Acțiunea
- făgaș
al morții
Doctorand - Alexandru Savu
O imprudență, uciderea lui Polonius, are
consecințe neașteptate. Micile izbânzi obținute prin
supravegherea regelui par să își piardă din preț. Din acel
moment, Hamlet lasă impresia că acționează la întâmplare, așteptând
deznodământul. Și până atunci vorbise de moarte, însă, precum am mai
spus-o, nu intenționa să-și ia viața. Trist și răvășit cum era,
urmărea o țintă și asta îi mobiliza energiile.
Semnificația pe care o are afirmația prințului – „A fi
sau a nu fi” – din celebrul monolog de la finalul primei scene a celui de al
III-lea act, speculează Haig Acterian, poate fi explicată prin versurile care
urmează[1].
Astfel, „A muri ! A dormi; poate a visa… sunt marginile acțiunii și inacțiunii,
hotărârii și nehotărârii”[2].
E resemnat, căci se știe împresurat
de primejdii: „Scrisorile au fost pecetluite, cei doi colegi ai mei, în care
cred ca-n vipere colțate, duc solia. Ei trebuie să-mi netezească drumul de-a
dreptul în capcană”[3]. Dar
uneori fibra sufletească i se fortifică. Înainte de îmbarcarea pe corabia care
urmează să-l ducă spre Anglia, îl vede pe prințul norvegian
Fortinbras, și, lăudându-l pentru vitejia lui și pentru
curajul de a se arunca în luptă chiar și pentru mize nu neapărat
grandioase, își dezvăluie o trăsătură care, iată, nu-i lipsește: „Nu este –
adevărată măreție să te frămânți doar pentru pricini mari, ci
să te bați chiar pentr-un fir de pai, atunci când cinstea ta
e-amenințată”[4].
Ceva în ființa prințului a vibrat întâlnindu-l pe
cel cu care nu se aseamănă. Personalitatea norvegianului l-a impresionat, l-a și impulsionat.
Că e așa, intuim noi, reiese din bărbăția cu care el se luptă pentru a
se debarasa de cei doi prieteni și foști colegi,
Guildenstern și Rosencrantz, pe ambarcațiunea care-l transporta
spre Anglia. Nehotărâtul Hamlet se comportă asemenea unui agent secret din
zilele noastre, aflat în misiune[5].
E un protest împotriva neputinței, o ultimă
sforțare, care îi poate asigura reconcilierea cu el însuși.
Întâmplările de pe corabie ne înfățișează un erou
schimbat. Îl admirăm pentru rapiditatea în reacții, dar mai cu
seamă pentru determinarea și stăpânirea de sine dovedite.
Întors în Danemarca, este izbit mai întâi de moartea Ofeliei, apoi e nevoit să
suporte acuzele lui Laertes și, în continuare, să primească
provocarea la duel. O primește, deși simte ceva
necurat la mijloc. De astă dată, faptul că nu refuză duelul conține conotația
sinuciderii. Abia acum, când nu mai folosește cuvinte
precum: „să mori”, „somn” și „să dormi”, când îl biciuiește disperarea și-l încearcă
resemnarea, nu-i rămâne decât să-l răpună pe vinovat – și să moară.
Procesul lui sufletesc e tulburat, după cum reiese din ce-i spune lui Horațio: „Sfidez
prevestirile. Nu moare nici măcar o vrabie fără știrea Proniei.
Dacă mi-a sunat ceasul acum, n-o să-mi sune altă dată, și dacă n-o să
fie altă dată, trebuie să fie acum; acum sau mai târziu, tot o să sune odată.
Totul e să fii gata. De vreme ce nu-ți mai dai seama de cele ce lași după tine,
ce-ți pasă dacă pleci mai curând ? Fie ce-o fi !”[6].
Considerăm elocvent acest citat pentru dezamăgirea de care
este cuprins personajul, și, de ce nu, pentru indiferența în fața morții. Sunt stări
de spirit care amintesc de cele ale lui Richard al II-lea, care, închis în
Turnul Castelului, la Pomfret, își plânge soarta, amintindu-și greșelile comise și așteptându-și pieirea ca
pe o binecuvântare: „Semețe gânduri pun la cale fapte
miraculoase (…) apoi pier, în sumeția lor neputincioasă. Iar cele
ce tânjesc spre fericire se bucură că nu-s cele dintâi și nici cele
din urmă prăbușite, precum fac cerșetorii, la butuc, când rabdă,
socotind că sunt și alții ce-au suferit, sau suferă rușinea și parcă-s ușurați la gândul
ăsta. Așa joc și eu singur pe mai mulți, dar toți nemulțumiți (…) Dar
orice-aș fi, și orice om, de nu-i mai mult ca
om, nu poate fi vreodată mulțumit, decât doar când nu va mai
fi nimic”[7].
Richard al II-lea se împacă până la urmă cu gândul că, după detronare, va fi
executat, dar salută sunetele de liră care-i însoțesc apusul. E
o consolare: „Blagoslovit să fie cel ce-mi cântă ! E-un semn de dragoste, iar
dragostea față de Richard e un giuvaer ce nu mai e la modă-n lumea
asta”[8].
Un alt personaj din dramaturgia elisabetană care sfârșește cu
resemnarea în fața morții este eroul lui Marlowe,
Faust. Asemenea lui Hamlet, Faust este însetat de cunoaștere. Precum
principele de la Elsinore, se hrănește cu lumina spiritualității de la
Wittenberg. Tânărul, născut la Rhodes, într-o familie modestă, beneficiază de
mărinimia unor rude înstărite, care-l trimit să studieze în această cetate
germană a spiritualității. Aici își desăvârșește educația, devenind
doctor în teologie. Din confesiunile eroului se desprinde ideea că el este
stăpânit de zelul pătrunderii în tainele necromanției și ale magiei.
Animat de dorința unor înfăptuiri mărețe, abandonează
filosofia și teologia, pentru a se dedica studiului medicinei.
Năzuiește să descopere leacuri cu efecte curative deosebite, cu ajutorul cărora să
reușească: „Nemuritori pe oameni de a-i face sau, morți fiind, (…)
ai învia”[9]
. Precum în Hamlet, supranaturalul este asigurat de prezența unor
spirite, făpturi din lumea umbrelor, precum: Mefisto, slujitorul lui Lucifer;
Lucifer, comandantul Iadului; Belzebut, alt principe din Iad; Baliol și Belcher. Mai
pot fi întâlnite alte două spirite: Îngerul Bun și Îngerul Rău.
Fiecare dintre aceste arătări îl ispitesc pe Faust, îndemnându-l spre
volupătate. Singurul care propovăduiește cumpătarea și căința este Îngerul
cel Bun. Acest personaj simbolizează, de fapt, Rațiunea lui
Faust. În contrapondere, Îngerul cel Rău este simbolul voluptății, incapacității
personajului de a-și controla pornirile.
Greșeala fatală pe care o comite doctorul Faust constă în
încheierea unui pact cu Lucifer, mediat de Mefisto, înțelegere pe
care, la insistențele acestuia din urmă, o va scrie și o va iscăli
cu propriul sânge. Care sunt clauzele contractuale ale înțelegerii ?
Faust își vinde sufletul și trupul lui Lucifer, cerându-i
în schimb pe Mefisto de slujitor și, pentru o perioadă de
douăzeci și patru de ani, libertatea de a studia fără să fie
tulburat de nimeni. Iată conținutul contractului: „(…)
întâi, ca Faust să poată deveni spirit în formă de substanță. Al doilea,
ca Mefisto să fie slujitorul lui și la poruncile lui. Al treilea,
ca Mefisto să-i îndeplinească și să-i aducă tot ce dorește. Al
patrulea, ca el să fie nevăzut în camera și în casa lui. (…) Eu, John
Faustus din Wittenberg, doctor, încredințez prin înscrisul de față atât trupul,
cât și sufletul meu stăpânirii lui Lucifer, prințul
Răsăritului, și slujitorului său Mefisto; și (…) după
scurgerea a douăzeci și patru de ani (…) le dau depline puteri de a-l aduce pe
susnumitul John Faustus (…) în locașul lor, oriunde s-ar afla acesta”[10].
Treptat, după clipele de desfătare pe care i le oferă însușirile de magie
dobândite, realizează că este condamnat pieirii și ar vrea să
se căiască, însă constată că traseul pe care s-a aventurat este ireversibil.
Mefisto, la fiecare tentativă de întoarcere la trinitate a lui Faust, îl dojenește,
impunându-i să se gândească numai la Iad.
Lucifer și Belzebut îl vizitează,
aducându-le cu ei și pe cele șapte păcate de moarte: Mândria,
Zgârceniua, Mânia, Invidia, Lăcomia, Trândăvia și Desfrânarea.
Călătorește la Roma,
unde-l întâlnește pe Papă și savurează peisajele pitorești. Aici, își folosește capacitatea
de a deveni invizibil pentru a le juca o farsă nesărată Sanctității sale și prelaților.
Vizitează și Innsbruck-ul, unde se întâlnește cu Împăratul.
La solicitarea acestuia îi introduce în scenă pe Alexandru cel Mare și iubita lui,
care capătă înfățișarea de duhuri. Ultima vizită i-o face ducelui de Vanholt
și soției acestuia, care îl primesc la Curtea lor. Ducesa, mișcată de gestul
galant al lui Faust – îndeplinirea dorinței de a degusta un ciorchine de
strugure în miez de iarnă, îi mulțumește.
Se întoarce în camera sa de studiu pentru a-și primi
pedeapsa. Este osândit și trebuie să suporte ororile Iadului pentru o veșnicie. Reflecțiile lui reunesc
ceva din regretele lui Richard al II-lea. Îl imploră pe Lucifer, fară nicio șansă de a-l
îndupleca, să-i comute pedepsa din cazne pe vecie în chinuri pe o perioadă
determinată: „De nu vrei să mă cruți, atunci măcar sfârșit durerii
mele hotărăște. În numele lui Crist, al cărui sânge a curs și pentru mine:
să trăiesc o mie, zece mii de ani în iad și-apoi să-mi aflu tihna. Însă,
vai, cei păcătoși sunt osândiți pe veci…”[11].
Revenind la prințul de Dania,
portretul lui e magistral zugrăvit de Goethe: „E limpede că Shakespeare a vrut
să ne înfățișeze aici o faptă măreață, impusă unui
suflet care nu era la înălțimea ei… aici un stejar a fost
sădit într-o vază de preț, care n-ar fi trebuit să
cuprindă în sânul ei decât flori delicate; rădăcinile cresc și vaza se sfarmă”[12].
Hamlet, așadar, nu este atât de puternic încât să se măsoare cu
soarta, pe umerii lui povara jurământului de a face dreptate atârnă greu. Nu a
ales o soluție frontală, ci una cu meandre, pe care am numit-o calea
nebuniei mimate. Putea astfel să-și mascheze nehotărârea,
rămânând până la capăt cu mintea trează.
Bibliografie
I. OPERE
-Marlowe, Christopher, Tragica
istorie a doctorului Faust, în Teatru, traducere și note de Leon
Levițchi, București, Editura Univers, 1988.
-Shakespeare, William, Opere, vol. II, Richard al
II-lea, traducere de
Mihnea Gheorghiu, București, Editura de
Stat pentru Literatură și Artă, 1955.
-Shakespeare, William, Opere, vol. VII Hamlet, prinț al
Danemarcei, traducere de
Petru Dumitriu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1959.
II.
REFERINȚE CRITICE
Volume
-Acterian, Haig, Shakespeare, prefață de Marian
Popescu, București, Editura Ararat, 1995.
-Banu, George, Scena
supravegheată. De la Shakespeare la Genet, traducere de Delia Voicu, București, Editura
UNITEXT, Iași, Editura Polirom, 2007.
-Lăzărescu, A. Dan, Introducere
în shakespeareologie, prefață de autor, cu
o notă de Adriana Munteanu, ediția a doua,
Craiova, Editura Sim Art, 2008.
-Omescu, Ion, Hamlet sau ispita posibilului, București, Editura
Cartea Românească, 1971.
[3] William Shakespeare, Opere, vol. VII (Hamlet, prinț al
Danemarcei), traducere de
Petru Dumitriu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1959,
p. 645.
[5] George Banu, Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet, traducere de
Delia Voicu, București, Editura UNITEXT, Iași, Editura
Polirom, 2007., pp. 93 – 102.
[7] Op. cit., vol.
II (Richard al
II-lea), traducere de
Mihnea Gheorghiu, București, Editura de
Stat pentru Literatură și Artă, 1955 p. 122.
[9] Christopher Marlowe, Teatru, (Tragica
istorie a doctorului Faust), traducere și note de Leon
Levițchi, p. 297.
[10] Idem, pp. 314 - 315.
[12] Apud Dan A. Lăzărescu, Introducere în shakespeareologie, prefață de autor, cu
o notă de Adriana Munteanu, ediția a doua,
Craiova, Editura Sim Art, 2008 p. 17.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu