Interviu cu Laura Bilic

Laura Bilic prep. univ. la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, a obţinut Premiul pentru cea mai bună actriţă la Gala Hop 2010, cu monologul Pete de cerneală, de Michael Frayn

„Nu aş vrea să mă opresc niciodată la nimic. M-am oprit la teatru, este singura oprire a vieţii mele”

Sonia în Stepa,vodka si alte suspine, adaptare dupa A.P.Cehov -

spectacol de licenţă

Laura, te-ai născut în Iaşi, ai urmat studiile în capitala Moldovei, eşti angajată ca preparator la Universitatea de Arte ”George Enescu” din Iaşi , nu ai fost tentată niciodată să îţi părăseşti oraşul natal?

Am fost adesea tentată să părăsesc oraşul – ca orice adolescent care se respectă, am vrut să plec la facultate în alt oraş, să fiu independentă, am încercat, dar nu a fost să fie, iar toată supărarea mea s-a transformat în recunoştinţă în prima oră de curs, când mi-am dat seama ca nu ar fi existat pentru mine profesori mai potriviţi să mă înveţe meseria aceasta decât domnul Popa, asistat îndeaproape de Octavian Jighirgiu. După terminarea facultăţii iar am vrut să plec – de data aceasta probabil nu a mai fost vorba de teribilism, ci mai mult de dorinţa mea de a cunoaşte oameni noi – prin urmare am dat concurs la Constanţa şi am plecat acolo. M-am întors după un an şi jumătate, cu sentimentul că locul meu este (încă sau deocamdată) aici .

Te-ai născut în semnul zodiacal al Săgetătorului, care are ca element definitoriu – focul, te consideri o luptătoare ambiţioasă?

Nu m-am gândit niciodată la mine în termenii aceştia – nu cred că am luptat pentru ceva, “luptatul” presupune poate câteodată să dai prea mult din coate, să nu îţi pese decât de scopul personal, dar eu cred, într-o oarecare măsură, în soartă, precum şi în unicitatea fiecăruia dintre noi, prin urmare îmi este străină “lupta”. Câteva ambiţii am mai avut totuşi pe ici pe colo, altfel nu aş fi ajuns niciodata să fac ceea ce îmi place, dar au fost oarecum păstrate înlăuntrul meu, şi prea puţin exteriorizate. Teatrul a fost marea ambiţie a vieţii mele până acum.

Anul acesta ai avut o mare realizare în ceea ce priveşte o posibilă carieră în teatru, ţi s-a acordat premiul pentru cea mai bună actriţă la Gala Hop, pentru monologul "Pete de cerneală", de Michael Frayn. Ai mai participat de două ori la preselecţie, în anii anteriori, de ce crezi că nu ai fost admisă până acum în concursul propriu-zis?

Uite o întrebare care nu mi s-a mai adresat până acum. Am şi m-am analizat foarte mult în tot timpul ăsta, pentru a reuşi să înţeleg ce am greşit iniţial şi am făcut bine ulterior, iar in cele din urmă am ajuns la o concluzie - în primul an nu am avut emoţii deloc, eram convinsă că am să iau, deşi nici măcar nu eram foarte bine pregătită, a fost neobişnuit pentru mine, pentru că eu în general sunt extrem de emotivă, dar la momentul respectiv m-am bucurat foarte tare de maturitatea, credeam eu, de care dădeam dovadă. Nici decepţia în anul acela nu a fost foarte mare, iar instinctul meu de conservare m-a ajutat să nu percep eşecul - m-am gândit atunci că au greşit ei, că tot concursul acesta nu e mare lucru. Îmi vine să râd acum când mă gâdesc la discursurile motivaţionale pe care mi le ţineam pentru a nu suferi. Şi aşa am participat şi anul următor, încercând să repar greşeala – m-am pregătit intens, atât de intens încât nici nu ştiam bine ce text spun sau dacă îmi place sau nu, nu ştiam decât că trebuie să iau preselecţia. Era scopul suprem, pentru care m-am încrâncenat absurd. Şi am picat încă o dată. Anul acesta nu mai îmi doream nimic, am participat doar pentru că a insistat un fost coleg de clasă şi foarte bun prieten – Ovidiu Ivan – ca măcar să ne înscriem la preselecţie. Mi-am zis atunci, de ce nu?, oricum aveam textul acesta pe care îl ador pur şi simplu, pe care l-am tradus şi l-am pregătit, în speranţa că voi avea vreodată ocazia să îl spun. Iar acum, urmează, în cele din urmă, şi răspunsul la intrebarea ta – nu am fost admisă pentru că nu eram eu, tot încercam să fiu altcineva; anul acesta nu mi-a mai fost frică şi doar m-am bucurat de plăcerea de a împărtăşi un text care îmi place.

La cea de a XIII-a ediţie a galei nu numai că ai fost admisă în concurs, dar ai căştigat şi premiul mult râvnit de toţi participanţii. Numărul 13 îţi poartă noroc?

Nu cred, nu am observat asta până acum, dar este clar că încep să fiu foarte atentă la acest aspect.

Gala Hop

Juriul a fost format din personalităţi ale teatrului românesc – actriţa Virginia Mirea, actorul Marius Manole, regizorul Felix Alexa, coregraful Florin Fieroiu. Cât te-au impulsionat aceste prezenţe în timpul concursului?

Personalităţi s-au aflat şi în sală, nu numai in juriu, dar impulsionat nu cred că este cuvântul potrivit şi mult mai bun ar fi emoţionat. De impulsionat m-a impulsionat gândul că ar fi minunat ca Iaşul, prin reprezentanţii lui, să facă o impresie bună.

Ce crezi că i-a determinat să îţi acorde ţie acest premiu?

Este una dintre cele mai grele întrebări care mi-a fost adresată după acordarea premiului – şi până acum nu am reuşit niciodată să dau alt răspuns în afară de - „nu ştiu”. Deci, nu ştiu, dar am văzut o oarecare asemănare între mine şi ceilalţi doi câştigători – Ioan Mihai Cortea - cel mai bun actor şi Tudor Aaron Istodor - premiul juriului – am avut toţi trei momente simple, fără regie, fără lumini şi fără muzică; am fost pe scenă doar noi şi textul, ceea ce aveam de spus. Cred că acest aspect a impresionat juriul, simplitatea celor aproape cincisprezece minute, şi puterea noastră de a fi cu adevărat singuri pe scenă – domnul profesor Popa ne-a învăţat că şi coloana sonoră este un partener, şi lumina, dar la Mangalia nici eu, nici ceilalţi câştigători nu am avut pe cine să ne sprijinim decât pe noi.

Care a fost nivelul competiţiei galei în acest an, faţă de anii anteriori?

Eu am participat la gală în postura de spectator doi ani, iar nivelul, anul acesta, a fost net superior după părerea mea. Mărturie stă şi faptul că este primul an în care sunt admişi în concurs mai mulţi absolvenţi ca în oricare an. Cred că în mod normal erau şaisprezece concurenţi, iar in toamna aceasta au fost douăzeci şi unu.

Acum câţiva ani, a câştiga premiul pentru cel mai bun actor/actriţă la „Gala tânărului actor”, cum s-a numit concursul o perioadă de timp, era o certitudine a valorii tânărului actor şi premiul îi aducea contracte, invitaţii pentru angajare, deschidea o mulţime de uşi. Ce propuneri primeşte astăzi un tânăr actor care a obţinut acest premiu?

Eu personal nu am primit nici una deocamdată, dar poate băieţii au fost mai norocoşi.

Anul acesta Universitatea de Arte „George Enescu” sărbătoreşte 150 de ani de învăţământ artistic. Tu ai facut oarecum un „cadou” Universităţii, prin obţinerea acestui premiu, demonstrând calitatea învăţământului artistic din Universitatea de Arte - Iaşi. Cum te-au primit cei din Universitate ca proaspătă premiantă?

Mă bucur enorm că am reuşit să fac acest cadou Universităţii, nici nu speram vreodată! Eu sunt foarte mândră că sunt ieşeancă şi că am terminat facultatea aici, şi este o foarte mare bucurie pentru mine că acum, şi facultatea poate să fie mândră de mine. Bineînţeles că am fost primită extraordinar de bine de toată lumea, de la portar până la rector, şi toată atenţia care mi s-a acordat m-a emoţionat cât pentru un an de zile. A fost minunat.

Eşti preparator universitar la Universitatea la care ai absolvit facultatea în 2007, apoi studiile de masterat, cum e să fii colegă la catedră, cu cei care ţi-au fost dascăli?

Este încă destul de derutant, pentru mine nu s-au schimbat radical relaţiile, consider în continuare că am enorm de mult de învăţat de la oamenii aceştia şi asta este ceea ce contează, iar titulaturile „coleg” sau „profesor” îmi par neimportante. Este o onoare pentru mine că mi-au acordat această încredere, şi îmi voi da silinţa să nu îi dezamăgesc vreodată. Eu m-am înţeles foarte bine cu profesorii mei şi cât eram studentă, iar acum, câteodată aproape că uit că suntem colegi – deşi, încă o dată, eu mai am multe de învăţat până să ajung cu adevărat colega lor, şi nu doar formal, pentru că ne luăm salariul de la aceeaşi instituţie.

Dacă cineva din afara Universităţii ar deschide uşa în timp ce îţi ţii cursurile, nu ar ştii prea bine care este profesorul şi care sunt studenţii, eşti foarte apropiată ca vârstă, ca apariţie fizică de studenţii tăi. Este acest aspect un avantaj, sau nu, în relaţia cu ei?

Hmmm...uite o întrebare la care nu m-am gândit niciodată. Sunt bineînţeles avantaje şi dezavantaje. Eu cred că meseria asta se face cu prietenie şi cu sufletul deschis – faptul că suntem atât de apropiaţi ca vârstă, am chiar şi studenţi mai mari ca mine, este un imbold pentru ei de a se apropia de mine, de a găsi un limbaj comun, de a-mi împărtăşi din frământările lor şi de a găsi împreună soluţii pentru a le depăşi. Şi pentru mine este acesta un avantaj, îi înţeleg, şi încerc să le ofer soluţii probate pe pielea mea, cu foarte puţini ani în urmă. Eu nu sunt în faţa lor pentru că le ştiu pe toate, ci pentru că am acumulat o minimă experienţă şi pentru că probabil am citit ceva mai mult decât ei în domeniu, dar noi lucrăm şi descoperim împreună în permanenţă. Ceea ce încerc eu să îi învăţ este că în artă nu există reguli sau reţete şi trebuie să şi le stabilească sau să le descopere fiecare pe ale lui.

Cât despre dezavantaje...eu deocamdată nu am simţit nici unul major, dar ele sunt cu siguranţă, sau poate că vor apărea la un moment dat; oricum, atâta vreme cât eu le ofer studenţilor mei prietenie şi respect, nu înţeleg ce aş putea primi altceva în schimb.

Asistenta în Cum se face... -Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani

regia Octavian Jighirgiu

Ai vrea să te opreşti la o carieră didactică?

Nu aş vrea să mă opresc niciodată la nimic. M-am oprit la teatru, este singura oprire a vieţii mele, dar acum, că sunt aici, nu vreau să mă mai opresc, vreau să cunosc şi să încerc tot ce presupune actoria.

Ai fost angajată ca actriţă la teatrul din Constanţa, de ce nu ai rămas acolo?

Deoarece am considerat că, la vremea respectivă, Teatrul din Constanţa nu mai îmi oferea provocări – simţeam că nu mă mai dezvolt ca actor, iar postul liber care a apărut la Universitate a fost aproape ca un semn că asta trebuie să fac în continuare. Mi-am zis că trebuie măcar să încerc, fiind, din fericire o încercare încununată de succes.

Cum ţi s-a părut lucrul într-o echipă profesionistă, într-o instituţie?

La început a fost foarte greu, mă simţeam ca un intrus, privit cu suspiciune la fiecare pas. Asta a fost probabil şi din cauza firii mele retrase, sunt ruşinoasă şi mă apropii greu de oameni. Începusem repetiţiile la prima piesă în care am jucat acolo – „Vrăjitoarele din Salem” – iar eu de emoţii nici nu reuşeam să îmi aduc aminte cum îi cheamă pe colegii mei de scenă. Încetul cu încetul ne-am apropiat foarte mult, iar acum le păstrez colegilor mei constănţeni cea mai dragă amintire. A fost o etapă superbă din viaţa mea. Mi-a plăcut foarte mult lucrul într-o echipă profesionistă, deveneam, cel puţin pe perioada repetiţiilor, o adevărată familie, şi nu numai noi actorii, ci toată lumea, de la portar la regizor tehnic, cabiniere, tehnicieni şi chiar directori. Erau şi dezavantaje – a fost pentru prima dată când mi-am dat seama că teatrul este o meserie, iar unii vin din când în când ca la serviciu. Asta nu mi-a plăcut, nu mi-a plăcut partea de simpli funcţionari pe care o vedeam în teatru pentru prima oară.

Ţi-ai ales o meserie extrem de frumoasă, dar şi de solicitantă sufleteşte, care au fost rolurile care îţi sunt cele mai dragi, mai aproape de sufletul tău?

Majoritatea rolurilor mi-au plăcut foarte mult, sau cel puţin aşa îmi amintesc eu acum, poate şi din prisma faptului că au trecut. Cu toate acestea, dacă ar fi să dau un răspus, îmi vin în minte Servitoarea din „Lecţia” şi Asistenta din „Cum se face...”, dar am o explicaţie - ambele spectacole au fost regizate de Octavian Jighirgiu şi jucam alături de cei mai dragi colegi ai mei, cu care am colaborat minunat, lucrând, ajutându-ne şi susţinându-ne aşa cum probabil nu o vom mai face cu nimeni niciodată – eram tineri, visători şi împărtăşeam patru ani în care am mâncat aceeaşi pâine.

Cristina în filmul Efect 30

Ai şi roluri care nu ţi-au plăcut?

La toate am câte ceva de reproşat, ceva ce aş fi putut face în plus. Nu îmi este foarte aproape de suflet rolul din „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte” de Matei Vişniec – Fata cu Iepuraşul, spectacol ce l-am jucat în franceză la festivalul de la Avignion – poate pentru că l-am jucat într-o limbă pe care nu o stăpânesc foarte bine, sau poate pentru că l-am jucat zilnic timp de o lună, dar ştiu că spre sfârşit nu îmi doream decât să terminăm o dată spectacolul, să ne întoarcem acasă şi să nu mai aud de iepuraşi o perioadă. De asemenea rolul de licenţă, Sonia din „Unchiul Vanea” a fost unul extrem de dificil – îmi amintesc faptul că eram complet nemulţumită de mine, şi din păcate spectacolul s-a suspendat înainte ca eu să pot schimba ceva.

Ce ai vrea, ce ai spera să se schimbe în viitor în teatrul românesc?

Hmmm... îmi pare rău, dar nu cred că sunt în măsură deocamdată să răspund la întrebarea aceasta, deoarece răspunsul meu, oricare ar fi el, ar scoate în evidenţă neajunsurile teatrului românesc în prezent ... interviul a fost minunat iar amintirile mele extrem de plăcute, şi e bine să rămânem în zona pozitivă, fără să ne încărcăm acum de critice.

După câştigarea premiului ai dat multe interviuri, este vreo întrebare care ai fi dorit să îţi fie adresată şi nu ţi-a adresat-o niciun reporter? Care este aceea, formuleaz-o şi bineînţeles formulează şi răspunsul?

Minunat! Dar nu, din păcate nu mă pot gândi la nici una.

Interviu realizat de drd. Tamara Constantinescu

„Munca fiecărui scenograf are particularităţile ei, pentru că fiecare creator îşi pune o notă personală asupra concepţiei sale”

Interviu cu Rodica Arghir

Profesorul asociat al Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi, Facultatea de Teatru, scenografa Rodica Arghir

D-nă Rodica Arghir aţi fost studentă la Secţia de Scenografie a Facultăţii de Arte Decorative. Ce profesori importanţi aţi avut aici?

Într-adevăr, am absolvit Universitatea de Arte Plastice ”N. Grigorescu” din Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative, Secţia Scenografie, având ca profesori renumiţi scenografi a căror semnătura se regăsea pe afişele din Bucureşti şi din ţară. Îmi amintesc cu mare plăcere de orele petrecute în ateliere, alături de renumitul scenograf al T.N.B – Mihai Tofan, nici nu-mi dădeam seama de trecerea timpului la corectură, între schiţe şi machete. Era un foarte bun profesionist, dând dovadă tot timpul de multă răbdare şi înţelegere vis-a-vis de năstruşniciile şi ”inovaţiile” noastre, chiar cu mult umor. Am învăţat ”abc-ul” unei meserii extraordinare de la un om extraordinar. În cadrul secţiunii de scenografie de teatru l-am mai avut profesor pe domnul Vasile Roman, un alt profesionist al scenei, răbdător şi plin de tact iar asistent pe acelasi domeniu a fost scenograful Andrei Both. Orele de atelier la şcoală, ca şi practica în diverse teatre din Bucureşti, au fost importante în formarea mea de învăţăcel în ale scenografiei. În cadrul secţiunii de scenografie TV am avut bucuria întâlnirii cu domnul Vasile Rotaru, scenograf de renume al Televiziunii Române, care ne-a deschis uşile cunoaşterii în tainele filmărilor din platourile TVR, construcţiile speciale ale decorurilor pentru spectacolele de teatru televizate. Porţile spre scenografia de film mi-au fost deschise cu răbdare şi măiestrie de un alt renumit scenograf, domnul Traian Niţescu. Astfel, paşii mei de învăţăcel au fost călăuziţi de profesori şi OAMENI extraordinari, care m-au făcut să înţeleg pas cu pas tainele unei meserii speciale.

Dintre colegii dumneavoastră, câţi au devenit scenografi, mai mari sau mai mici, în teatre?

Nu am fost mulţi studenţi la scenografie, deşi anul nostru a fost, pentru acea perioadă, destul de numeros. Eram 9. La finalul celor 4 ani ne-au împrăştiat în ţară repartiţiile guvernamentale. Peste ani, surprizele vieţii au făcut să rămânem din ce în ce mai puţini pe afişele spectacolelor din teatrele României.

Credeţi că munca acestor scenografi înseamnă ceva pentru colegii dumneavoastră mai tineri?

Munca fiecărui scenograf are particularităţile ei, pentru că fiecare creator îşi pune o notă personală asupra concepţiei sale. Cu siguranţă noile generaţii de scenografi poartă, pe undeva, amprentele unor profesori, ale unor practicieni ai scenei, care le-au marcat anii de şcoală, deschizând noi căi ale cunoaşterii.

Pe dumneavoastră vă mai inspiră creaţiile scenografilor mai în vârstă, scenografi pe care poate îi admiraţi, ale căror stiluri vi se par interesante?

Plecând de la povestea textului, de fiecare dată, pentru fiecare spectacol, pentru fiecare scenografie, porneşti într-o documentare a fostelor montări. Din dorinţa de a şti cum au fost rezolvate anumite momente ale spectacolului, pot parcurge informativ ”povestea ilustrată” a altor montări. Nu ştiu dacă folosirea cuvântului ”inspiraţie” este corectă, pentru că fiecare montare nouă are noi coordonate: un alt regizor cu concepţia lui asupra spectacolului, un alt scenograf şi un alt timp. Mi s-a întâmplat, de-alungul anilor, să montez acelaşi text în locuri diferite, în săli diferite, cu regizori diferiţi la diferenţe de 10-12 ani şi spectacolele noastre să fie totalmente diferite. Cred că documentarea despre alte montări ale textului te-ajută, de fapt, să găseşti noi căi de expresie pentru a nu cădea în capcana repetiţiei.

Ce vi se pare esenţial când vă gândiţi la scenografia unui spectacol?

Grafica unui spectacol, din punctul meu de vedere, este foarte importantă în conceptul spectacolului – parte integrantă a spectacolului. Spaţiul scenic şi costumele trebuie să fie părţi reprezentative ale spectacolului, sugerând vizual contopirea cu ideea regizorală. Repartizarea judicioasă a spaţiului, crearea atmosferei de spectacol şi caracterizarea personajelor prin costum, sunt liniile de forţă ale compunerii unei scenografii. Spaţiul de joc şi costumele trebuie să ajute actorul şi regizorul în demersul lor creator.

Spre ce v-a dus tipul de lectură vizuală a spectacolului "Zeul măcelului"?

Pentru spectacolul ”Zeul măcelului”, pornind de la didascaliile textului, am conceput un spaţiu minimalist, cu puţin decor, de fapt un perete rigid tratat pictural în diverse nuanţe de gri, în care regăsim accente tăioase de lac garanţa, preluate din suprafaţa mochetei. Am încercat să sugerez un living în care sunt primiţi musafirii, dar şi un loc de studiu plin de cărţi şi albume. Proprietarii casei, o pereche cu profesii diferite, care locuind împreună nu apucă totuşi să comunice. Recuzita spectacolului este şi ea foarte simplă, cu puţine elemente de mobilier, pentru a crea posibilitatea actorilor să aibă o mişcare amplă.

Zeul măcelului de Yasmina Reza, Regia: CRISTIAN HADJI-CULEA
Scenografia: RODICA ARGHIR

Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi

Scenografic, cum credeţi că aţi reuşit să puneţi în valoare acţiunea piesei?

Acest spaţiu compus din foarte puţine elemente a încercat să pună în valoare ideea regizorală. Culorile de fundal reuşesc să decupeze siluetele personajelor, punându-le în valoare jocul, iar compunerea costumelor a încercat să caracterizeze linia conceptuală a fiecărui personaj prin croială şi culoare.

Am văzut schiţele şi machetele dumneavoastră şi acolo era o întrepătrundere de contururi şi reflexe de lumină. Acestea vin numai din gândire sau şi din suflet?

Cu fiecare text pornesc în descifrarea unei noi lumi, a unui nou spaţiu, ce va compune imaginea unei noi poveşti. De fiecare dată alta. Îmi place să compun spaţii şi stări speciale care definesc compunerea vizuală a spectacolului. Nu numai din punct de vedere al construcţiei decorului, al folosirii spaţiului de joc, a gamei cromatice şi a liniei costumelor care, prin îngemănarea definitorie a luminii dau caracterul unic al fiecărui spectacol. Important este ca acest demers al creaţiei să fie făcut de fiecare dată cu multă bucurie în suflet.

Zeul măcelului de Yasmina Reza, Regia: CRISTIAN HADJI-CULEA
Scenografia: RODICA ARGHIR

Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi

Cum se împacă profesia de cadru didactic cu cea de scenograf?

Poţi fi în acelaşi timp şi scenograf şi cadru didactic, atâta vreme cât poţi să-ţi împarţi judicios timpul între conceperea unui spectacol şi catedră. Mi se pare importantă posibilitatea de a împărtăşi din cunoştinţele mele acumulate pe scenă şi în ateliere de-a lungul anilor, studenţilor doritori să afle micile sau marile secrete din spatele scenei, din culise, din ateliere.

Vă simţiţi împlinită atunci când împărtăşiţi din experienţa dumneavoastră studenţilor Universităţii de Arte "G. Enescu" din Iaşi?

Cum se împacă profesia de cadru didactic cu cea de scenograf?

Consideraţi că generaţiile actuale de studenţi dispun de suficiente resurse pentru a deveni bunii scenografi de mâine?

Cu siguranţă resurse au toţi studenţii sau, mai bine spus, ceva special au toţi tinerii care reuşesc să intre la admitere în secţia de scenografie. Înclin să cred că în mare măsura depinde în primul rând de ei să-şi dorească să pătrundă şi să-şi aprofundeze tainele acestei meserii complexe, îndrumaţi de profesori dornici să-şi împărtăşească experienţa acumulată în timp. Această împletire între profesori şi studenţi ar trebui să fie, după părerea mea, făcută cu bucuria şi pasiunea de a dărui şi de a acumula.

Interviu realizat de Maria Elena Lazăr – studentă teatrologie anul III

Fotografii spectacol Zeul Măcelului – drd Tamara Constantinescu

Dincolo de Umbre … a trecut Hopul primul !

Ecaterina Ciofu, Dumitru Georgescu, Ioana Iordache la Gala Hop

Pentru prima dată Premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala Tânărului Actor Hop este câştigat de un spectacol de păpuşi. Ecaterina Ciofu, Dumitru Georgescu şi Ioana Iordache sunt cei trei masteranzi ai Universităţii de “Arte George Enescu din Iaşi”, care au reuşit să demonstreze cu spectacolul lor Dincolo de Umbre că şi teatrul de păpuşi este valoros şi important.

1. Cât de important este pentru voi să aduceţi la Iaşi Premiul pentru cel mai bun spectacol obţinut la Gala Hop 2010.

Ecaterina Ciofu: Nu este primul premiu câştigat, dar cu siguranţă este cel mai important. Pe parcursul celor trei ani de facultate, cu ajutorul îndrumătorilor noştri am reuşit să mergem la diferite festivaluri de animaţie. Am obţinut un premiu colectiv de debut pentru spectacolele Degeţica şi Magazinul cu jucării în regia profesorului Toma Hogea şi o diplomă de la UNITEM pentru spectacolul La Anul în regia aceluiaşi profesor. Spectacolul Dincolo de Umbre este cel care ne-a adus Premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala Hop 2010, un premiu foarte important pentru noi, deoarece este pentru prima dată când un spectacol de animaţie câştigă la Gala Hop. Acest spectacol este construit pe baza unui scenariu creat de noi trei şi regizat tot de noi, sub îndrumarea profesorului Toma Hogea. Succesul de la Gala Hop ne-a demonstrat că suntem pe calea cea bună şi că putem să reliefăm o nouă viziune asupra teatrului de animaţie.

Dumitru Georgescu: Este primul premiu important câştigat. Fiind proaspăt absolvent, care de abia acum începe să cunoască cu adevărat scena, răsplătirea de la Gala Hop, cu Premiul pentru cel mai bun spectacol, a venit ca o adevărată îmbrăţişare a destinului, care îmi spune că sunt pe drumul cel bun. Şi eu, şi Cati, şi Ioana, ne-am bucurat nespus de mult că am putut aduce acest premiu în Iaşi, mai ales că spectacolul Dincolo de Umbre a fost creat de noi. Îmi aduc aminte serile de început, când stăteam şi încercam împreună cu fetele, să construim povestea spectacolului, să alegem melodiile şi toate detaliile care într-un final s-au dovedit a fi de ajutor, pentru a câştiga marele premiu de la Secţiunea Grup. Cu siguranţă de mare ajutor a fost şi ochiul critic, părintesc a-l profesorului nostru Toma Hogea care ne-a îndrumat în acest proiect.

Ioana Iordache: Spectacolul Dincolo de umbre a pornit de la un scenariu propriu, gândit pentru păpuşi, în care povestirea dramatică a fost transpusă scenic printr-un limbaj gestual, de mişcare (pantomimă-dans) şi animaţie de păpuşi. În vederea creării spectacolului, cu intervenţia coordonatorului şi profesorului nostru de păpuşi, Toma Hogea, fiecare dintre noi a adus idei noi, completându-ne reciproc în planul creativităţii. În cadrul concursului Gala Hop, 2010 ediţia a XIII - a, Mangalia, spectacolul nostru a obţinut Premiul pentru cel mai bun spectacol şi asta ne-a încurajat să avem mai multă încredere în noi, fiind primul premiu acordat unui spectacol de păpuşi, din toate ediţiile de până acum… practic, am facut un “Hop” înainte, cu multă muncă şi emoţie în final. Înainte de acest eveniment, spectacolul a mai fost jucat şi în cadrul festivalului Gala Spectacolelor studenţeşti din Chişinau, aprilie 2010, unde a primit o diplomă UNITEM.

2. Cum s-au prezentat celelalte trupe?

Ecaterina Ciofu: Noi am jucat pe scena de la Mangalia chiar în prima seară a concursului, aşadar nu ştiam nimic de celelalte spectacole şi cred că acest lucru ne-a ajutat să ne concentrăm mai mult şi să ne păstrăm în suflet acea mică speranţă, pe care o aveam, de a câştiga. După ce am văzut cât de bune şi de variate sunt celelalte spectacole, ne-am bucurat că am ajuns în finală şi că am reuşit să arătăm tuturor un spectacol, pe care noi îl jucăm mereu cu plăcere şi la care ţinem foarte mult.

Dumitru Georgescu: Spre deosebire de ceilalţi ani, această ediţie a Galei Hop a strâns cei mai mulţi aplicanţi, peste douăzeci de spectacole dintre care doar cinci au intrat în finala de la Mangalia. Am ajuns acolo cu gândul de a câştiga ceva, dar sincer după ce am văzut primele spectacole concurente, mi-am zis că e foarte bine că am ajuns aici. Spectacole foarte bune şi diferite între ele, fiecare cu un alt stil şi cu alte viziuni asupra teatrului.

Ioana Iordache: În cadrul concursului au fost selectate cinci spectacole, printre care şi al nostru. Credem că ne-am diferenţiat de celelalte trupe prin originalitatea pe care o are spectacolul, prin îmbinarea elementelor de pantomimă, a mişcării scenice şi a păpuşilor, prin adevar şi prin dăruirea totală a întregii echipe. Spectacolele jucate au fost unice, aducând fiecare câte un strop de emoţie şi poate mai mult, în sufletul spectatorului. Ajungând în această finală atât de importantă suntem cu toţii câştigători, pentru că fiecare dintre noi am muncit mult să ajungem pâna aici.

3. Despre juriu ce părere aveţi?

Ecaterina Ciofu: Juriul, constituit din profesionişti pe care noi îi respectăm, nu a avut prejudecăţi şi a apreciat originalitatea spectacolului. Dar până să aflăm care spectacol era câştigător, emoţiile nu au încetat să ne urmărească, deoarece ştiind că suntem prima trupă care a fost admisă în finală cu un spectacol de animaţie, nu eram siguri de felul în care a fost perceput spectacolul.

Dumitru Georgescu: Juriul a fost cu adevărat profesionist şi fără prejudecăţi, având în vedere că noi am intrat în concurs cu un spectacol de animaţie combinat cu pantomimă şi blacklight. Deşi lucru unic în istoria festivalului, recunosc că am avut mari emoţii cu privire la modul în care vom fi apreciaţi.

Ioana Iordache: Am obţinut premiul cel mult aşteptat…Nu avem decât să adresăm mii de mulţumiri juriului Felix Alexa (regizor), Sorin Crişan (critic), Florin Fieroiu (coregraf), Marius Manole (actor), Virginia Mirea (actriţă).

4. Cum vi s-a părut concurenţa?

Ecaterina Ciofu: Am avut parte de o concurenţă acerbă atât la preselecţie, unde s-au prezentat peste douăzeci de spectacole, cât şi în finală unde au ajuns cinci dintre cele mai bune. A fost o adevărată provocare pentru noi!

Dumitru Georgescu: Toţi concurenţii au venit foarte bine pregătiţi, atât la individual cât şi la grup, momentele prezentate fiind de înaltă clasă.

Ioana Iordache: După ce am vizionat cele patru spectacole, emoţiile noastre erau foarte mari... Nu ne mai rămăsese decât o picătură de speranţă.

5. În ce măsura a fost implicată Facultatea de teatru a Universitaţii „ George Enescu” din Iaşi?

Ecaterina Ciofu: Chiar dacă suntem doar trei oameni care jucăm în acest spectacol, nu trebuie să uităm factorii care au ajutat la construirea lui şi oamenii care ne-au sprijinit mereu. Aceştia sunt îndrumătorii noştri: Emil Coşeru, Toma Hogea şi Anca Ciobotaru care ne-au ghidat în toţi aceşti ani de facultate, ne-au învăţat să fim cu adevărat profesionişti, încurajându-ne mereu să primim cu braţele deschise orice oportunitate şi orice provocare. O provocare mare a apărut la doar câteva săptămâni, înainte de plecarea la Mangalia, când light designerul spectacolului: Petruş Rogojinschi a suferit un mic accident şi prin urmare venirea sa la Gala Hop, era imposibilă. De aceea omul căruia nu avem cum să îi mulţumim îndeajuns şi fără de care, nu am fi avut cum să câştigăm la Gala Hop este regizorul tehnic al Universităţii domnul Gheorghe Albianu, care a învăţat în doar două zile luminile spectacolului şi le-a făcut în premieră la Gala Hop, cu mare succes.

Dumitru Georgescu: Rolul Facultăţii a fost în primul rând unul de sprijin, pentru că noi sub acoperişul ei am construit acest spectacol, iar din momentul în care s-a aflat că am intrat în finală am fost sprijiniţi moral de profesorii noştri. Au contat foarte mult încurajările lor, pentru că acolo ne-am trezit singuri şi cu o responsabilitate uriaşă pe umeri, pentru că acolo reprezentam Universitatea de Arte din Iaşi.

Ioana Iordache: Facultatea ne-a dat ocazia să-i avem aproape pe profesorii noştri dragi (Prof. univ. dr. Emil Coşeru, Lect. univ. drd. Tatiana Ionesi – arta actorului, Conf.univ.dr.Anca Doina Ciobotaru - arta mânuirii marionetelor, dr. Toma Hogea - arta mânuirii păpuşii) de la care am învăţat şi am asimilat atât de multe lucruri folositoare nouă…Mulţumim!

6. Ce părere aveţi despre generaţia din care faceţi parte? Sunteţi atipici sau consideraţi că vă integraţi în ea?

Ecaterina Ciofu: Cred că ne integrăm în generaţia din care facem parte, dar suntem şi puţin atipici. Însă nu văd acest fapt ca fiind un lucru negativ, pentru că tocmai cei atipici sunt de obicei mai interesanţi, şi reuşesc să scoată la suprafaţă multe lucruri noi.

Dumitru Georgescu: Cred că este important să te integrezi şi să nu fi un outsider. Chiar dacă vrei să schimbi ceva, trebuie întâi să faci parte din acel „ceva”.

Ioana Iordache: Am fost şi suntem în continuare norocoşi, această meserie îţi cere obligatoriu, idiferent de generaţie, să te integrezi alături de ceilalţi, pentru că teatrul, pe lângă creaţie înseamnă şi spirit de echipă.

7. Sunteţi un grup omogen? Cum vă înţelegeţi între voi?

Ecaterina Ciofu: Am jucat împreună pe tot parcursul anilor de facultate, de accea am ajuns să ne cunoaştem foarte bine. Suntem un grup omogen deşi avem caractere foarte diferite, dar ne completăm unul pe celălalt şi am ajuns să învăţăm unul de la altul. Ne înţelegem foarte bine, pentru că suntem sinceri şi deschişi spre orice este nou, de aceea sunt binevenite atât ideile bune cât şi cele mai puţin bune.

Dumitru Georgescu: Ne cunoaştem de trei ani şi am jucat alături de Cati şi Ioana aproape în toate examenele de actorie, de păpuşi şi de marionete. În toate proiectele noastre, venim cu idei, cu propuneri mai bune sau mai rele, însă întotdeauna discutăm deschis şi decidem de comun acord ce o să facem. Nu există false impresii între noi sau orgolii.

Ioana Iordache: Ne cunoaştem din anul întâi de facultate şi pe parcursul celor doi ani ne-am îmbinat energiile şi ne-am pregătit pentru anul trei, în care am construit acest spectacol. Colaborarea noastră va rezista şi în continuare chiar dacă avem temperamente diferite, deoarece pe scenă suntem un grup omogen…

8. În proiectele voastre teatrale aveţi un public ţintă. Sunteţi adepţii teatrului jucat în săli clasice de spectacol, sau ale teatrului neconvenţional jucat oriunde, în baruri, cafenele, etc?

Ecaterina Ciofu: La anumite proiecte, avem de la început un grup ţintă, dar la altele, cum a fost la spectacolul Dincolo de Umbre, abia după ce l-am terminat de construit ne-am dat seama cărui public i se adresează. Iar în ceea ce priveşte spectacolele, nu putem spune că avem o predispoziţie pentru un anume gen, dar ne dorim ca fiecare spectacol să aducă ceva nou care să capteze atenţia publicului. Până în prezent nu am jucat decât în săli clasice de spectacol şi trebuie să spun că îmi place să joc pe o scenă adevărată, dar nu sunt împotriva teatrului neconvenţional jucat în baruri sau în alte locuri. Cred că depinde foarte mult de genul spectacolului; unele spectacole se potrivesc mai bine să fie jucate în spaţii neconvenţionale iar altele să fie jucate într-o sală adecvată.

Dumitru Georgescu: În general la finalul proiectului ne dăm seama cui i se adresează spectacolul, nu începem munca cu gândul că o să fie un spectacol doar pentru copii, sau doar pentru adulţi. De cele mai multe ori totul porneşte de la muzică.

Ioana Iordache: Făcând facultatea de teatru la secţia arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete, am încercat să creem spectacole care să se adreseze tuturor vîrstelor, nu doar celor mici.

9. Publicul de astăzi, tinerii, mai sunt interesaţi de teatru de animaţie ca altădată?

Ecaterina Ciofu: Teatrul de animaţie, a avut şi va avea întotdeauna public, pentru că cei mici nu îşi vor pierde niciodată spiritul ludic. Însă este adevărat că tinerii sunt mult mai atraşi de noile tehnologii, iar prezenţa lor la teatru nu este într-un număr mare ca altădată. Sunt convinsă că mai există şansa de a-i educa prin artă.

Dumitru Georgescu: Sigur că există interes pentru teatru în rândul tinerilor. Poate nu ca altă dată, dar trebuie să recunoaştem că în ziua de astăzi există mult mai multe lucruri care „păcălesc” potenţialul spectator. Cred totuşi că publicul poate fi educat şi atras în sălile de teatru prin spectacole bune.

Ioana Iordache: Totul se schimbă, din generaţie în generaţie, iar teatrul are menirea să educe publicul, prin adevăr şi atâta timp cât acest adevăr va exista interesul publicului pentru teatru nu se va stinge niciodată.

10. Ce proiecte de viitor aveţi?

Ecaterina Ciofu: Am început anul acesta să colaborez cu Teatrul Luceafărul din Iaşi, la spectacolul Cartea Junglei, şi vreau să mă implic în cât mai multe proiecte.

Dumitru Georgescu: Colaborez din 2008 cu Teatrul Luceafărul din Iaşi, iar cel mai recent spectacol de aici în care pot fi văzut este Crăciunul Jucăriilor 2. În noiembrie, anul acesta, am acceptat să colaborez şi cu o şcoală particulară de teatru din Iaşi, ProfessArt, unde coordonez ateliere de teatru pentru cei mici.

Ioana Iordache: Am dori să mai fie jucat acest spectacol, dar să nu ne oprim aici.

Interviu realizat de LUCIAN PARFENE – student teatrologie anul I