Concordanţa actor-spectator şi arhitectura teatrală (Ivona Lucan)

Concordanţa actor-spectator şi arhitectura teatrală

Studenţii anului II - Regie, clasa regizorului dr. Ovidiu Lazăr, au susţinut luni 16 Decembrie, ora 19, la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, un examen despre marile sisteme regizorale. Din cele cinci spectacole ale studenţilor ne vom apleca asupra spectacolului creat de Cristi Avram, în sala 25 a Facultăţii de Teatru. Deşi Avram se află încă la început de drum, acesta a adus în faţa publicului şi alte piese, ce aparţin unor genuri diferite, cum ar fi teatrul antic, contemporan, Commedia dell` Arte. Sub auspiciile Teatrului Fix, o formă teatrală independentă, underground, i s-a jucat Neînţelegerea, adaptare după Albert Camus. Dar, viitorul regizor şi-a demonstrat şi talentul de dramaturg prin publicarea cărţii Păuni într-un cabinet medical, care a apărut la Editura Pim, în anul 2011. Cele cinci piese de teatru, ce intră în componenţa culegerii, au devenit spectacolul cu acelaşi nume, construit de Avram la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani, în cadrul festivalului  Amfiteatru (2011).

 

Păuni într-un cabinet medical,Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani

Revenind la spectacolul-examen, el are ca text suport Hamletul  lui  William Shakespeare, mai exact actul III, scena I, construit în două mari sisteme regizorale: Antonin Artaud şi Jerzy Grotowski. Din distribuţie fac parte actorii: Bogdan Manolache - Hamlet (student UAGE, an II-Actorie) şi Loredana Ioniţă - Ofelia (absolventă UAGE-Actorie / Păpuşi/Marionete).

Înainte de a intra în analiza propriu-zisǎ a spectacolului, o mică paranteză va face trimimiteri la Artaud şi la Grotowski, la felul în care trebuie să arate spectacolele realizate în aceste sisteme şi la ceea ce trebuie sau nu trebuie să conţină, pentru a ne putea forma o idee mai limpede, şi de ce nu, o imagine a ceea ce au inovat cei doi regizori.

Artaud şi dimensiunea metafizică a cruzimii

În lunga sa experienţă, de actor şi regizor, dobândită la teatrul Alfred Jarry, pe care l-a fondat în anul 1920, Artaud se afla în căutarea unui nou limbaj teatral. Era dornic să-i redea corpului un rol propriu şi să renunţe la teatrul fondat pe text. Pentru el, limbajul teatral nu înseamna cuvântul, ci transpunerea în scenă.  Orice spectacol, în viziunea lui Artaud, trebuia să conţină în esenţă strigăte, plânsete, frumuseţea vocilor, surprize, ritm fizic al mişcărilor, un joc al muşchilor care să nu pară că aparţine unui fel de raţionament gândit. Decorul trebuia să aibǎ un rol minimalizat pentru ca improvizaţia să se poatǎ desfǎşura liber, obligându-l astfel pe actor să-şi gândească mişcările sufletului în loc să le reprezinte, pentru a se putea oferi cu tot trupul şi cu întreaga sa energie publicului.

Grotowski şi creaţia într-un „mediu sărac”

Din dorinţa de a sanctifica teatrul, regizorul polonez „adoptă” un „teatru sărac”, care refuză orice estetism. Această formă se caracterizează printr-o despuiere totală, absolută, printr-un refuz masiv al tuturor elementelor de spectacol, decoruri, maşinărie, jocuri de lumini şi umbre, costume, machiaj, muzică. Actorii săi au cea mai importantă „misiune”, deoarece trebuie să creeze în sărăcie, folosindu-se de singurele mijloace de care dispun.

Balanţa Sacru-Sărac în viziunea lui Cristi Avram

La începerea schiţării întregului, pentru ce avea să se numească spectacol la final, actorii lui Avram au avut de oferit o veritabilă asceză, bazată pe un antrenament fizic extrem de solicitant, pentru a putea fi capabili să-şi exploateze toate posibilităţile corporale de care dispun. Cum bine ştim, regizorul trebuie să ajute actorii să-şi elimine inhibiţiile, să distrugă stereotipurile comportamentului, pentru a decripta în interiorul fiecăruia noi posibilităţi.

Primul sistem regizoral al lui Artaud ne prezintă acelaşi act, aducând în faţa noastră, a publicului, un teatru de cameră, în care o adevărată intimitate se stabileşte între spectatori şi actori. Hamletul de aici, este complet dezgolit de orice mască, aflat într-o cuşcă, element simbolic ce reliefează profunditatea gândurilor personajului cu sine însuşi, captivitatea în propria sa minte, în timp ce cunoscutul monolog hamletian despre existenţă - „a fi sau a nu fi” curge într-o atmosferă lugubră, însoţită de lumina pală şi de un miros funebru de ceară al unor lumânări situate de o parte şi de alta a sălii. În căutarea sa, protagonistul renunţă la tot ce ţine de domeniul „ne-fiinţei” din care face parte şi Ofelia.

Hamlet

Înţelegem că Hamlet încearcă să-şi direcţioneze gândurile către aceasta, dar în practică nu s-a întamplat  astfel. Este însă de apreciat imaginea inedită găsită de regizor, care o transformă pe fiica lui Polonius într-un „cocon” al cărui înveliş are acum consistenţa paginilor de carte. E şi un răspuns autentic al lui Cristi Avram la sugestiile poeticii artaudiene. Încătuşarea Ofeliei reprezintă şi o închidere interioară ce poartă amprenta unei tristeţi plumburii, a unor sentimente sfărâmate, a unui tumult umbros care o claustrează. Hamlet se întâlneşte cu Ofelia în vis, în lumea lui „a fi”, dar ea nu este capabilă să-l urmeze, pentru că nu poate iubi în Hamlet şi Cerul şi Infernul deodată. Protagonistul îi cere acesteia puritate absolută, deoarece vede în ea o potenţială păcătoasă, care ar creea un dezechilibru asupra lumii. El vrea o Ofelie tragică, altminteri, ea poate fi asemuită cu o Eva înainte de întâlnirea cu şarpele. Dar orice poveste spusă în cuvinte e anulată, pentru că şi cărţile sunt sfâşiate.

Bogdan Manolache - Hamlet (student UAGE, an II-Actorie)

Scenografia, aparent inexistentă, pentru respectarea „reţetei” lui Artaud, permite o apropiere generoasă a spectatorului de  actor, un schimb de aură, indirectă, în care invizibilul se poate lăsa văzut, după cum spune regizorul Peter Brook sau altfel spus, ce, cum şi cât pot transmite actorii celor din sală, atunci când nu mai au la îndemână cuvintele proprii.

Al doilea sistem, cel al lui Grotowski, ne invită în acelaşi spaţiu tenebros, supraîncărcat de trăiri, ce prezintă, de data aceasta un Hamlet sub o cruce umilă de lemn, el apărând sub imaginea unui Cristos aflat în pragul răstignirii, derulând obişnuitul monolog, dar cu un aer de superioritate, de batjocură la adresa Divinităţii. „Proiecţia” ne trimite cu gândul la spectacolul Prinţul Constant, în care Cieslak interpretează rolul lui Don Fernando (de aceea imaginea din montarea lui Avram răspunde aceleaşi replici). Rezultatul a fost o performanţă legendară, considerată prima realizare a actului total, iar criticii de teatru l-au cotat drept unul dintre cei mai buni actori ai curentului off-off Broadway.

Ofelia este situată în celălalt colţ al camerei, fǎcându-şi simţitǎ prezenţa doar printr-un zgomot (din cauza vizibilităţii inexistente), care imită scrijelitul unui perete. Este prima înfruntare directă dintre Hamlet şi Ofelia, ca şi cum cei doi ar fi participanţii unui joc „de-a umilinţa”.

Loredana Ioniţă - Ofelia (absolventă UAGE-Actorie / Păpuşi/Marionete).

Regizorul conturează pe fundal un şuierat lin, dar care aduce cu sine o mare apăsare. Această ilustraţie sonoră se intensifică, în timp ce personajul feminin redă „starea de greutate” în monologul său de final, care curge liniar. Ofelia devine o stană de piatră cuprinsă de răceala gheţii, care o face inertă la ceea ce se află, ceea ce se petrece în jurul său, totul  devalorizându-se.

Cu toate că actorii erau situaţi între spectatori, aceştia din urmă puteau percepe în mentalul lor prezenţa lui Hamlet şi a Ofeliei printre ei, ca pe un act de căutare a personajelor, acest fapt fiind din cauza montajului (în spectacol şi în rol). Jocul protagoniştilor în mijlocul publicului oferă un contact direct cu acesta, spectatorii cǎpǎtând uneori un rol activ în dramă, sau, în alte momente, pur şi simplu actorii jucau printre cei prezenţi ignorându-i, privind parcǎ prin ei. Ambii actori, demonstrând o concentrare aparte, au încântat sala prin lacrimile şi sentimentele pure pe care le-au exteriorizat, reuşind sǎ facǎ exceptie de fundalul sonor disonant (de la o orǎ de curs desfǎşuratǎ la un etaj inferior) ce-şi făcea simţit într-un mod supǎrǎtor prezenţa. De apreciat este însǎ faptul că în pofida inconvenienţelor, a insuficienţei resurselor şi a spaţiului neconvenţional, regizorul împreună cu actorii au reuşit să creeze un spectacol într-o viziune regizorală nouă, abordând o temă diferită printr-un proces îndelungat şi anevoios.

               Ivona Lucan – anul I, Teatrologie – Jurnalism Teatral