O Medee plus Trei

Ivona Lucan  -  anul I, Teatrologie-Jurnalism teatral

O Medee plus Trei

Medeea este o capodoperă a teatrului antic, jucată la vremea sa fără succes. Piesa îşi trage firul din mitul Argonauţilor, al cărui erou fusese Iason. Dând dovadă de o neobişnuită iscusinţă, dar şi ajutat de Medeea, o vestită magiciană, fiica regelui din Colchida, el obţine Lâna de aur, în căutarea căreia îl trimisese, spre a-l pierde, Pelias, uzurpatorul tronului ce ar fi trebuit să revină fratelui vitreg, Iason.

Cu o abilitate diabolică, Medeea le convinge pe fetele lui Pelias să-l ucidă şi, tăindu-l bucăţi, să-l fiarbă, amăgindu-le că astfel el îşi va recăpăta tinereţea. Furios, fiul celui ciopârţit şi aruncat în apa clocotită îi alungă din Iolcus pe Iason şi pe Medeea, refugiindu-se astfel în Corint, de aici începând a se contura tragedia scrisă de Euripide.

Dacă lui Seneca i se reproşează lipsa scenicităţii, Medeea se înscrie în replică, aici dialogul exercitându-şi din plin funcţia dramatică. Şi dacă tot menţionăm această tragedie, scriitorul nu se supune mereu canoanelor, ci propune o inovaţie de un efect şocant, punându-şi personajul titular să comită cele două crime îngrozitoare (uciderea copiilor lui Iason, care sunt şi ai ei) sub ochii spectatorilor. Seneca încalcă aici regula statuată în Arta Poetică de Aristotel: ”Medeea să nu-şi ucidă copiii înaintea publicului”.

 Maia Morgenstern- Medeea , Teatrul Național Bucureşti, 
regia Andrei Şerban 

Personajul Medeea

Atât piesa lui Euripide, cât şi cea a lui Seneca, a atras atenţia contemporanilor din mai multe motive: mai întâi a impresionat menţinerea tensiunii dramatice, fiecare nouă scena aducând surprize şi efecte emoţionale (monologul Medeii, care-şi plânge copiii înainte să-i omoare), apoi protagonistul este un personaj pasional, dacă nu cumva alienat.

În plus se poate sesiza utilizarea unor tehnici şi mecanisme, iar rolul corului este redus. Toate acestea conferă modernitate piesei şi o apropie de o dramă realistă, care va fi inventată abia la 1870.

Omul-Regizor-Andrei Şerban

Andrei Şerban s-a născut la Bucureşti, în ajunul miezului de vară, la 21 iunie 1943. Era unicul copil al unui fotograf şi al unei profesoare. Şerban avea să mărturisească mai târziu că simţul pentru imagine l-a moştenit de la tatăl său, iar sensibilitatea emoţională de la mamă. A dovedit interes pentru teatru de foarte timpuriu (la patru ani distra musafirii cu spectacole de marionete).

A fost student la U.N.A.T.C Bucureşti şapte ani, trei la actorie şi patru la regie. Deşi agrea metoda bazată pe principiile lui Stanislavski, cursurile de vorbire, mişcare şi improvizaţie scenică, simţea că nu se poate aduna, concentra, astfel şi-a propus să exprime relaţia actor-spectator şi s-o exploreze ca regizor.

Şerban a profitat de toate ocaziile pentru a călători la festivalurile studenţeşti în Europa de est ca să vadă teatru, ca mai târziu, în 1972, la venirea sa în Statele Unite în plină mişcare off-off Broadway la Teatrul „La Mama” – New York să ia naştere Medeea, un spectacol experiment, încă de pe băncile şcolii de regie, sub impresia lecturilor din Artaud.

Leopoldina Bălănuță - Medeea , Teatrul Național Bucureşti, 
regia Andrei Şerban 

Viziunea regizorală

Povestea poveştii Medeii începe în Iran, în toamna anului 1971, chiar pe meleagurile unde odată a călătorit eroina. Un grup de şapte actori incantau la lumina lumânărilor cuvinte neînţelese în greaca lui Euripide şi în latina lui Seneca. „Ce, cum şi cât pot comunica actorii privitorilor atunci când nu mai au la îndemână mijlocul lesnicios al cuvintelor de la sine înţelese ... „[1]

Pe cât de lungă şi de anevoiasă a fost durata acestui spectacol, s-a jucat în foarte multe spaţii precum: subsolul de la „La Mama”, ruinele de la Baalbek (Liban), pe vârful muntelui Lycabetos (Atena), prin diverse văi şi munţi chiar mai înalţi (Verbier), un loc celebru de ski în Alpii elveţieni.

Actorii au avut la dispoziţie patru luni de pregătire, iar spectacolul s-a jucat timp de opt luni. La început, regizorul a iniţiat lucrul prin exerciţii de mers şi cântec sub „tutela” lui Yoshi, actor de NO, membru în grupul experimental al lui Peter Brook, protagonistul în Orghast. În viziunea lui Brook, spectacolul trebuia să fie: „simplu ca un joc de copii”, iar Andrei Şerban întrebuinţa des imagini,  comparaţii, metafore din Manuscrisele lui Zeami.

Colajul muzical este realizat de Elizabeth Swados Liz, care aduce în componenţă instrumente deosebite, culturi muzicale foarte îndepărtate între ele (contrabas, tobă mare, tobe africane, instrumente de percuţie, ferăstrău, roţi zimţate cu rol de clopote). Muzica spectacolului nu exista în sine, ea este legată de joc, face parte din joc.

Bagheta regizorului este prezentă în muzica lui Liz, prin felul său de a lucra cu actorii, de a gândi şi de a simţi teatrul, iar compozitoarea trăieşte în jocul actorilor, în rostirea lor, în reacţiile lor, în felul lor de a privi sunetele.

Ovidiu Iuliu Moldovan - Medeea , Teatrul Național Bucureşti,

 regia Andrei Şerban 

Tema centrală este URA, Medeea fiind comparată cu lady Macbeth sau spunându-se despre ea că nu este nici bună, dar nici rea. Este o piesă pe care regizorul nu o înţelege deloc, fascinându-l enigma Medeii pe care vrea să o împartă cu publicul.

Corul vorbeşte uneori cu o „voce albă”, fără contur. „Vorbiţi ca şi cum aţi citi o pagină oarecare, fără accent, fără intonaţie, citind numai, nici tare, nici înalt, nici repede, nici lent, spuneţi doar cuvintele, lăsaţi sunetele să vorbească.”[2] Plecând de la aceste indicaţii regizorale, mă poartă gândul la trimiterile/imboldurile date de Hamlet trupei de actori amatori, cuvinte care semnifică un îndemn spre estetică, spre performanţă, acesta fiind în cele din urmă un regizor-critic-bun psiholog. „ Recită tirada ... uşor curgător; nici nu despica văzduhul cu mâinile, aşa de parcă ai tăia lemne, nu fi nici prea moale, potriveşte-ţi gestul după cuvânt, să nu întreci măsura lucrurilor fireşti...”[3]. Scene întregi din spectacol sunt reduse, iar monologurile sunt recitate integral, ba chiar femeile din public plâng uneori, deşi după cum spune Şerban, Medeea nu te face să plângi.

Măştile fixează expresiile, chipurilor li se ia individualiatatea, creându-se un fel de ramă obiectivă, rece, pentru zbuciumul şi durerea spuse de după masca sa de Medeea. După primele cinci reprezentaţii, repetiţiile încetează, tragedia împărţindu-se în trei părţi, trei spaţii şi trei timpi.

Reflectoarele cu lumini slabe şi acoperite cu filtre desenează contururile locurilor de joc şi se sting când acţiunea se mută în alte părţi, iar actorii în timpul jocului, de cele mai multe ori se disting dupa glasuri. La finalul reprezentaţiei, spectatorii nu aplaudă, acesta fiind un gol special, proiectat anumit de regizor.

Spectacolul a fost de la bun început „sărac”, ascetic gândit din punct de vedere vizual, zgârcit în imagini şi mişcări, îndepărtându-se de orice estetică teatrală, construită pe voinţa de a vedea, de a arăta totul cât mai limpede.

La un moment dat, Andrei Şerban caută în sat un „car de triumf” pentru zborul Medeei, construit din ţesături colorate, văluri şi flori albe, roşii şi violete de scaieţi ce împodobesc umilul cărucior de lemn care va purta triumful.

Spre finalul spectacolului, un grup de fotografi doresc să fotografieze scene, iar regizorul acceptă, cu toate că de obicei nu-i place să ofere asemenea ocazii, aceasta fiind şi motivul pentru care se găsesc foarte greu imagini din spectacolele sale.

Aşadar, cartea Medeea lui Andrei Şerban reliefează o aventură fascinantă a acestuia în teatrul american, un studiu al unei evoluţii speciale teatrale şi un model de analiză din spatele cortinei.

Bibliografie generală:

 -  Narti, Ana Maria– Medeea lui Andrei Şerban, Bucureşti, 2007, Fundaţia Culturală  „Camil Petrescu”

- Menta, Ed – Lumea magică din spatele cortinei, New York, 1997, Editura Unitext

- Shakespeare, William – Hamlet, Bucureşti, 2009, Editura Adevărul holding

---

[1] Ana Maria Narti, Medeea lui Andrei Şerban, Bucureşti, 2007, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”,  p. 10.

[2] Idem p. 27 William Shakespeare, Hamlet, Bucureşti, 2009, Adevărul holding, p. 227

[3] William Shakespeare, Hamlet, Bucureşti, 2009, Adevărul holding, p. 227.



Ivona Lucan  -  anul I Teatrologie-Jurnalism teatral