Clasicism
- romantism,
interferențe și delimitări
„Clasicism
- Romantism sunt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină”[1]
- consideră George Călinescu - și afirmația pare pe deplin justificată. În
scopul argumentării acestui citat, se impune o analiză comparativă a celor două curente literar-artistice, este
necesară o prezentare de ordin general a celor două atitudini.
În
sens strict etimologic, clasicismul își are denumirea din latinescul classicus,
ceea ce
s-ar putea traduce prin lucru de prim
rang, în care te-ai putea încrede, exemplu demn de a fi urmat. De-a lungul
anilor, înțelesul acestui termen a fost extins, căpătând conotație de valoros,
începând să fie utilizat pentru a denumi meritele literare ale unui scriitor.
În sensul cel mai general, clasic este opusul termenului de modern, semnifică:
recunoscut, consacrat, aparținând trecutului.
Sursele
poetice clasice le aflăm, în primul rând, în comentariile și dezvoltările
renascentiste ale ideilor cuprinse în Poetica
lui Aristotel. Scrierea Stagiritului a fost redescoperită și publicată în
secolul al XVI-lea, fapt care a deschis cugetării estetice noi orizonturi.
Foarte curând au început să apară scrieri în care înrâurirea aristotelică se
face din ce în ce mai puternic simțită. Multe dintre ideile considerate prin
excelență clasice se găsesc formulate în tratatele de poetică ale umaniștilor
italieni din secolul al XVI-lea care valorifică doctrina literară a lui
Aristotel. Organizarea acestor idei dintr-o perspectivă estetică într-un corpus
stabil de norme și reguli, mai mult, într-o formă a gustului literar este opera
celor care au pregătit instaurarea clasicismului în Franța. Dintre aceștia,
Boileau este figura cea mai proeminentă, dar în același timp, și cea mai
influentă. Chiar dacă nu a inventat principii noi și nici măcar nu a modificat
vreuna din normele enunțate de înaintașii săi, se poate spune că prin Boileau a
triumfat gustul clasic în marea literatură din a doua jumătate a secolului al
XVII-lea.
 |
| Pierre Corneille |
Apariția
clasicismului a fost determinată de anumite condiții socio-culturale:
consolidarea burgheziei, apariția statelor naționale, organizarea centralizată
a instituțiilor, caracterul absolutist al monarhiei franceze, apariția
Academiei Franceze în anul 1634, dezvoltarea unui nou modul filozofic, cel
impus de Rene Descartes
Clasicismul
este în estetică acea tendință către simplitate, claritate, logică, echilibru
în tratarea unor teme cu un conținut general omenesc. Într-o operă clasică sunt
în general evitate complicațiile inutile, contrastele puternice, excesele,
detaliile multiple, caracterele complexe. Totul pare să se supună legilor
stricte ale rațiunii. Întreaga esență a clasicismului se află concentrată în
principiul raționalității actului artistic, cel care își pune pecetea asupra
tuturor soluțiilor propuse de una sau alta dintre problemele de seamă ale
artei.
„În tot secolul al XVII-lea, curentul general
e în favoarea regularității, organizării, normării, esențializării și
universalizării în gândire și artă. În consecință, vocile care se vor ridica
împotriva normelor vor fi contra spiritului dominant și, în concluzie,
copleșite de acesta”[2].
Romantismul,
curent literar de o considerabilă amploare, a apărut în Germania la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, apoi în Franța anilor de început ai secolului al
XIX-lea, într-o formă teoretizată, pentru a se extinde curând în toată Europa.
Apariția romantismului se datorează noului orizont de așteptare creat de
revoluțiile burgheze din acea epocă, de declinul aristocrației și al monarhiei,
precum și de apariția noii filozofii idealiste promovate de către Fichte,
Schelling, Schopenhauer. Această mișcare artistică a apărut ca o reacție față
de clasicism, față de stilul său academic și față de regulile lui formale.
Termenul
de „romantism” a fost o preocupare pentru mulți cercetători de istorie
literară, iar soluțiile propuse pentru definirea termenului au prezentat adesea
contradicții totale. Accepțiunea generală este aceea de de narațiune poetică în
versuri, ca și în literatura franceză veche. Cu timpul, termenul își
specializează înțelesul, devenind o narațiune de imaginație care poate fi
redată în versuri sau proză. Cuvântul și-a îmbogățit sensurile în ambianța
literară a secolului al XVIII-lea. În lupta care se dădea în acest secol între
rațiune și sentiment, el s-a asociat partidei sentimentale. Sentimentului i se
adaugă imaginația fără frâu, spiritele sunt tot mai mult atrase de fantastic.
Teoreticianul
romantismului european este considerat Victor Hugo, care a trasat și a
identificat direcțiile și trăsăturile acestui curent cultural în Prefața de la drama Cromwell (1827), un adevărat program-manifest al romantismului
francez, în care Hugo proclamă limpede că „nu există reguli, nici modele”, căci
noua doctrină este „liberalismul literaturii”. Principiile
proclamate în Prefaţa scrisă la piesa
Cromwell au devenit curând
legi-manifest pentru majoritatea scriitorilor romantici. Scrierea în cauză este
structurată ca un apel agresiv, tumultuos, adesea copleşitor prin verbalismul
său (mai degrabă strălucitor decât profund). Tonul, aproape belicos, aminteşte
de manifestul Pleiadei, iar finalitatea constă în a determina publicul să
accepte ideea reformării dramaturgiei.
 |
| Victor Hugo |
Mihaela Tonitza-Iordache și George Banu
consideră că „O deosebire a romantismului față de clasicism constă în aceea că,
în timp ce teoria secolului al XVII-lea fusese fundamentată de critici, cea
romantică va fi impusă de creatori și, mai întâi, de operele lor. Ea se
manifestă, în primul rând, prin definiții date stării de spirit și curentului
care o ilustrează prin opere, și, ulterior, prin principii estetice, care
privesc mai cu seamă teatrul și poezia. E vorba până la urmă, tot de o estetică
a genurilor, dar a cărei substanță e modificată total față de cea clasică”[3]
Cultivat
și afirmat de o clasă socială ridicată de jos și potrivnică nobilimii,
romantismul impune un suflu nou, caracterizat prin setea de libertate,
spargerea normelor convenționale și rigide ale clasicismului, înclinarea spre
reverie și spre explorarea eului uman. Mișcare literară complexă, cu tendințe
adeseori contradictorii, romantismul a susținut manifestarea fanteziei și
exprimarea sentimentelor, a originalității, spontaneității și sincerității
emoționale, promovarea libertății de expresie. Astfel spus, romantismul a
pledat pentru explorarea universului interior al omului.
„Romantismul
reprezintă o eliberare a imaginației și a sensibilității de sub rigori și
constrângeri, fie acestea ale rațiunii, ale unei tradiții clasice ori ale unor
norme academice”[4]
- consideră Ion Zamfirescu. Romantismul este contrar celor mai multe principii
semnalate în clasicism. El prezintă manifestarea însușirilor celor mai
particulare, deci opuse acelui „general omenesc” esențial în clasicism, fiind
astfel mai dificil de prins în reguli. Un autor, un artist romantic nu va face
apel la rațiune, ci va încerca să câștige favoarea noastră uimindu-ne,
impresionându-ne puternic sentimentele sau imaginația. Față de supremația legii
și a unui raționalism rece, romantismul afirmă primatul subiectivității, al
sentimentului și fanteziei creatoare, al spontaneității și sincerității
emoționale.
La
clasici, din pricina intervenției severe a rațiunii și a contururilor precise,
asistăm la o evidentă tendință de a separa artele și, în mijlocul fiecărei
arte, genurile. Pictura nu trebuie amestecată cu sculptura, drama cu comedia,
poezia cu proza. La romantici, dorința de a amesteca diversele arte între ele
și genurile în cadrul aceleiași arte este generală. Clasicismul exprimă aceeași
admirație pentru Antichitatea greco-latină ca și Renașterea. În a sa Arta poetică, Boileau scrie în mod cât
se poate de elocvent:
„Și-s
nume hărăzite să fie-n vers cântate
Ulisse, Agamemnon, Orest
,
Teoreticienii clasicismului legiferează
principiul mimesis-ului în artă (realitatea ca model al artei) și pe cel al
stilizării și idealizării, susțin principiul antic al unității dintre
conceptele de bine, de adevăr și frumos (kaloskagathos), precum și îmbinarea
utilului cu plăcutul.
În
mod diferit, romantismul recuperează tradiția mistică a Evului Mediu, manifestă
nostalgia originilor și a absolutului, afirmă primatul sentimentului, al
subiectivității și cultul originarului, are o adevărată predilecție pentru
mister și fantastic.
„Proiectele și schițele de drame sunt o
caracteristică a majorității autorilor romantici: scena devenea locul visat al
fanteziei lor, cel mai adesea proiectat într-un trecut istoric, în care
imaginația se transforma în libertate și viitor”[6]
Doctrina
clasică se pretinde ieșită din studiul întregului neam omenesc, deci ceea ce
diferențiază națiile pământului și face din fiecare popor o entitate nu putea
interesa pe clasici. De aceea, ideea naționalității care va juca în istoria
politică a secolului al XIX-lea un rol important este în realitate un produs al
romantismului, care favorizează și renașterea sentimentului religios, după
epoca de ateism a marii Revoluții franceze. Romanticii își îndreaptă atenția
spre geografia ținuturilor mai puțin cunoscute sau mai stranii, îi preocupă
Orientul, țările exotice, Africa, Asia, cele două Americi. Ei sunt de asemenea
interesați de civilizațiile dispărute, de vechile cetăți distruse de timp, temă
apărută frecvent în literatură și în artele plastice.
„Pentru
a se apropia pe cât posibil de adevăr, dramaturgii impuseseră regula celor trei
unități: acțiunea trebuia să fie una singură, nu ca în încurcatele piese ale
italienilor sau spaniolilor, care aduceau până la 5 – 6 acțiuni paralele;
durata acțiunii nu trebuia să depășească 24 de ore; iar locul acțiunii trebuia
să rămână unul singur, relativ același de-a lungul întregii piese”[7]. Romantismul neagă aceste norme și metode
prescrise de clasicism; nu există decât legi generale specifice artei literare
în sine, izvorâte din natura compoziției sau a subiectului tratat. Firul epic
se pate desfășura pe oricât de multe planuri, durata acțiunii se poate extinde
fără limită de timp și în oricât de multe locuri.
 |
| Don_Juan, de Molière, la Festivalul Interna țional de Teatru de la Almagro |
Clasicismul
impune prin impresia de unitate, de liniște, de măsură, de echilibru între
părțile constitutive. În mod contrar, romantismul „irațional” și
„aconvențional” nu respectă nicio regulă, decât obținerea expresivului cu orice
preț.
Se
știe că autorii clasici au manifestat predilecție pentru un anumit gen de
personaje, aparținând de regulă unor categorii sociale considerate a fi
superioare. „Tragedia – gândea Corneille – trebuie să inspire spectatorului un
sentiment puternic de admirație pentru caracterele și acțiunile cele mai
nobile. Pentru aceasta, pe scenă e necesar să fie aduși eroi exemplari, cu o
energie morală excepțională, călăuzită de rațiune și de voință. Acești eroi
trebuie puși să acționeze în situații extraordinare, potrivit caracterului lor
extraordinar”[8].
Continuând
și dezvoltând din punct de vedere psihologic personaje preluate din commedia
dell' arte, Molière a creat tipologii binecunoscute precum: avarul, cavalerul,
burghezul, îngâmfatul, bolnavul închipuit. Cu totul altfel sunt portretizate
personajele create de autorii aparținând romantismului.
Există
un singur fel de a fi clasic, acela de a răspunde logicii și rațiunii, dar sunt
nenumărate chipuri de a fi romantic, deoarece romantismul se trage tocmai din
ceea ce este particular, straniu, în fiecare dintre noi. Eroul romantic este
construit pe principiul antitezei, fiind un om excepțional, evoluând în
situații excepționale, cu defecte și calități, erou și monstru, prinț și
cerșetor. Personajele romantice sunt luate din toate categoriile sociale, cu
precădere oameni simpli, din popor, dar care impun fie prin grandoare și
noblețe sufletească, fie prin sluțenia lor fizică (Cocoșatul de la Notre Dame)
sau decadență morală. În toate cazurile, portretele umane sunt atent
individualizate, zugrăvite în complexitatea vieții sociale și psihice, în
continuă și adeseori neașteptată transformare.
În
timp ce clasicismul condamnă limbajul popular, socotind unele cuvinte
inestetice și vulgare, scriitorii romantici introduc în operele lor un limbaj
metaforic, un vocabular comun și suculent, ca și noi categorii estetice, cum
sunt urâtul, grotescul - în opoziție cu frumosul, feericul sau fantasticul - ,
pentru că antiteza și contrastul sunt procedee specifice artei romantice.
Antiteza nu o găsim numai în conflictul operei sau între personaje diferite;
adeseori același personaj este creionat în trăsături contrastante - un fizic
frumos ascunde un suflet murdar, pervers, în timp ce o figură respingătoare
poate avea un suflet nobil.
Genurile
și speciile literare, riguros respectate de către clasici, sunt supuse unor
fuziuni și transformări inedite în anii de înflorire ai romantismului: lirismul
este introdus în epic și dramatic, comicul este amestecat cu tragicul; în
aceeași poezie lirică pot fi găsite elemente de odă, imn, meditație, satiră sau
pastel; în proză apar elemente de poem, de peisaj zugrăvit cu mult lirism
într-o acțiune captivantă, adeseori aventuroasă; în dramă asistăm la conflicte
violente, în care se înfruntă eroi situați pe poziții antagonice care cultivă
tirada retorică, iar acțiunea se încheie adesea printr-o lovitură de teatru.
„În primul plan apar tiranul nemilos, victima persecutată, individul dominat de
fatalitate, brigandul cinstit sau personajul comic, menit să mai slăbească
încordarea patetică a dramei. Apoi, o serie de procedee și mijloace de efect
tare: decoruri medievale, deghizări, asasinate, uși secrete, trape, măști,
sicrie, pumnale, otravă; o întreagă recuzită spectaculoasă, - pe care, teatrul
romantic o va utiliza punând-o în seviciul unei intenții fundamentale
superioare: aceea de a sublinia o idee de umanitate, o acțiune nobilă sau un
caracter generos”[9].
 |
| Jérôme Kircher și Damien Gouy în Ruy Blas , la Teatrul Național din Paris |
Izvoarele
de inspirație, ca și temele operei literare sunt mult lărgite în romantism,
dându-se o atenție deosebită tradiției populare, istoriei și folclorului
considerate ca manifestări specifice ale genului popular; natura, cu totul
ignorată în literatura clasică, devine obiect de admirație și mijloc de
exprimare a sentimentelor. Analizând cele două tendințe după criteriul care în
artă are o semnificație deosebită, după atitudinea artistului față de natură,
ajungem la convingerea că un artist clasic admiră lumea exterioară, o
prețuiește, o înțelege și o consideră în totalitatea ei ceva armonios, rezultat
al unor legi cosmice mereu aceleași și neadmițând niciun fel de excepție.
Un
clasic va ajunge neapărat la convingerea antropocentristă conform căreia omul
reprezintă tot ce e mai interesant și mai desăvârșit pe lume, fiind centrul și
măsura tuturor lucrurilor. Romantismul, în schimb, manifestă atitudine
pantheistă: cufundarea omului în energiile cosmice ale naturii care integrează
ființa umană. În contact cu divinitatea care stă la originea a tot ceea ce îl
înconjoară, omul redescoperă elanurile vitale, magicul, cosmosul. Romanticilor
li se potrivește foarte bine expresia „un peisaj este o stare de suflet”, opera
devenind un mijloc curent de expresie lirică a sentimentelor. Pentru un
romantic natura este fără limită, se prezintă străbătută de forțe misterioase,
imprevizibile, cărora nimic nu le poate rezista, cu atât mai puțin omul.
Acesta, contrar voinței sale și uneori fără să își dea seama, este târât de
forțe cărora nu se poate opune, devine jucăria lor.
Concluzia
care se desprinde în urma unui astfel de studiu comparativ al celor două
curente, evidențiază numeroase delimitări, dar și întrepătrunderi, chiar în
cazul operelor unor autori unanim recunoscuți ca aparținând uneia sau alteia
dintre cele două tendințe. Din punctul acesta de vedere, pe deplin edificatoare
este observația lui George Călinescu: „Clasicismul elin e și clasic și
romantic. Romantismul modern e și romantic e și clasic și nu e vorba de vreun
amestec material de teme, influențe, tradiții, căci nu ne situăm pe teren
istoric, ci de impurități structurale.”[10]
Corneliu Șoltuz – anul II, Teatrologie – Jurnalism teatral
Bibliografie:
I.
OPERE STUDIATE
Corneille, Pierre, Teatru, traducere de Aurel Covaci, studiu introductiv de Romul
Munteanu, cronologie și note de Vaile Covaci, Editura Univers, București, 1983.
Hugo, Victor, Ruy Blas, traducere de V. Stoicovici, introducere de Al. Kirițescu,
Editura Dobrogeanu Gherea, 1949.
Moliere, Teatru, Editura Univers, București, 1973.
Racine, Jean, Teatru, prefață de Elena Vianu, Editura de Stat pentru Literatură
și Artă, București, 1959.
II.
ISTORII ALE TEATRULUI UNIVERSAL
Drimba, Ovidiu, Istoria teatrului universal, Editura Vestala, București, 2003.
Faifer, Florin, Incursiuni în istoria teatrului universal (de la origini până în
Renaștere), Editura Timpul, Iași, 2010.
Pandolfi, Vito, Istoria teatrului universal, vol. II, Editura Meridiane, București,
1971.
Zamfirescu, Ion, Istoria universală a teatrului, vol. III, Ediția a II-a, îngrijită
de Rodica și Alexandru Firescu, Editura Aius, Craiova, 2003.
III.
STUDII, ESEURI, CRITICĂ TEATRALĂ
Boileau, Nicolas, Arta poetică, traducere de Ionel Marinescu, prefață de Savin Bratu,
Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, București, 1957.
Călinescu, George, Călinescu, Matei, Marino,
Adrian, Vianu, Tudor, Clasicism, baroc,
romantism, Editura Dacia, Cluj, 1971, p.10.
Călinescu, George, Principii de estetică, ediție îngrijită și prefațată de Alexandru
Piru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1974
Iordache, Tonitza-Mihaela, Banu,
George, Arta teatrului, ediția a II-a
revăzută și adăugită, Editura Nemira, București, 2004.
[1]
George Călinescu, Matei
Călinescu, Adrian Marino, Tudor Vianu,
Clasicism, baroc, romantism, Editura Dacia, Cluj, 1971, p.10.
[2]
Mihaela Tonitza-Iordache și George
Banu, Arta teatrului, Arta teatrului, ediția a II-a revăzută
și adăugită, Editura Nemira, București, 2004, p. 34.
[3] Mihaela Tonitza-Iordache și George Banu,
op. cit., p. 73.
[4] Ion Zamfirescu, Istoria universală a teatrului, vol.
IV, Ediția a II-a, îngrijită de Rodica și Alexandru
Firescu, Editura Aius, Craiova, 2003, p. 172.
[5] Nicolas Boileau, Arta poetică,
traducere de Ionel Marinescu,
Editura de Stat Pentru
Literatură și Artă, București, 1957, p. 64.
[6]Vito Pandolfi, Istoria teatrului universal, vol. II, Editura Meridiane, București,
1971, p. 153.
[8]
Idem, p 95.
[10]
George Călinescu, Matei Călinescu,
Adrian Marino, Tudor Vianu, Clasicism,
baroc, romantism, Editura Dacia, Cluj, 1971, p.10.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu