Laura Bilic prep. univ. la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, a obţinut Premiul pentru cea mai bună actriţă la Gala Hop 2010, cu monologul Pete de cerneală, de Michael Frayn
„Nu aş vrea să mă opresc niciodată la nimic. M-am oprit la teatru, este singura oprire a vieţii mele”
Sonia în Stepa,vodka si alte suspine, adaptare dupa A.P.Cehov -
spectacol de licenţă
Laura, te-ai născut în Iaşi, ai urmat studiile în capitala Moldovei, eşti angajată ca preparator la Universitatea de Arte ”George Enescu” din Iaşi , nu ai fost tentată niciodată să îţi părăseşti oraşul natal?
Am fost adesea tentată să părăsesc oraşul – ca orice adolescent care se respectă, am vrut să plec la facultate în alt oraş, să fiu independentă, am încercat, dar nu a fost să fie, iar toată supărarea mea s-a transformat în recunoştinţă în prima oră de curs, când mi-am dat seama ca nu ar fi existat pentru mine profesori mai potriviţi să mă înveţe meseria aceasta decât domnul Popa, asistat îndeaproape de Octavian Jighirgiu. După terminarea facultăţii iar am vrut să plec – de data aceasta probabil nu a mai fost vorba de teribilism, ci mai mult de dorinţa mea de a cunoaşte oameni noi – prin urmare am dat concurs la Constanţa şi am plecat acolo. M-am întors după un an şi jumătate, cu sentimentul că locul meu este (încă sau deocamdată) aici .
Te-ai născut în semnul zodiacal al Săgetătorului, care are ca element definitoriu – focul, te consideri o luptătoare ambiţioasă?
Nu m-am gândit niciodată la mine în termenii aceştia – nu cred că am luptat pentru ceva, “luptatul” presupune poate câteodată să dai prea mult din coate, să nu îţi pese decât de scopul personal, dar eu cred, într-o oarecare măsură, în soartă, precum şi în unicitatea fiecăruia dintre noi, prin urmare îmi este străină “lupta”. Câteva ambiţii am mai avut totuşi pe ici pe colo, altfel nu aş fi ajuns niciodata să fac ceea ce îmi place, dar au fost oarecum păstrate înlăuntrul meu, şi prea puţin exteriorizate. Teatrul a fost marea ambiţie a vieţii mele până acum.
Anul acesta ai avut o mare realizare în ceea ce priveşte o posibilă carieră în teatru, ţi s-a acordat premiul pentru cea mai bună actriţă la Gala Hop, pentru monologul "Pete de cerneală", de Michael Frayn. Ai mai participat de două ori la preselecţie, în anii anteriori, de ce crezi că nu ai fost admisă până acum în concursul propriu-zis?
Uite o întrebare care nu mi s-a mai adresat până acum. Am şi m-am analizat foarte mult în tot timpul ăsta, pentru a reuşi să înţeleg ce am greşit iniţial şi am făcut bine ulterior, iar in cele din urmă am ajuns la o concluzie - în primul an nu am avut emoţii deloc, eram convinsă că am să iau, deşi nici măcar nu eram foarte bine pregătită, a fost neobişnuit pentru mine, pentru că eu în general sunt extrem de emotivă, dar la momentul respectiv m-am bucurat foarte tare de maturitatea, credeam eu, de care dădeam dovadă. Nici decepţia în anul acela nu a fost foarte mare, iar instinctul meu de conservare m-a ajutat să nu percep eşecul - m-am gândit atunci că au greşit ei, că tot concursul acesta nu e mare lucru. Îmi vine să râd acum când mă gâdesc la discursurile motivaţionale pe care mi le ţineam pentru a nu suferi. Şi aşa am participat şi anul următor, încercând să repar greşeala – m-am pregătit intens, atât de intens încât nici nu ştiam bine ce text spun sau dacă îmi place sau nu, nu ştiam decât că trebuie să iau preselecţia. Era scopul suprem, pentru care m-am încrâncenat absurd. Şi am picat încă o dată. Anul acesta nu mai îmi doream nimic, am participat doar pentru că a insistat un fost coleg de clasă şi foarte bun prieten – Ovidiu Ivan – ca măcar să ne înscriem la preselecţie. Mi-am zis atunci, de ce nu?, oricum aveam textul acesta pe care îl ador pur şi simplu, pe care l-am tradus şi l-am pregătit, în speranţa că voi avea vreodată ocazia să îl spun. Iar acum, urmează, în cele din urmă, şi răspunsul la intrebarea ta – nu am fost admisă pentru că nu eram eu, tot încercam să fiu altcineva; anul acesta nu mi-a mai fost frică şi doar m-am bucurat de plăcerea de a împărtăşi un text care îmi place.
La cea de a XIII-a ediţie a galei nu numai că ai fost admisă în concurs, dar ai căştigat şi premiul mult râvnit de toţi participanţii. Numărul 13 îţi poartă noroc?
Nu cred, nu am observat asta până acum, dar este clar că încep să fiu foarte atentă la acest aspect.
Gala Hop
Juriul a fost format din personalităţi ale teatrului românesc – actriţa Virginia Mirea, actorul Marius Manole, regizorul Felix Alexa, coregraful Florin Fieroiu. Cât te-au impulsionat aceste prezenţe în timpul concursului?
Personalităţi s-au aflat şi în sală, nu numai in juriu, dar impulsionat nu cred că este cuvântul potrivit şi mult mai bun ar fi emoţionat. De impulsionat m-a impulsionat gândul că ar fi minunat ca Iaşul, prin reprezentanţii lui, să facă o impresie bună.
Ce crezi că i-a determinat să îţi acorde ţie acest premiu?
Este una dintre cele mai grele întrebări care mi-a fost adresată după acordarea premiului – şi până acum nu am reuşit niciodată să dau alt răspuns în afară de - „nu ştiu”. Deci, nu ştiu, dar am văzut o oarecare asemănare între mine şi ceilalţi doi câştigători – Ioan Mihai Cortea - cel mai bun actor şi Tudor Aaron Istodor - premiul juriului – am avut toţi trei momente simple, fără regie, fără lumini şi fără muzică; am fost pe scenă doar noi şi textul, ceea ce aveam de spus. Cred că acest aspect a impresionat juriul, simplitatea celor aproape cincisprezece minute, şi puterea noastră de a fi cu adevărat singuri pe scenă – domnul profesor Popa ne-a învăţat că şi coloana sonoră este un partener, şi lumina, dar la Mangalia nici eu, nici ceilalţi câştigători nu am avut pe cine să ne sprijinim decât pe noi.
Care a fost nivelul competiţiei galei în acest an, faţă de anii anteriori?
Eu am participat la gală în postura de spectator doi ani, iar nivelul, anul acesta, a fost net superior după părerea mea. Mărturie stă şi faptul că este primul an în care sunt admişi în concurs mai mulţi absolvenţi ca în oricare an. Cred că în mod normal erau şaisprezece concurenţi, iar in toamna aceasta au fost douăzeci şi unu.
Acum câţiva ani, a câştiga premiul pentru cel mai bun actor/actriţă la „Gala tânărului actor”, cum s-a numit concursul o perioadă de timp, era o certitudine a valorii tânărului actor şi premiul îi aducea contracte, invitaţii pentru angajare, deschidea o mulţime de uşi. Ce propuneri primeşte astăzi un tânăr actor care a obţinut acest premiu?
Eu personal nu am primit nici una deocamdată, dar poate băieţii au fost mai norocoşi.
Anul acesta Universitatea de Arte „George Enescu” sărbătoreşte 150 de ani de învăţământ artistic. Tu ai facut oarecum un „cadou” Universităţii, prin obţinerea acestui premiu, demonstrând calitatea învăţământului artistic din Universitatea de Arte - Iaşi. Cum te-au primit cei din Universitate ca proaspătă premiantă?
Mă bucur enorm că am reuşit să fac acest cadou Universităţii, nici nu speram vreodată! Eu sunt foarte mândră că sunt ieşeancă şi că am terminat facultatea aici, şi este o foarte mare bucurie pentru mine că acum, şi facultatea poate să fie mândră de mine. Bineînţeles că am fost primită extraordinar de bine de toată lumea, de la portar până la rector, şi toată atenţia care mi s-a acordat m-a emoţionat cât pentru un an de zile. A fost minunat.
Eşti preparator universitar la Universitatea la care ai absolvit facultatea în 2007, apoi studiile de masterat, cum e să fii colegă la catedră, cu cei care ţi-au fost dascăli?
Este încă destul de derutant, pentru mine nu s-au schimbat radical relaţiile, consider în continuare că am enorm de mult de învăţat de la oamenii aceştia şi asta este ceea ce contează, iar titulaturile „coleg” sau „profesor” îmi par neimportante. Este o onoare pentru mine că mi-au acordat această încredere, şi îmi voi da silinţa să nu îi dezamăgesc vreodată. Eu m-am înţeles foarte bine cu profesorii mei şi cât eram studentă, iar acum, câteodată aproape că uit că suntem colegi – deşi, încă o dată, eu mai am multe de învăţat până să ajung cu adevărat colega lor, şi nu doar formal, pentru că ne luăm salariul de la aceeaşi instituţie.
Dacă cineva din afara Universităţii ar deschide uşa în timp ce îţi ţii cursurile, nu ar ştii prea bine care este profesorul şi care sunt studenţii, eşti foarte apropiată ca vârstă, ca apariţie fizică de studenţii tăi. Este acest aspect un avantaj, sau nu, în relaţia cu ei?
Hmmm...uite o întrebare la care nu m-am gândit niciodată. Sunt bineînţeles avantaje şi dezavantaje. Eu cred că meseria asta se face cu prietenie şi cu sufletul deschis – faptul că suntem atât de apropiaţi ca vârstă, am chiar şi studenţi mai mari ca mine, este un imbold pentru ei de a se apropia de mine, de a găsi un limbaj comun, de a-mi împărtăşi din frământările lor şi de a găsi împreună soluţii pentru a le depăşi. Şi pentru mine este acesta un avantaj, îi înţeleg, şi încerc să le ofer soluţii probate pe pielea mea, cu foarte puţini ani în urmă. Eu nu sunt în faţa lor pentru că le ştiu pe toate, ci pentru că am acumulat o minimă experienţă şi pentru că probabil am citit ceva mai mult decât ei în domeniu, dar noi lucrăm şi descoperim împreună în permanenţă. Ceea ce încerc eu să îi învăţ este că în artă nu există reguli sau reţete şi trebuie să şi le stabilească sau să le descopere fiecare pe ale lui.
Cât despre dezavantaje...eu deocamdată nu am simţit nici unul major, dar ele sunt cu siguranţă, sau poate că vor apărea la un moment dat; oricum, atâta vreme cât eu le ofer studenţilor mei prietenie şi respect, nu înţeleg ce aş putea primi altceva în schimb.
Asistenta în Cum se face... -Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani
regia Octavian Jighirgiu
Ai vrea să te opreşti la o carieră didactică?
Nu aş vrea să mă opresc niciodată la nimic. M-am oprit la teatru, este singura oprire a vieţii mele, dar acum, că sunt aici, nu vreau să mă mai opresc, vreau să cunosc şi să încerc tot ce presupune actoria.
Ai fost angajată ca actriţă la teatrul din Constanţa, de ce nu ai rămas acolo?
Deoarece am considerat că, la vremea respectivă, Teatrul din Constanţa nu mai îmi oferea provocări – simţeam că nu mă mai dezvolt ca actor, iar postul liber care a apărut la Universitate a fost aproape ca un semn că asta trebuie să fac în continuare. Mi-am zis că trebuie măcar să încerc, fiind, din fericire o încercare încununată de succes.
Cum ţi s-a părut lucrul într-o echipă profesionistă, într-o instituţie?
La început a fost foarte greu, mă simţeam ca un intrus, privit cu suspiciune la fiecare pas. Asta a fost probabil şi din cauza firii mele retrase, sunt ruşinoasă şi mă apropii greu de oameni. Începusem repetiţiile la prima piesă în care am jucat acolo – „Vrăjitoarele din Salem” – iar eu de emoţii nici nu reuşeam să îmi aduc aminte cum îi cheamă pe colegii mei de scenă. Încetul cu încetul ne-am apropiat foarte mult, iar acum le păstrez colegilor mei constănţeni cea mai dragă amintire. A fost o etapă superbă din viaţa mea. Mi-a plăcut foarte mult lucrul într-o echipă profesionistă, deveneam, cel puţin pe perioada repetiţiilor, o adevărată familie, şi nu numai noi actorii, ci toată lumea, de la portar la regizor tehnic, cabiniere, tehnicieni şi chiar directori. Erau şi dezavantaje – a fost pentru prima dată când mi-am dat seama că teatrul este o meserie, iar unii vin din când în când ca la serviciu. Asta nu mi-a plăcut, nu mi-a plăcut partea de simpli funcţionari pe care o vedeam în teatru pentru prima oară.
Ţi-ai ales o meserie extrem de frumoasă, dar şi de solicitantă sufleteşte, care au fost rolurile care îţi sunt cele mai dragi, mai aproape de sufletul tău?
Majoritatea rolurilor mi-au plăcut foarte mult, sau cel puţin aşa îmi amintesc eu acum, poate şi din prisma faptului că au trecut. Cu toate acestea, dacă ar fi să dau un răspus, îmi vin în minte Servitoarea din „Lecţia” şi Asistenta din „Cum se face...”, dar am o explicaţie - ambele spectacole au fost regizate de Octavian Jighirgiu şi jucam alături de cei mai dragi colegi ai mei, cu care am colaborat minunat, lucrând, ajutându-ne şi susţinându-ne aşa cum probabil nu o vom mai face cu nimeni niciodată – eram tineri, visători şi împărtăşeam patru ani în care am mâncat aceeaşi pâine.
Cristina în filmul Efect 30
Ai şi roluri care nu ţi-au plăcut?
La toate am câte ceva de reproşat, ceva ce aş fi putut face în plus. Nu îmi este foarte aproape de suflet rolul din „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte” de Matei Vişniec – Fata cu Iepuraşul, spectacol ce l-am jucat în franceză la festivalul de la Avignion – poate pentru că l-am jucat într-o limbă pe care nu o stăpânesc foarte bine, sau poate pentru că l-am jucat zilnic timp de o lună, dar ştiu că spre sfârşit nu îmi doream decât să terminăm o dată spectacolul, să ne întoarcem acasă şi să nu mai aud de iepuraşi o perioadă. De asemenea rolul de licenţă, Sonia din „Unchiul Vanea” a fost unul extrem de dificil – îmi amintesc faptul că eram complet nemulţumită de mine, şi din păcate spectacolul s-a suspendat înainte ca eu să pot schimba ceva.
Ce ai vrea, ce ai spera să se schimbe în viitor în teatrul românesc?
Hmmm... îmi pare rău, dar nu cred că sunt în măsură deocamdată să răspund la întrebarea aceasta, deoarece răspunsul meu, oricare ar fi el, ar scoate în evidenţă neajunsurile teatrului românesc în prezent ... interviul a fost minunat iar amintirile mele extrem de plăcute, şi e bine să rămânem în zona pozitivă, fără să ne încărcăm acum de critice.
După câştigarea premiului ai dat multe interviuri, este vreo întrebare care ai fi dorit să îţi fie adresată şi nu ţi-a adresat-o niciun reporter? Care este aceea, formuleaz-o şi bineînţeles formulează şi răspunsul?
Minunat! Dar nu, din păcate nu mă pot gândi la nici una.
Interviu realizat de drd. Tamara Constantinescu
