să-i aducă tot ce dorește. Al patrulea, ca el să fie nevăzut în camera și în casa lui. (…) Eu, John Faustus din Wittenberg, doctor, încredințez prin înscrisul de față atât trupul, cât și sufletul meu stăpânirii lui Lucifer, prințul Răsăritului, și slujitorului său Mefisto; și (…) după scurgerea a douăzeci și patru de ani (…) le dau depline puteri de a-l aduce pe susnumitul John Faustus (…) în locașul lor, oriunde s-ar afla acesta”[10].
          Treptat, după clipele de desfătare pe care i le oferă însușirile de magie dobândite, realizează că este condamnat pieirii și ar vrea să se căiască, însă constată că traseul pe care s-a aventurat este ireversibil. Mefisto, la fiecare tentativă de întoarcere la trinitate a lui Faust, îl dojenește, impunându-i să se gândească numai la Iad.
          Lucifer și Belzebut îl vizitează, aducându-le cu ei și pe cele șapte păcate de moarte: Mândria, Zgârceniua, Mânia, Invidia, Lăcomia, Trândăvia și Desfrânarea.         Călătorește la Roma, unde-l întâlnește pe Papă și savurează peisajele pitorești. Aici, își folosește capacitatea de a deveni invizibil pentru a le juca o farsă nesărată Sanctității sale și prelaților. Vizitează și Innsbruck-ul, unde se întâlnește cu Împăratul. La solicitarea acestuia îi introduce în scenă pe Alexandru cel Mare și iubita lui, care capătă înfățișarea de duhuri. Ultima vizită i-o face ducelui de Vanholt și soției acestuia, care îl primesc la Curtea lor. Ducesa, mișcată de gestul galant al lui Faust – îndeplinirea dorinței de a degusta un ciorchine de strugure în miez de iarnă, îi mulțumește.
          Se întoarce în camera sa de studiu pentru a-și primi pedeapsa. Este osândit și trebuie să suporte ororile Iadului pentru o veșnicie. Reflecțiile lui reunesc ceva din regretele lui Richard al II-lea. Îl imploră pe Lucifer, fară nicio șansă de a-l îndupleca, să-i comute pedepsa din cazne pe vecie în chinuri pe o perioadă determinată: „De nu vrei să mă cruți, atunci măcar sfârșit durerii mele hotărăște. În numele lui Crist, al cărui sânge a curs și pentru mine: să trăiesc o mie, zece mii de ani în iad și-apoi să-mi aflu tihna. Însă, vai, cei păcătoși sunt osândiți pe veci…”[11].           Revenind la prințul de Dania, portretul lui e magistral zugrăvit de Goethe: „E limpede că Shakespeare a vrut să ne înfățișeze aici o faptă măreață, impusă unui suflet care nu era la înălțimea ei… aici un stejar a fost sădit într-o vază de preț, care n-ar fi trebuit să cuprindă în sânul ei decât flori delicate; rădăcinile cresc și vaza se sfarmă”[12]. Hamlet, așadar, nu este atât de puternic încât să se măsoare cu soarta, pe umerii lui povara jurământului de a face dreptate atârnă greu. Nu a ales o soluție frontală, ci una cu meandre, pe care am numit-o calea nebuniei mimate. Putea astfel să-și mascheze nehotărârea, rămânând până la capăt cu mintea trează.






Bibliografie
I. OPERE
         
-Marlowe, Christopher, Tragica istorie a doctorului Faust, în Teatru, traducere și note de Leon Levițchi, București, Editura Univers, 1988.
-Shakespeare, William, Opere, vol. II, Richard al II-lea, traducere de Mihnea Gheorghiu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955.
-Shakespeare, William, Opere, vol. VII  Hamlet, prinț al Danemarcei, traducere de Petru Dumitriu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1959.


II. REFERINȚE CRITICE
Volume
-Acterian, Haig, Shakespeare, prefață de Marian Popescu, București, Editura Ararat, 1995.
-Banu, George, Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet, traducere de Delia Voicu, București, Editura UNITEXT, Iași, Editura Polirom, 2007.
-Lăzărescu, A. Dan, Introducere în shakespeareologie, prefață de autor, cu o notă de Adriana Munteanu, ediția a doua, Craiova, Editura Sim Art, 2008.
-Omescu, Ion, Hamlet sau ispita posibilului, București, Editura Cartea Românească, 1971.
         





[1] Ion Omescu, Hamlet sau ispita posibilului, București, Editura Cartea Românească, 1971, p. 167.
[2] Idem, p. 168.
[3] William Shakespeare, Opere, vol. VII (Hamlet, prinț al Danemarcei), traducere de Petru Dumitriu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1959, p. 645.
[4] Idem, p. 659.
[5] George Banu, Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet, traducere de Delia Voicu, București, Editura UNITEXT, Iași, Editura Polirom, 2007., pp. 93 – 102.
[6] William Shakespeare, op. cit., vol. VII (Hamlet), p. 712.
[7] Op. cit., vol. II (Richard al II-lea), traducere de Mihnea Gheorghiu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955 p. 122.
[8] Idem, p. 123.
[9] Christopher Marlowe, Teatru, (Tragica istorie a doctorului Faust), traducere și note de Leon Levițchi, p. 297.
[10] Idem, pp. 314 - 315.
[11] Christopher Marlowe, op. cit. (Tragica istorie a doctorului Faust), p. 349.
[12] Apud Dan A. Lăzărescu, Introducere în shakespeareologie, prefață de autor, cu o notă de Adriana Munteanu, ediția a doua, Craiova, Editura Sim Art, 2008 p. 17.