O poveste de succes în ”Alb și Negru”
(Interviu cu conf. univ.
dr. Ciprian Huţanu)
Lucian Parfene: Cum ați pornit în această aventură și care este povestea acestui
spectacol?
Ciprian Huțanu:
„Alb și Negru” nu a fost deloc o întâmplare!... Nu s-a născut din „nimic” sau
dintr-o improvizație dezvoltată ulterior într-o reprezentație. Este un proiect
pregătit cu atenție, cu multe luni înaintea premierei din Martie 2012. Studenții
știau de multă vreme că vor lucra la acest spectacol și au fost condiționați de
atingerea unor performanțe profesionale, înainte de a începe lucrul efectiv la
scenă. Și, pentru că am impus aceste standarde profesioniste, în distribuție au
intrat doar cei care au răspuns cerințelor. A urmat apoi o perioadă, destul de
lungă (aproape un semestru), de pregătire a actorilor-studenți pentru ceea ce
urma să construim, cu un efort suplimentar, în paralel cu munca obișnuită de la
clasă, pentru examenele semestriale. Ideea spectacolului o aveam de multă
vreme, însă fiecare proiect își are „timpul și locul” său; așteptam poate
echipa actori (de studenți) care să poată să se ridice la nivelul cerut. Cum tinerii
din această generație mi-au dat speranța că efortul lor nu va fi în zadar, iată
că ați putut asista la spectacol și că, în general, rezultatele muncii mele, ca
pedagog și regizor, nu s-au lăsat așteptate.
Știu că sunteți un bun
mînuitor, un actor cu multă experiență dar și un regizor experimentat. De care
parte a scenei vă regăsiți cel mai bine?
Mulțumesc pentru
complimente. E greu să disociezi cele două postúri, de actor și de regizor, cel
puțin pe scena teatrului de animație, dacă înțelegem acest fenomen din
perspectiva regizorală. Adică, un regizor stăpân pe propriile-i mijloace de
expresie este mereu prezent și viu în fața scenei, precum actorii în scenă.
Trebuie să fie dispus să urce în scenă în orice moment și să sprijine – la repetiții,
bineînțeles – dezvoltarea discursului scenic al celor cu care lucrează. Actorul
se poate desfășura și fără să-și asume „frământările” regizorului cu privire la
spectacol ca ansamblu. Asta în concepția mea. Astfel că, atunci când lucrez în
calitate de regizor, îmi asum și munca de actor. Ca și până acum, voi continua
să mă manifest artistic atât ca actor cât și ca regizor, să păstrez un
echilibru din acest punct de vedere în activitateta mea profesională, pentru că
le prețuiesc în egală măsură pe amândouă!
Este greu și nici nu
doresc să fac o ierarhie a montărilor mele. Fiecare dintre ele a prins viață ca
urmare a unor probleme pe care doream să le dezbat scenic, în forma estetică
impusă de scena de animație. Dintre acestea, în unele, cum ar fi cazul în Cidul, doream nu doar să „spun” unele
lucruri altfel decât sunt spuse pe scena teatrului dramatic, dar și să
exploatez unele metafore, care se puteau lesne desprinde din textul lui
Corneille după lectură, într-o estetică diferită decât este posibil în teatrul
dramatic; sau să dezvolt altele, neexploatate de scena cu actori „vii”,
metafore ce nu puteau fi exploatate decât prin prisma esteticii artei de
animație. Prin urmare, cel puțin în cazul meu și cel puțin până astăzi, fiecare
dintre spectacole a vrut „să spună” ceva, să transmită câte un mesaj diferit.
Iar mesajele mele, nici ele, nu pot fi ierarhizate în mesaje „mai mult” sau
„mai puțin” importante. Adică, nu de către mine...
Într-o lume plină de
culoare ați ales să căutați esența caracterului uman în alb și negru... Două
personaje în oglindă, binele și răul din noi, jumătăți inseparabile și totuși
greu de reîntregit. Este acest spectacol o simplă poveste sau mai mult... o
călătorie inițiatică?
În oglindă... Nu știu ce
să vă răspund la această întrebare, sincer. Nu știu dacă neapărat sunt „în
oglindă” Albul și Negrul din spectacolul meu. Poate fi însă
una dintre perspectivele foarte plauzibile ale receptării lui. La fel de
plauzibilă precum perspectiva unui prieten (foarte bun cunoscător de artă a
animației și director de teatru), care a văzut un singur personaj de la început
până la sfârșit. Ba chiar m-a „certat”, pentru că, din perspectiva sa, finalul
spectacolului nu lăsa mai mult decât o direcție posibilă pentru înțelegere. Mai
mult, după una dintre reprezentațiile de la sala universității, cineva a
afirmat foarte hotărât că în acest spectacol s-ar dezbate probleme de ordin
religios, pe care noi le-am fi nuanțat în alb
și în negru... Probabil că acum veți
dori să aflați varianta mea. Ei bine, n-o să v-o spun!... În spatele
regizorului se află omul, iar omul Ciprian Huțanu are întrebările și frământările
lui cu privire la Univers, Pământ, Alb sau Negru. Ceea ce am încercat, a fost să
găsesc un numitor comun frământărilor mele cu ale altora. Cu ale tuturor – este
absolut imposibil! Așadar, din această perspectivă am construit spectacolul.
Iar „oglinda” este o perspectivă posibilă și cu bună știintă oferită
înțelegerii. Acest spectacol a fost gândit să se prezinte în ”formă dechisă”,
în genul Open Opera despre care
vorbesc Umberto Eco și alți esteticieni ai artei. De altfel, de multă vreme e la
modă în toată lumea să se prezinte astfel de creații, în tot universul artistic
– de la pictură la dans contemporan și teatru. Atitudinea artistului față de
acest gen de abordare a artei face diferența în final. Dacă mulți artiști amestecă
voit idei și metafore, fragmente de imagini cu sunete și lumini, fără vreo
noimă neapărat, apoi lasă publicul să înțeleagă ce vrea, pe principiul
sfidător: Dacă poate!, fără să-i
ofere vreo „pista” coerentă, reacția va fi, bineînțeles de repulsie din partea
spectatorului. Iar artiștii își vor păstra în continuare titlul de
„neînțeleși”. Culmea e că majoritatea din această categorie fac un titlu de
glorie din această atitudine. Apoi, există adevăratul spectacol în formă
deschisă, care pune lucrurile cap la cap cu multă migală, cu multă cumpănire,
eventual pe un fond de simplitate vădită, precum în cazul nostru. Creatorul
acestui tip de spectacol are grijă atât să-și atragă spectatorul apropiindu-se
de problematica lumii contemporane – însă aici ne referim mai mult la acele
frământări care țin mai degrabă de subconștientul uman, nu de cele din cotidian
– să îi ofere câteva posibile căi de înțelegere ale propriilor frământări,
apoi... să-l lase pe el să găsească drumul care-l reprezintă, în funcție de
emoțiile și temerile lui de zi cu zi, iar în funcție de problematica sa
existențială, spre final să-și găsească singur răspunsurile. „În oglindă” nu e Albul și Negrul, ci spectatorul cu metaforele pe care reușește sau își
propune să le dezvolte în propria-i imaginație, o dată cu mișcările păpușilor
în scenă. Prin urmare, este posibil ca, în întrebarea dumneavoastră, binele și răul să apară într-o falsă antiteză. Sunt mai degrabă nuanțe ale
binelui și ale răului, uneori înșelătoare, momente în care este greu să te
poziționezi, ca om obișnuit, cu morală și conduită ireproșabilă în lumea
contemporană, într-un moment sau altul al poveștii, mai înspre Alb sau mai înspre Negru... Eu cred că între Alb
și Negru, în realizarea noastră,
există foarte mult Gri, acolo unde ne
regăsim cei mai mulți dintre noi, punct din care cred că începe diferența de
percepere și de înțelegere a ceea ce urmează în spectacol. Spectatorului
cultivat i se oferă o paletă largă de posibile căi, o călătorie ințiatică dacă
dorește. Iar celui mai puțin interesat de cultură – povestea simplă, pe o
muzică frumoasă, povestea Albului și
a Negrului, care se nasc împreună dar
aleg căi diferite; care se întâlnesc de 2 ori, dar se refuză reciproc și care
sfârșesc fiecare pe drumul său. Ca-n viață, nu-i așa?...
”Alb și Negru” este un spectacol fără cuvinte,
un spectacol plin de simboluri, de metafore care în aparență poate fi înțeles
cu ușurință. Nu credeți că de fapt ”simplitatea” sa complică prea mult
receptarea?
Așa cum am spus mai sus,
depinde din ce perspectivă privim. În principiu, simplitatea sa ar trebui să
faciliteze receptarea și să dea frâu liber imaginației celor din sală, însă,
dacă spectatorul nu se identifică cu nici una dintre problemele tratate scenic,
nu se regăsește în nici un fel în cele două personaje, atunci este foarte
posibil ca această simplitate să-l încurce puțin. Deși acțiunea scenică nu
reprezintă altceva decât un pretext pentru o reflecție ulterioară, iar păpușile
fac parte dintr-o convenție specifică artelor scenice, ușor, cred eu, de
înțeles de către oricine, se poate ca mulți receptori să se plictisească,
pentru că nu există o acțiune concretă, pentru că personajele nu se bat nici în
săbii și nici în buzdugane.
Cît de
potrivită este pentru mediul universitar această reprezentație complexă care se adresează publicului matur, care
vorbește despre viață și moarte? Este
nevoie în procesul didactic de astfel de abordări?
Nu spune nimeni și nu scrie nicăieri că o astfel de abordare este necesară
în procesul didactic. De altfel, ce este acest proces didactic? O cale,
acceptată de către profesorii de specialitate de la Arta de Animație, prin care
studenții parcurg un traseu al evoluției lor profesionale, de la inițiere la
performanță. În cei trei ani de școală, tinerii parcurg anumite etape
obligatorii, de acumulări de cunoștințe teoretice, de exersare a deprinderilor
specifice scenei de animație. De obicei, într-o generatie obișnuită, se disting
câțiva studenți capabili să depășească nivelul mediu al jocului de animație,
unii chiar cu disponibilități evidente către marea performanță. În momentul în
care, ca profesor și regizor în aceeași măsură, ajungi la concluzia că nivelul
clasei este peste cel obișnuit, mediu, ar fi păcat să nu dezvolți astfel de
proiecte, care depășesc, cel puțin din punct de vedere teoretic, nivelul cerut
de programa universitară. Acestea sunt momente care pot să dea aripi viitorilor
actori către o posibilă carieră de
performanță și, de ce nu, prin prezența la diverse evenimente de specialitate, ne
etalăm și noi, ca școală, calitățile.
Se știe că mînuirea păpușilor de tip bunraku
necesita o pregătire îndelungată iar munca în echipă este esențială. Cît de
bine s-au descurcat studenți dumneavoastră? Aduc ei
ceva nou, ceva diferit față de generațiile anterioare?
Tipul de
păpușă folosit de această dată și exploatat în general în toată Europa, nu este
acel tip de bunraku pe care noi îl cunoaștem din tradiția animației japoneze.
Acolo păpușa avea alt rol, se manipula puțin altfel, iar mânuitorii aveau
roluri diferite în ansamblul spectacolului. Noi folosim acel tip de „bunraku
europenizat”, un fel de bunraku modern, adaptat de animatorii europeni la
cerințele culturii de pe bătrânul continent și în special pentru scena tip
„cortină de lumină”. Astfel, multe companii de teatru de animație din occident
folosesc această formă de expresie păpușărească pentru că ea se apropie foarte
mult ca imagine artistică de arta filmului de animație. Multe dintre aceste
companii nu pun însă mare preț pe mișcarea îndelung exersată, ci dau frâu liber
„gagului” și comercialului, din motive lesne de înțeles în contemporaneitate.
Aici fiind totuși o școală de mânuitori, am insistat în primul rând pe mânuirea
păpușilor, pe virtuozitatea animării pe alocuri. Regia, scenariul, scenografia
sau coregrafia au rămas în seama profesorilor și ele au reprezentat cadrul în
care studenții s-au desfășurat, sau au dat culoarea necesară unui spectacol
finit.
Cît de importante sunt
premiile pe care - pe bună dreptate - nu încetați să le tot câștigați? Sunt ele
o miză sau fac parte dintr-un firesc?
Ei, aici cred că
exagerați puțin. Nu sunt chiar așa de multe premii, doar că destul de rar ne
propunem astfel de obiective. De ce? E simplu: nu suntem o instituție de
spectacole, ci o școală și nu putem participa la competițiile profesioniste cu
același statut precum profesioniştii adevărați. Alb și Negru, pentru că este ușor ieșit din tiparele obișnuite ale
unui spectacol de școală, a fost invitat la toate festivalurile organizate în
România în această toamnă, poate nu doar pentru că imaginile trimise prin DVD
au impresionat, dar și ca urmare a nivelului de recunoaștere națională de care
se bucură școala noastră de animație! De exemplu, în două dintre cele trei
festivaluri internaționale la care a participat, spectacolul ieșean nu a
concurat alături de profesioniștii din teatre și din companiile private. Poate
că a fost un dezavantaj – cine știe dacă nu cumva am fi primit și alte premii –,
însă trebuie să precizez faptul că această atitudine o au aproape toate festivalurile
din Europa față de spectacolele studențești. Școlile sunt invitate, joacă
alături de profesioniști, însă spectacolele școlilor rămân pe agenda
festivalului ca niște recitaluri, adică în afara concursului, iar studenții,
firesc de altfel, ar trebui să se bucure că se manifestă alături de cei
consacrați, că ii vede lucrând dar și pentru că ei sunt văzuți la lucru, atât
de ceilalți realizatori de spectacole cât și de către managerii de teatre. La
Galați însă, la ediția aniversară a Festivalului „Gulliver”, am avut o surpriză
foarte păcută: nu doar că am participat și noi în competiție, dar ne-am întors
cu un premiu frumos, care cred că face cinste școlii noatre: Premiul „Vedetele de mâine”. Dintre
toate festivalurile, cred că cel mai important pentru noi, ca școală, a fost
Festivalul „Azi student, mâine actor”, de la Botoșani, o ediție pilot a unui
festival care sperăm să se organizeze an de an. Acolo chiar am avut un mare
succes, fiind răsplătiți cu Premiul
pentru cel mai bun spectacol, dar și cu Premiul
de intrepretare pentru personajul „Alb”. Și, mă rog, a mai luat și
subsemnatul un premiu special, ca pedagog. Chiar am fost mândri la final, poate
și pentru că, prin numărul de premii și prin importanța lor, am fost în centrul
atenției între toate școlile de teatru de animație din țară.
Nici o generație nu seamănă cu alta, iar fiecare
are un spectacol al ei. Ce planuri aveți pentru 2013?
Așa este, nici o generație nu seamănă cu alta, iar cu
această generație vom construi un al doilea spectacol, cel pentru licență.
Studenții deja lucrează, individual, la acest proiect. Spun individual pentru
că, după ce am stabilit împreună o temă și un cadru (deocamdată general) de
acțiune scenică, fiecare lucrează separat, cu tipuri de păpuși diferite, în
perspectiva unor scurte one-man-show-uri care se vor reuni într-un spectacol
final. Nu vă pot vorbi acum nimic despre ceea ce urmează să facem, decât că va
fi un fel de provocare pentru cei care au „șablonizat” anumite viziuni pe scena
de teatru și că... mai e mult de lucru.
„Alb și Negru”
Regia, scenariu și
ilustrația muzicală: Ciprian Huțanu
Scenografia: Gavril
Siriteanu
Coregrafia: Oana Sandu
Distribuția: studenții anului III, Arta Animației, Facultatea
de Teatru Iași – Cezara Damian, Katy Zmuncilă, Elena Filip, Alexandra Bere,
Roxana Konyar, Florin Capră, Mihăiță Bordianu
Premii:
Premiul pentru ”Cel mai bun spectacol”, premiul pentru ”Cel
mai bun actor” - personajului alb,
respesctiv Elenei Zmuncilă, Elena Filip și Florin Capră, și premiul special
„Mentor în arta de animație” – Conf.univ.dr. Ciprian Huțanu, acordate în cadrul
concursului ”Azi student mîine actor”, Botoșani, 2012;
„Premiul Vedetele de mîine”, acordat UAGE Iaşi, secţia Arta
de animaţie, clasa lector univ. Dr. Ciprian Huţanu pentru spectacolul „Alb
Negru”, acordat în cadrul „Festivalului
Internaţional de Animaţie Gulliver”, Editia XX, Galaţi, 2012;
Lucian Parfene –
anul III, Teatrologie, Jurnalism teatral
Fotografii spectacol Alb si Negru - Andrei Timofte,
masterand Arte Plastice
Fotografii spectacol Alb si Negru - Andrei Timofte,
masterand Arte Plastice
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu