Aşa cum se ştie, anul 2010 a stat sub semnul serbării unui veac şi jumătate de învăţământ artistic ieşean. În acest context, l-am invitat pe şeful Departamentului Teatru al Universităţii de Arte „George Enescu”, profesorul Emil Coşeru, la o discuţie sinceră, realistă asupra aspectelor bune şi mai puţin bune referitoare la ceea ce, generic, numim, învăţământ vocaţional.
Domnule Coşeru, cum vă simţiţi la 150 de ani? De învăţământ cultural artistic, desigur…
M-am temut, Căline, că faci vreo referire la vârsta mea… (râdem – C.C.) Da, uite că se fac 150 de ani de când Cuza a scris edictul pe care îl ştim cu toţii; e meritul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” care a avut iniţiativa acestei sărbătoriri, dar şi meritul rectorului Universităţii de Arte „George Enescu”, Viorel Munteanu, care a avut deschiderea pentru această colaborare inter-universitară. A fost un efort considerabil, ştiu ce muncă s-a depus la Biroul Senat şi, în general, cum s-a zbătut toată lumea pentru a configura un an întreg de evenimente dedicate momentului festiv. Este o mândrie universitară, la fel cum ar trebui să fie o mândrie pentru toţi ieşenii.
„Le spun întotdeauna studenţilor că vor reuşi”
Cum credeţi că se pliază învăţământul cultural-artistic pe contextul socio-economic de astăzi?
E defavorizat, categoric. Nu că nu sunt oameni dăruiţi acestei cauze, doar că mulţi din cei de la vârful Învăţământului şi Culturii, şi mă refer aici inclusiv la secretarii de stat, nu ştiu ce înseamnă acest tip de învăţământ. Manifestă tendinţa de a uniformiza totul; aşa se face că ajungem la echivalări cel puţin ciudate cu medicina, cu învăţământul militar, cu institutul de Marină şi aşa mai departe.
Care credeţi că ar fi soluţia unor reparaţii legislative? Pot oamenii din teritoriu să influenţeze decisiv centrul?
Nu, m-am convins că nu. E necesară o dezbatere pe plan naţional, la fel cum necesar e ca oamenii din domeniu să fie consultaţi atunci când se emit legi. S-a trecut cu prea mare uşurinţă peste învăţământul vocaţional, neinteresând construirea unei strategii, a unui plan pe termen lung, care să includă şi învăţământul liceal, care să sublinieze continuităţile… Crede-mă, ştiu ce se întâmplă în Colegiul „Octav Băncilă”; erau perioade în care cei de acolo nu ştiau cum să organizeze admiterea, atât de ambiguu era totul. „Cinci melodii şi o fabulă”, baremul de admitere, mi s-a părut întotdeauna insuficient pentru a-ţi face o opinie despre abilităţile unui candidat. Poate avea ureche muzicală proastă, dar fantezie, creativitate din plin.
Nu simţiţi că interesul pentru învăţământul vocaţional a scăzut chiar din partea beneficiarilor, a ipoteticilor candidaţi? Când aţi dat dvs. admiterea eraţi cincizeci pe un loc, ori acum…
Bine, exista doar o singură facultate pe ţară. Mai este, totuşi, ceva; astăzi lumea aleargă după bani. Părintele are şi el un cuvânt de spus, tendinţa fiind aceea de a-l canaliza către meserii profitabile, cu atât mai mult cu cât vede şi el la televizor că actorii mor de foame or că trebuie să se reprofileze.
În condiţiile acestea, cum vă motivaţi studenţii? Ce le spuneţi despre viitor?
Le spun întotdeauna studenţilor că vor reuşi; cu abnegaţie şi foarte multă muncă. E o concurenţă mare în plan naţional, şi numai prin muncă îşi vor găsi un loc într-un teatru, într-un film, într-un sistem în care să se poată manifesta artistic, creativ. Ideea de repartiţie nu mai există, acum eşti pe cont propriu. Şi nu e deloc simplu. Să ne gândim doar la legea asta absurdă prin care ca să poţi face o angajare trebuie să scapi de alţi şapte oameni. Şi nici nu ştii ce urmează, pentru că, dacă îţi pleacă şapte buni şi îţi vine unul slab, ce te faci? E un risc imens!
Departamentul, prezent şi viitor
Ca să restrângem arealul discuţiei, cum credeţi că a evoluat Departamentul de Teatru de la începutul anilor 90 încoace?
Nu vreau să mă laud, însă e la îndemâna oricui să remarce că Departamentul a avut o evoluţie foarte bună. S-a dezvoltat imens. La început aveam doar Actorie, Actorie Păpuşi. Cu timpul, am introdus teatrologia şi, iată, anul acesta dăm prima promoţie de regizori. Se poate face mult mai mult. La teatrologie, de exemplu, se simte nevoia unor regândiri, redimensionări ale profilului, astfel încât candidatul să fie mai motivat să opteze pentru teatrologie. Intenţionăm să facem o secţie de media, o alta de scenografie şi, mai târziu, coregrafie. Cât despre regie, simţeam în anii din urmă că Departamentul nu este împlinit; spre bucuria mea au ajuns aici nişte copii foarte talentaţi, care promit. Ne vom mândri cu ei, aşa cum ne mândrim deja cu actori ce au deja un nume pe plan naţional.
Această strategie implică şi rezolvarea unor probleme legate de spaţiu.
Aşa este! Din fericire, rectorul Viorel Munteanu a reuşit să obţină o serie de spaţii la Casa Balş. Ai perfectă dreptate, e o acută nevoie de spaţii. Pentru scenografie şi coregrafie îţi trebuie săli mari, adaptate la ceea ce cei de acolo fac. Laboratoare şi multe altele.
În privinţa cadrelor didactice, cum stă Departamentul?
Încă avem nevoie de cadre didactice. Cu sau fără stupida lege a lui „şapte la unu” va trebui să facem ceva în acest sens. O altă dimensiune aberantă a legii este că dispar şefii de catedră, rămânând un director de departament. Nu poate să facă totul de unul singur. La fiecare catedră mai trebuie oameni tineri.
Pe termen lung, sunteţi un şef de departament optimist?
Înclin să răspund favorabil, fie numai şi dacă mă gândesc că am o echipă foarte bună. Am şefi de catedră foarte competenţi, am secretar ştiinţific al Universităţii care de la noi a plecat, şi mă refer la Anca Ciobotaru.
Pe finalul discuţiei, aş vrea să transmiteţi un gând studenţilor Departamentului.
Le doresc să aibă noroc. E o meserie în care îţi trebuie noroc. Apoi, să ştie cum să folosească orice întâlnire de care au parte. E foarte important să discuţi, chiar şi la o cafea, cu un regizor, un teatrolog, or un actor cu multă experienţă. Mi-aş mai dori să înţeleagă cât este de importantă lectura. Fără lecturi, fără cultură, în general, nu se poate face teatru.
La 200 de ani de învăţământ artistic ce intenţionaţi să faceţi?
La 200 de ani cred că am să fac un spectacol cu Radu Ghilaş (actorul tocmai a intrat în încăperea în care are loc dialogul – C.C.). Problema e că va avea peste 80 de ani, deci e posibil să lucrez greu cu el (râdem – C.C.).
Interviu realizat de CĂLIN CIOBOTARI – student teatrologie anul III
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu