Înclin să cred că opţiunea profesorului Emil Coşeru pentru tipul de text oferit studenţilor din Anul III Actorie al Universităţii de Arte „George Enescu” (clasa profesorului deja numit şi a lector univ.drd. Tatiana Ionesi) a fost una inspirată. E vorba despre piesa lui Matei Vişniec, necunoscută publicului ieşean, pusă, aşadar, în premieră absolută, „Nimeni nu are dreptul să tândălească pe câmpul de luptă fără arme”. În fapt, o mai constantă preocupare a dramaturgului român nu atât pentru ideea de război, cât pentru meditaţiile asupra comportamentului uman pus în situaţii limită, peratologice. Deja de notorietate, preocuparea lui Vişniec pentru războiul din Bosnia este dublată acum de alte fronturi şi alte gloanţe, de alte lacrimi şi de alte drame, într-un colaj ce conţine frânturi şi din alte creaţii vişniciene. Cel de-al Doilea Război Mondial îşi găseşte ecouri puternice într-un text în care sensibilitatea zăgăzuită în metafore, distanţele dintre „aici” şi „acolo”, dintre „acasă” şi „depărtare”, ororile, treptele dezumanizării sunt de-a dreptul impresionante.
Folosindu-se de excelenta traducere realizată de Dana Coşeru (cea care semnează şi coregrafia spectacolului), cu accent pe plastica textuală şi pe forţa cuvântului de a genera imagini tulburătoare, Emil Coşeru conduce cu fineţe aproape duioasă destinele demersului dramaturgic. Foloseşte din plin complexa temă a dublului (femeie versus bărbat, fie în ipostaza de soţie-soţ, fie în cea de soră-frate, fie de fiică-tată), gestionând cu rigoare matematică gesturi, reacţii, mişcări. Bine dozat, spectacolul reuşeşte o privire pluriperspectivală asupra războiului, îmbinând armonios dimensiuni aparent ireconciliabile: poezia fluturilor cu realismul brut al carnivorului, albastrul senin al scrisorilor cu tragedia a ceea ce aceste epistole conţin, înfrigurarea aşteptării cu degradarea absolută a jefuitorilor de cadavre, tonurile de afecţiune cu cele de agresivitate şi aşa mai departe. Construit pe astfel de contradicţii, producţia lui Emil Coşeru şi a studenţilor săi devine o înaltă pledoarie pentru pace. Nu în sensul facil atât de clamat de programe de tip naţionalist, ci pace în sensul mult mai profund al acelei seninătăţi metafizice, în care fiinţa umană poate crea, poate trăi armonios cu celălalt şi cu sine însuşi.
Alături de această temă majoră, identificăm multe alte subteme: cea a aşteptării (de factură beckettiană, însă privilegiată în arealul scriiturii lui Vişniec), apoi subtema comunicării cu orice preţ (scrisorile de pe front, adevărate mesaje în sticlă, sunt dovezi în acest sens), subtema maternităţii (nu doar femeia gravidă se comportă precum o mamă, ci, într-un sens generic, fiecare femeie îşi manifestă componenta aceasta, fie că e vorba de soţ sau de frate), subtema Celuilalt (în terminologia filosofică a lui Levinas) sau a Aproapelui (în limbajul creştin dezvoltat teosofic de Augustin), subtema nebuniei (superba secvenţă în care funebrele ştiri despre moartea celor dragi induc paroxism al reacţiei dizolvat în nebunie – iarăşi, nu o nebunie isterică, ci, din contra, una aproape „calmă” în care eroinele aproape ofelice ale lui Vişniec îşi rostesc, cu glas stins, numele, ca într-o pierdere graduală, inevitabilă, a identităţii; oamenii devin mecanisme, prăbuşirile se contabilizează în metafore ale deraiajului egourilor, normalitatea îşi pierde conturul iar viitorul se mortifică în prezent).
Textul mai este ofertant şi prin posibilităţile sale de a pune în valoare jocul actoricesc. Nu mă refer doar la faptul că permite o distribuţie numeroasă (Victor Bitiuşcă, Petruţ Butuman, Daniela Cirimpei, Alexandru Dobinciuc, Cristi Gheorghe, Bianca Ioan, Alexandra Poiană, Cosmina Rusu, Tudor Alexandru, Corina Borş, Alexandra Cantemir, Ioana Corban, Iorestina Florea, Ancuţa Gutui, Adrian Marele, Cristina Rotariu, Adrian Ştefan); virtuţile piesei se regăsesc în zona atitudinii pretinse actorilor – manipularea abilă a unei game largi de sentimente, toate din sfera unui umanism pe muchie de cuţit. Actorilor le trebuie dicţie ireproşabilă pentru a pune în evidenţă virtuţile cuvântului, vervă pentru a indica travaliul emoţiei de la optimism la acută depresie, mobilitate a trăsăturilor (numai aşa gândul găsindu-şi întrupare în materie), ştiinţă a mişcării scenice (atât de importantă în condiţiile unei aglomerări care poate cădea în prea-plin, în greoi şi static). Bine dirijaţi, actorii Anului III evoluează fără trac, manifestându-se deja profesionist, fără tuşe inutile şi atenţi la mizele de adâncime ale montării. O surpriză a venit pe linia rostirii, aici, de regulă, identificându-se cele mai frecvente minusuri în producţiile studenţeşti. N-a fost cazul de data aceasta; am asistat la o limbă română curată, la frazări melodic articulate, la alternanţe de sunete făcute cu o limpezime frumoasă. O altă virtute a jocului actoricesc rezidă în buna relaţionare scenică; e sesizabilă atmosfera de bună comunicare, cu efect imediat în fluxul energetic, emoţional ce a trecut, de la un moment dat, în sală.
În fine, o reverenţă regizorului tehnic, Gheorghe Albianu, acest rector neîncoronat al Sălii Studio.
Sunt tot atâtea premise pentru drumul bun pe care s-au înscris studenţii-actori ai Anului III. Pe mulţi dintre ei îi ştim deja din colaborări cu diverse scene ieşene, pe alţii îi aşteptăm cu încredere. Nu putem fi decât optimişti de vreme ce, aşa cum s-a văzut în spectacolul de la Studio, există pasiune, există credinţă într-o vocaţie artistică, într-un destin actoricesc.
CĂLIN CIOBOTARI – student teatrologie anul III
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu