Eliza Noemi Judeu- o tăcere așteptată
Ca tânăr viitor absolvent, și teoretic, artist (deși distincția clară se poate stabili cu mult mai târziu), am întâmpinat diverse obstacole în realizarea acestui rol, cel mai probabil din pricina inocenței mele actoricești, asemeni unui neofit care aderă acum la o nouă formă de reprezentare spirituală, știind, însă, doar esența a ceea ce dorește să cunoască. Astfel, înainte de a-mi face curaj să scriu despre fundamentala experiență pe care am avut norocul de a o trăi, am considerat că o altă opinie a unui profesionist, și anume, Eliza Noemi Judeu, actriță a Teatrului Municipal ,,George Bacovia” Bacău, protagonistă a monodramei ,,Călin (povestea modernă)” după ,,Melodia preferată” de Franz Xaver Kroetz și ,,Călin (file de poveste)” de Mihai Eminescu, dramaturgie Hannah Wolf și Horia Suru, regie Horia Suru, ar fi modalitatea perfectă de a-mi confirma câteva aspecte conștientizate pe parcursul lucrului la spectacol. Eliza Noemi Judeu a fost nominalizată pentru cea mai bună actriță în rol principal în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Oradea 2014 pentru rolul precizat anterior iar actualmente este director al Teatrului Municipal ,,George Bacovia” Bacău. Întrebările au fost formulate pentru a deschide o anume perspectivă asupra complexității ,,muncii actorului cu sine însuși” într-un context cu totul și cu totul singular: tăcere și singurătate în scenă.
Cât de mult a afectat absența partenerului de scenă în căutarea personajului dorit?
Încep cu o glumă: se poate întâmpla ca, un partener în scenă să-ți fie la fel de inutil dacă nu răspunde dialogului imaginat de dramaturg sau de regizor. ,,Absența unui partener" e discutabilă. Decât un partener absent chiar în mijlocul scenei, mai bine absent de tot. Mai bine singur/ă în scenă. Măcar pierzi pe barba ta.
Revenind: pentru că în discuție avem spectacolul ,,Călin (povestea modernă)" în regia lui Horia Suru, adaptare după "Melodia preferată" de Franz Xavier Kroetz și pentru că, din scriitură, există un singur personaj, absența celuilalt este înlocuită deDumnezeu. Monodrama (vorbită sau nu- cazul spectacolului nostru) nu este altceva decât o rugăciune a actorului, un dialog cu Dumnezeu, o mărturisire a existenței lui. Spovedanie, căci (citez din alt spectacol: ,,Ich Bin Ofelia") ,,asa iese totul la iveală". Sau: nu ești singur în scenă, ești tu și dublul tău, triplul tău, quadruplul tău, etc. ,,Câți oameni sunt într-unul singur....?"
Singur în scenă presupune o libertate extraordinară: de-a te găsi, regăsi, de-a te cunoaște, d-a te sfredeli, imagina, pierde, controla, visa, de-a fi, în sfârșit, Tu. Nu-i nevoie de partener pentru asta....
Eliza Noemi Judeu în monodrama,,Călin (povestea modernă)”de Franz Xaver Kroetz
Tăcere dominantă? Copleșitoare? A existat această senzație sau a fost diminuată cu cât lucrul la rol a devenit din ce în ce mai sigur?
Tăcerea este tot ceea ce m-a atras la textul lui Kroetz. Mi s-a părut teribil ceea ce propunea. Dar, dincolo de teribilism, demult aveam nevoie să tac în scenă. Da, am jucat mult, roluri frumoase, importante. Am găsit acest text atunci când ființa mea avea nevoie de refacere, reconstruire, reabilitare, curățare. Nu era teatru-dans, nu era pantomimă, era pur si simplu mut.Tot ceea ce aveam nevoie pentru a testa limitele publicului, pentru a-mi regasi interiorul, nevoia de a verbaliza, pentru a înțelege utilitatea cuvântului. Ca Dumnezeu înainte de-a spune: ,,Să fie Lumină!", și Lumină se făcu, căci, ,,La-nceput a fost cuvântul". Cuvântul, deci, e menit să înceapă Lumea. Eu nu mai vroiam să-nceapă nimic. Mi-am gândit nevoia acestui spectacol, pe acest text, suspendându-mă, astfel, un pic,ca să pot începe din nou, Totul (Teatrul din mine).
Au existat surse de inspirație în căutarea personajului? V-a fost teama că trupul vă poate trăda, punctând aici sinceritatea corpului care nu minte, ci acționează în funcție de organicitatea și autenticitatea gândului?
Sursa de inspirație: femeia. O femeie, în particular? Da, cea propusă de autor, cea propusă de regizor. Mai exact: eu în situația dată. Plonjezi în memoria afectivă și te găsești în momentele de singurătate. Cât privește ,,trădarea trupului", pe asta m-am bazat! Cum gândim, așa vorbim. Cum gândim, așa ne mișcăm. Deci, odată stabilit gândul, firul poveștii acestei femei, trupul a acționat organic, în baza gândului/gândurilor propuse de autor și de regizor. Acțiunile personajului sunt destul de exacte. Tot ceea ce face (gătitul, mâncatul, uitatul la televizor, spălatul vaselor, aranjarea corectă a hainelor etc.) e deja știut, face mereu aceleași lucruri. E ca o mașinărie. Acționeaza cu exactitate. Până la final. Decizia sinuciderii este singura noutate. Sparge o farfurie, stă și ia decizia finală. Decizie în care acționează cu bucurie, cu rapiditate, nici aici nu greșește, știe exact cum, cu ce, dar are ceva ce n-a avut de-a lungul spectacolului: zâmbetul. Bucuria de-a fi găsit soluția vieții ei: moartea. Singura de luat în seamă pentru a pune capăt singurătății ce-o apasă, inutilității (cum îi pare ei) de-a exista. Da, mi-a trecut prin minte și mie această idee, odată, demult, când abia îmi începeam cariera. Eram singură într-un oraș nou, nu aveam pe nimeni, veneam după repetiții într-o cameră mică, făceam aceleași lucruri și nu greșeam niciodată, nimic, ca un ceas elvețian. Nici măcar bucuria începutului de drum în teatru nu putea umple un gol pe care-l simțeam acut. Gata, a trecut!
Eliza Noemi Judeu în monodrama,,Călin (povestea modernă)”de Franz Xaver Kroetz
Ce tip de interpretare ați abordat? În timpul repetițiilor ați luat în calcul o anume modalitate de asumare, de lucru la rol, sau totul s-a construit visceral în funcție de veridicitatea lăuntrică a acțiunilor întreprinse?
Disciplina a fost primul catalizator în realizarea acestui spectacol. În primul rând, se desfășurau într-o liniște absolută. Se stabilea totul înainte de-a intra la scenă. Apoi, se scria mare pe toate ușile ,,Liniște, se repetă". Trăgeam cortina, pentru a nu vedea sala goală. Și-acolo, în spatele cortinei, pe scenă, construiam acțiuni (altele decât cele din spectacol deoarece decorul , recuzita, costumele au apărut, firește mai târziu), de fiecare dată altele, pe care le tot repetam. Astfel, am dezvoltat un mecanism în gândire: repetitivitatea, fără să scot un cuvânt. Regizorul stătea într-un colț. Dacă voia să-mi sugereze ceva sau dorea altceva, îmi comunica prin semne sau în șoaptă. Dar, stabileam de la-nceput, că orice-ar face/șoptește el, eu să nu-l privesc. Și am mai dezvoltat un lucru: atenția distributivă (desigur, asta trebuie să o aibă actorul, dar fiecare spectacol propune alt tip de atenție distributivă, în alt context și așa mai departe).
Ce v-a atras la acest persoanj?
Nu m-a atras personajul, ci situația.
Cum ați reușit să redați senzația de intimitate a spațiului? Cât participă actorul fizic la crearea iluziei familiarității în decor și cât este înțelegerea deplină a rolului? Sau acestea trebuie să se interpătrundă reciproc în egală măsură?
Acuratețea acțiunilor pe care le execută un actor în scenă, credința lui că acolo (în spațiul imaginat de regizor/scenograf) e toată lumea lui, creează spectatorului iluzia familiarității, intimității. Desigur, e valabil pentru orice spectacol, dar în cazul acestui spectacol, spectatorul chiar trebuie să simtă că e intrus, că n-ar trebui să se uite la, că n-ar fi trebuit să se afle atunci, acolo. Realismul propus este înfricoșător. Practic, aceasta a fost miza noastră. Ca spectatorul să rămână mut. Un spectator lăsase o notiță la ieșirea din teatru: "Acest spectacol m-a determinat s-o sun pe mama". Vă dați seama de când n-o mai sunase? A realizat singurătatea în care, probabil, trăia mama lui și, înțelegând care ar putea fi consecințele, l-au speriat. Femeile, în general, ieșeau plângând (căci, da, ele se simt îndeobște singure, chiar și-atunci când casa e plină). Bărbații se simțeau vinovați. Întelegerea rolului este una, REAL(izarea) lui, alta. Spectatorul înțelege. Actorul acționează în baza gândului propus de dramaturgie și regie.
Eliza Noemi Judeu în monodrama,,Călin (povestea modernă)”de Franz Xaver Kroetz
Pentru a reda o anume secvență, aparent banală, din viața personajului trebuie să construim o biografie care să funcționeze permanent în scenă, asemeni subconștientului uman. Cât de mult a influențat prezența sau absența erotismului viața acestei femei, surpinsă într-un moment de singurătate? Este erotismul important în căutarea drumului spre acest personaj?
Absența erotismului poate crea, firește, disfuncționalități în viața oricui. Dar, ce tip de erotism? În cazul nostru, problema nu este de ordin sexual, să zicem, ci de absența tandreții. Căci, de la o vârstă (chiar fragedă, dacă vreți, chiar după 35 de ani ), nu erotismul sexual creează disfuncționalități, ci absența înțelegerii, respectului, alinării, tăcerii liniștitoare în doi. Dar dacă ea și-ar fi pierdut copilul? În fond, o femeie nu suferă atât de cumplit după pierderea unui bărbat, ci după pierderea unui copil. Să ai pentru cine continua viața. Desigur, personajul nostru așează, înainte de marea trecere, o sticlă de vin pe masă cu două pahare pe care le umple. Imaginează discret o ciocnire cu iubitul și...pleacă. Dar, imposibilitatea de-a fi avut cu cine să înceapă o lume (familie) au determinat-o să se izoleze. Cu siguranță ea comunică (e adevarat foarte puțin, strictul necesar) în mediul pe care-l frecventează (serviciul- căci ea vine în scenă de undeva; de la serviciu, mi-a fost greu să cred că vine de la plimbare, atâta timp cât, totuși, primele clipe e incintată că a ajuns acasă), dar odată ajunsă acasă, constată că e din nou singură, se lasă pe toboganul singurătății firesc și brusc decide să-i pună capăt. Biografia unui personaj o poți stabili în linii mari, dar ea poate fi îmbogățită pe parcursul reprezentațiilor. Căci acesta este miracolul Artei Actorului- niciun spectacol nu poate fi la fel, în ciuda respectării indicațiilor dramaturgice sau regizorale. Este cea mai vie dintre arte, deci, planează mereu surpriza, ineditul, viața!
Cum ați simțit lucrul cu regizorul? Au existat propuneri regizorale cu care nu ați reușit să comunicați? Dacă da, cum ați gestionat conflictul dintre opinia proprie despre reacțiile personajului și ceea ce se voia a fi expus?
Nu am întâmpinat dificultăți. ,,Pregătirea" acestui spectacol a început cu doi ani înainte, când am propus acestui regizor, Horia Suru, acest text. Faptul că ne cunoșteam destul de bine unul cu altul a permis o colaborare frumoasă, liniștită, coerentă, în urma unor discuții aprinse despre modalități de abordare, biografia personajului etc. Dar, Horia Suru este regizorul cu care eu nu am nevoie de prea multe cuvinte. Acest spectacol ,,zăcea" în ființele noastre. A ieșit de la sine...
Ați întâmpinat obstacole în coerența acțiunilor/ gândurilor?
Nu. Cum spuneam, doar am adus în realitatea scenică, o parte din noi doi. În liniște, cu profesionalism (deci logic și coerent), dăruire și credință că viața e în altă parte.....
Interviu Andreea Darie - student anul III, Actorie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu