Cu teatrologii pe teren

Între două spectacole la Doroga

La începutul lunii aprilie, în orăşelul de munte, numit Dorohoi am participat împreună cu doi dintre colegii mei de la secţia de Teatrologie şi Jurnalism teatral la Doroga – Festival de teatru în spaţii neconvenţionale aflat la prima sa ediţie. Evenimentul s-a desfăşurat în perioada 4-6 aprilie, având ca participanţi studenţi de la universităţi de arte din Iaşi, Sibiu, Tg. Mureş, Timişoara şi Bucureşti. Au fost prezentate spectacole, conferinţe, ateliere, pentru a deschide o nouă arie în dezvoltarea „curentului” teatral şi nu în ultimul rând, de a obişnui publicul dorohoian cu astfel de manifestări cultural artistice.

Unul dintre „spectacolele” la care am asistat a fost Un actor destul de fad, creat de o companie de teatru independent din Sibiu, Bridge Theatre, în componenţa căreia găsim 4 persoane: Constantin Podu, Alexandra Podu, Se­bastian Dobrescu şi Teodora Voineagu. Această formă de one man show, de „recital” are la baza compoziţiei sale un dialog, care se împleteşte cu poezia sau se poate spune că este un strigăt sincer, plin de sensibilitate şi viaţǎ ce vibrează atât în sufletul actorului, al poetului, cât şi în cel al spectatorului. Partiturile lirice care se derulau de-a lungul celor aproximativ 60 de minute se transcend într-o balanţă, care cântăreşte dualitatea dintre petele de alb şi cele de negru.

Un actor destul de fad cu Aurelian Antal

„Spectacolul” s-a desfǎşurat în Sala Oglinzilor a Muzeului de Ştiinţe ale naturii, cu un public restrâns, fără scenografie, fără ilustraţie muzicală (putem face o paralelă cu teatrul – laborator al lui Jerzy Grotowski), doar pe o scenă, deloc grandioasă, acoperită cu o mochetă verde. Constantin Podu, în „rolul” principal, fiind „costumat” în haine din viaţa obişnuită. La un moment dat, colega sa, Teodora Voineag are o intervenţie din senin, în care aceasta recita versuri din poemul Am zărit lumina al lui Marin Sorescu, finalizat într-o tonalitate rigidă, rece şi însoţită de un mic defect sesizat la nivelul rostirii scenice. O altă „surpriză” este aceea când pe scenă este invitat domnul Aurelian Antal, declarat Cetăţean de onoare al Dorohoiului, care şi-a relatat câteva frânturi din bogata sa activitate artistică. Fraza, în care el afirmă printre altele că „în fiecare dintre noi se găseşte câte o poezie”, mi-a rămas întipărită în minte. Finalurile din colajul de versuri păreau oarecum decupate cu foarfecele, iar actorul încheia cu câte un mulţumesc, după care spectatorii din sală pricepeau că trebuie să se „preteze la ritualul” aplauzelor. Cu toate acestea, „spectacolului – dialog” i-a fost atribuit un nume pe măsură, ce a „participat” la construirea şi derularea procesului artistic.

Un actor destul de fad cu Constantin Podu

După Un actor destul de fad  am asistat la Paricidul, spectacol montat de Lucian Pană, student al Facultǎţii de Muzică din Timişoara, secţia de regie. Textul îi aparţine cunoscutului regizor şi scenarist român Ion Sava, şi reliefează, printre filele manifestului său, un monolog  susţinut în cazul de faţă de Cristina Varga, studentă la actorie, în cadrul aceleiaşi facultăţi. Personajul repetă o scenă din spectacolul propriu-zis care se presupune că va avea loc peste câteva ore, momenţelul sugerând faptul că trebuie să se înfăptuiască „crima împotriva mamei”. 

Paricidul cu actrita Cristina Varga

Monologul este construit din gândurile şi trăirile ce i se strecoară prin minte, unele făcând corelaţie cu teatrul, iar altele fiind de natură emoţională personală. Spectacolul are loc în aceeaşi încăpere, pe aceeaşi scenă, în plus apar câteva elemente de recuzită precum: arma crimei - un cuţit, o pelerina neagră, o scară de lemn şi o găleată cu nişte confetti. Ambianţa sonoră lipseşte. Trecând de stadiul textului, ca formă de monolog, se poate puncta ideea că teatrul, după cum spunea şi esteticianul român Adrian Marino, se apropie tot mai mult de o artă neverosimilă, convenţională, „îmbrăcată” în „costume” pentru a păstra o aparenţă, pentru a purta nişte măşti sau putem vorbi despre acei actori cabotini, despre regizorii plaţi, încorsetaţi în viziunile şi părerile proprii. Asemenea „căderi” într-o oarecare concordanţă conduc spre excesul de zel al reprezentaţiilor actoriceşti şi amintesc de o mentalitate învechită, stagnantǎ ce  nu îi deschide teatrului noua portiţă pentru a Renaşte! 

Paricidul cu actrita Cristina Varga

Paradoxal, nimic nu este nou în teatru, aşa cum afima şi regizorul Andrei Şerban, ci doar un singur punct e valoros, şi anume, mesajul, felul în care este creat, transmis şi receptat. Revenind la jocul Cristinei Varga, remarcăm o sferă de nuanţe şi accente actoriceşti, cu toate că la un moment dat, reprezentaţia devine stridentă, obositoare şi repetitivă pentru spectatori, din cauza textului, iar modulaţiile vocii sale par să o lase uneori fără glas, tocmai din cauza acestui „prea – teatral”. Spre deosebire de spectacolul anterior, Paricidul, ca structură şi apoi ca montare, este mai consistent în ceea ce priveşte subiectul de la care se pleacă, până la problemele din interiorul lumii teatrale, care ar trebui să fie, în genere o lecţie, un semnal de alarmǎ pentru toată echipa dintr-un teatru şi nu numai.

                          IVONA LUCAN -studentă Teatrologie, Jurnalism teatral, anul I

Parfum de viaţă pe un tractor

          Primul sfârşit de săptămână din aprilie a marcat perioda desfăşurării celei dintâi ediţii a festivalului Doroga la Teatru!. Reprezentaţiile au avut loc cu precădere în spaţii neconvenţionale din Dorohoi, oraşul găzduind pentru prima dată un asemenea eveniment. Într-o astfel de locaţie, anume cafeneaua La Favola di Bazi, a fost montat de tânăra  Eszter Kiss spectacolul Parfum de viaţă pe un tractor.

Regizoarea din Târgu Mureş a colaborat la acest proiect cu două clujence: scriitoarea Cristiana Kereszetes şi actriţa Fatma Mohamed. Monodrama prezintă povestea unei femei numite generic Floricica, urmărind să accentueze pe baza contrastului  şi  a unor situaţii mai curând paradoxale eternul clişeu retoric al fericirii.

Vorbeam de contrast în sensul în care mesajul brut al spectacolului se ascunde în umbra unei voci calme şi în spatele unor  poveşti aparent incoerente. Însă sunt intruziuni fine care ajung să contureze pe feţele celor timoraţi grimase de nostalgie. De la fabrica de tractoare unde a lucrat, murdară şi aglomerată, până la biserica albă în care aceasta s-a cununat, Floricica trece printr-un şir de amintiri care urmăresc decantarea mesajului, anume obţinerea unei simplităţi care nu mai are nevoie de argumentare, de explicaţii. Iar această simplitate este, asemenea spaţiului în care se joacă spectacolul, neconvenţională, demascată.

Ieşirea din convenţie aduce cu sine o schimbare de perspectivă a privitorului, o altfel de reacţie din partea acestuia şi totodată o asimilare diferită a mesajului. Apropierea actorului de public duce în prima instanţă la un soi de inhibare mutuală care dă naştere unor zâmbete strâmbe şi reţinute. Interacţiunea fină a Floricicăi cu cei din sală, tonul ei liniştit şi întrebările ei metafizice şi banale deopotrivă, aduc o stare de confunzie naturală. Destănuirile personajului sunt redate într-o nuanţă deloc emfatică, ceea ce produce o atmosferă familiară care va servi drept liant apropierii fizice de public. Puşi în situaţia de a fi mirosiţi de o floare, cei din sală reacţionează ciudat. Protagonista recurge la simţul său olfactiv pentru a adulmeca frica şi boala din oameni, repetându-le acestora că întâlnirea lor a mai avut loc. Mulţi iau afirmaţia ca atare, aprobând ori eschivându-se. Mai curând afirmaţia căuta să explice faptul că mirosurile acestea ale degradării sunt comune multora dintre noi.

Lipsa coloanei sonore face ca pauzele dintre replicile Fatmei Mohamed să lase loc privirilor nedumerite ale celor din sală. Prestaţia actriţei este plină de carismă, ajungându-se la un dialog cu publicul, fiind lipsit de urme sintetice. Aceasta stabileşte o relaţie amicală cu spectatorii prin schimburi de priviri, împărţind ciocolată şi adresându-se celor din sală întocmai cum o mamă vorbeşte în faţa copiilor.

Într-un asemenea spectacol, toată atenţia este ţintuită spre reacţia imediată a publicului care devine parte integrantă a actului teatral. Toate formele rigide ale convenţiei sunt înlăturate pentru a crea o atmosferă propice unei aşa-zise discuţii, spun aceasta pentru că de multe ori răspunsul celor din sală nu este unul verbal. De la chelneriţele juvenile, care chichotesc şi-şi spun lucruri în şoaptă, la cei care pur şi simplu ascultă cu o expresie care le trădează emoţiile, până la cei care privesc în gol, există o chimie a momentului. Contrastul de care vorbeam devine recurent, Floricica povestind deopotriva situaţii banale şi imagini bogate în metaforă. Unul dintre aceste tablouri este cel al bărbatului desculţ care poartă în geantă o floare, privelişte ce trimite spre un soi de Léon în interpretarea lui  Jean Reno. Sfârşitul spectacolului este spontan şi produce o reacţie amuzantă din partea publicului, cei din sală rămânând în poziţii şablon, liniştea apăsătoare fiind întreruptă în cele din urmă de şoaptele ascendente.

MARIUS  PǍTRǍŞCANU - student Teatrologie, Jurnalism teatral, anul I