Ezitarea sau apelul la rațiune (Doctorand Alex Savu)

Ezitarea sau apelul la rațiune

Doctorand Alexandru Savu

          Pornind de la considerentul că sindromul nehotărârii, de care suferă Hamlet, este consecința faptului că el percepe realitatea prin filtrul rațiunii, credem că se cere punerea în evidență a acelor probleme de conștiință care l-au frământat. Hamlet este o persoană, responsabilă, care nu purcede la acțiune (în speță, nu-și răzbună părintele) decât după ce clarifică împrejurările în care s-a produs moartea tatălui său. Căsătoria lui Claudius cu regina, urmată de înscăunarea acestuia îi dau, firește, de bănuit. Prințul e cu atât mai motivat să afle adevărul despre unchiul încoronat cu cât acesta, în urma mariajului cu Gertrude, capătă și calitatea de tată al lui Hamlet. În virtutea acestui fapt, el ar trebui să-l onoreze pe Claudius cu respectul cuvenit unui tată.

          Prima dificultate este dată așadar de alegerea pe care prințul trebuie s-o facă între datoria față de regele ucis și obligația de supunere în fața noului rege. Mai mult decât atât, Gertrude, în dubla ei calitate, de consoartă a principalului suspect și fostă cumnată a acestuia, poate fi, la rându-i, bănuită de adulter, incest și complicitate la omor. Pentru reconstituirea exactă a odioasei întâmplări, fiul trebuie să cunoască și purtarea mamei sale din răstimpul în care el a lipsit de acasă. Ca atare, se vede silit să cerceteze viața privată a reginei. Poticneala lui, în aceste condiții, este de înțeles. Avea de ce să se oprească după fiecare pas, mai ales că, după cum am tot spus, nu era pe deplin convins de implicarea lui Claudius. Iar pe de altă parte, părerea pe care și-ar fi format-o nu era suficientă, trebuia să-i convingă și pe ceilalți. Din această cauză nehotărârea îl domină.

          Asocierea nehotărârii prințului cu responsabilitatea pe care și-o asumă, raționând, s-ar putea spune, zi și noapte, a mai fost, desigur, constatată. Unul dintre exegeți, Ion Omescu, căutând raportul dintre abstract și concret din formula personalității lui Hamlet, înclină a crede că fluctuațiile de umoare ale prințului „(…) sunt expresia luptei care se dă între conștientul și inconștientul său”[1]. Și că amânările repetate s-ar explica printr-un complex al lui Oedip. Cu alte cuvinte, Hamlet își dorește să preia rolul pe care tatăl său l-a deținut în viața lui Gertrude[2]. În opinia noastră prezumția complexului oedipian, atribuit lui Hamlet și de alți comentatori ai dramaturgiei lui Shakespeare, este nefondată. Nu există referiri care să susțină atracția fizică pe care ar fi nutrit-o prințul față de mama sa. Inapetența acestuia pentru faptă se explică, după părerea noastră, prin grija excesivă de a nu-i umbri reginei profilul moral în fața supușilor. Ținem cont și de faptul că Spectrul  l-a prevenit să se ferească de una ca asta. Hamlet nu putea nesocoti aceste conjurări ale stafiei. Ar fi fost ca o ofensă.

          Un argument indubitabil ni-l oferă inconsecvența prințului confruntat cu trăirile tulburi ale reginei. Manifestările lui oscilează între supunere, chiar necondiționată, și supărări crescânde. Că acceptă refuzul cuplului regal de a-i aproba întoarcerea la Wittenberg, pentru a-și continua studiile, este de înțeles. Împotrivirea ar fi fost ineficientă și sinonimă cu o declarație de război. Înțelegând, din insistența lui Claudius, că refuzul nu vine din dorința afectuoasă a mamei de a-și avea băiatul în preajmă, ci din nevoia regelui de a-l avea sub ochi, el se supune, ca să-și poată pregăti mai bine acțiunile. La rugămințile Gertrudei de a alunga gândul unei călătorii spre cetatea calvină și de renunțare la doliu, Hamlet răspunde: „Vă sunt în toate, doamnă, prea supus”[3]. Nu se revoltă că e reținut la Elsinore. Cu această purtare de fiu ascultător urmărește să adoarmă atenția lui Claudius. Dar în dialogul pe care îl are cu Gertrude, într-un crescendo tensionat, în iatacul acesteia, atitudinea lui se schimbă brusc. Spectrul i-a vorbit, reamintindu-i că trebuie să-și respecte și să-și protejeze mama, chiar dacă furia îl face să-și iasă din fire. Întrevederea lui Hamlet fiul cu Gertrude începe cu reproșul amar, de nestatornicie. Hamlet o învinuiește de complicitate la suprimarea tatălui său, precum și, fără niciun fel de menajamente, de incest: „(…) s-omori un rege și-apoi să te cununi cu al său frate”[4]. Ceea ce-l afectează profund este dubla trădare a femeii, care alege să se mărite la scurt timp după înmormântarea primului soț, și tocmai cu fratele acestuia. Gesturi condamnabile: „O faptă care poate veșteji bujorii și sfiala cuviinței ! Virtutea pentru ea-i fățărnicie, ea-i smulge dragostei curate roza și-i pune-o bubă. Taina cununiei o schimbă-n jurământ de trădător. Din trupul legământului de nuntă această faptă smulge însuși duhul, iar din credință face-un șir de vorbe”[5]. O diatribă care ne lasă să întrevedem și faptul că Hamlet respectă instituția căsătoriei. Și nu suportă compromisul. Dacă o soție calcă strâmb, „(…) Se-mpurpurează cerul dinainte-i, și bulgărele-acesta-nvârtoșat, cu jalnic chip în față-i se-nfioară, ca-n ziua de apoi”[6]. Cum să nu te cutremuri ? Ipocrizie, indecență, dezonoare… O copleșește pe Gertrude cu cuvinte grele, care trădează intensitatea pătimirii: „Și-ai să trăiești în pat soios, în rânceda-i sudoare, să te desfeți în cocina spurcată zâmbind mieros”[7].

          Apoi, dintr-o dată, se liniștește. Pare că e altul. S-a întâmplat ceva ? S-a întâmplat că Spectrul trece prin iatac. E ora când apar fantomele ? Ce e cu ivirea acestui spectru ? Nu cumva e conștiința tânărului, care, împingând recriminările prea departe, își regăsește luciditatea ? Luciditatea, care la el e virtute și meteahnă deopotrivă. Inițiativa noastră de a asocia apariția Spectrului din iatac cu mustrările de conștiință nu reprezintă o noutate. Dimpotrivă, ea se regăsește și în opiniile unor exegeți, care au explicat acest fenomen supranatural prin intermediul proceselor complexe ale gândirii lui Hamlet. Unul dintre aceștia, Valentin Silvestru, consideră că fantoma tatălui reprezintă expresia intuiției principelui[8]. Revenind la sentimente mai bune, Hamlet își cere iertare: „Și iartă-a mea virtute ! Că-n aste vremi ce gâfâie-n plăceri virtutea-și cere vițiului iertare, și trebuie să-l roage în genunchi    s-o-ngăduie să-i vie-ntr-ajutor”[9] . Roagă să fie iertat, dar ecourile mustrării persistă. Pe regină o absolvă de vina majoră plecând de la ideea că greșeala ei a fost determinată de mediul unei societăți al cărei simț moral s-a îmbolnăvit. E firesc, dacă ai o fire mai slabă, să ai un discernământ diminuat. Hamlet, calmat, încă mai speră că lucrurile se pot îndrepta. „Aruncă partea care-i rea. Trăiește o viață mai curată cu cealaltă. Deci, noapte bună ! Dar nu în pat cu el”[10]. Iertarea poate fi urmată de împăcare.

          Nici de această dată Hamlet nu rezistă impulsului de a-și schimba hotărârea. Intuind că schimbarea la față a reginei îi poate trezi lui Claudius bănuieli, neputând ști ce i-ar putea spune Gertrude soțului ei, fiul nu mai joacă, în aparență, cartea intransigenței. O roagă pe mama lui să nu-i ascundă viciosului de lângă ea „Nimic din tot ce te-am rugat, firește. Tu lasă-l iar pe buhăitul rege să te ademenească-n pat la el, de-obraji să te ciupească ștrengărește, să-ți zică șoricelul lui iubit și-n schimbul unor scârnave săruturi sau mângâieri pe gât cu mâini drăcești, destăinuiește-i adevărul tot”[11]. Cu greu își înfrânează Hamlet aversiunea. Accidentul nedorit care se produce în iatacul reginei – moartea lui Polonius – îi provoacă prințului o dezamăgire care se va tot adânci. Indecizia lui devine și mai evidentă. Dispoziția i se schimbă. Poate că rezistă analogia cu Treplev, din Pescărușul. În piesa cehoviană există o scenă în care mama lui Kostea, Arkadina, se apropie de fiul ei cu intenția de a-i schimba un pansament, între cei doi izbucnind o discuție aprinsă, în care se insultă reciproc, reproșându-și unul altuia egoismul. Treplev, copiindu-l parcă pe Hamlet, se comportă brutal cu maică-sa, îl acuză pe Trigorin, amantul acesteia, că i-a sucit capul iubitei lui, Nina, și se arată revoltat că rivalul nu i-a primit provocarea la duel. La rugămintea Arkadinei, renunță la confruntare și chiar se roagă de iertare. Trasând o paralelă între cele două personaje, vom descoperi că sunt asemănătoare prin impulsivitate și prin aceea că și unul și celălalt nu-l suferă pe iubitul mamei. Și unul și altul trăiesc o iubire neîmplinită. Sunt la fel de ezitanți și cunosc același sfârșit – moartea.

          Există și nepotriviri. În timp ce Hamlet rupe relația cu Ofelia, sacrificându-și sentimentele de iubire în scopul dezorientării lui Polonius, Treplev este  abandonat de Nina, care-l preferă pe Trigorin. Apoi, în timp ce prințul danez trebuie să lupte cu constrângerile unui sistem politic pentru demascarea unei crime, Treplev se împotmolește în neputință și în iubirea disperată pentru Nina. Dacă e să invocăm complexul oedipian, ipoteza e mai acceptabilă în cazul lui Kostea decât la Hamlet. Prințul urmărește ca suveranul să-și recunoască vina, Treplev îl invidiază pe Trigorin, atât pentru succesul de care se bucură în fața Ninei, cât și pentru faptul că este un autor cu notorietate.

          Exponent al epocii Renașterii, prințul Hamlet nu putea să nu fie interesat de problema condiției umane. Are oare viața un sens ? În celebrul monolog de la finalul primei scene a actului al III-lea, Hamlet atinge culmi de reflexivitate. Se întreabă de ce atâtea abuzuri și nedreptăți și mai pune întrebarea dacă e de ales revolta sau resemnarea. În fața răului, omul e singur, având de luptat cu demonii dinăuntru – dorințele neînfrânate, cât și cu opresiunile din exterior. Ce ar fi de făcut ? Sinuciderea e o cale ? „Cine-ar mai sta să rabde biciul și disprețul lumii, despoticul bun-plac, zăbava legii, sfidările din partea celor mândri, durerea dragostei ne-mpărtășite, trufia stăpânirii și-njosirea prin cei nemernici, a destoiniciei, când poate să-și dea singur dezlegarea c-un vârf de jungher ?”[12]. Am putea crede că abuzurile instituției puterii, precum și insultele sau sfidările unor semeni au fost îndurate de prințul însuși, însă noi credem că de toate acestea a aflat din lecturi. Că Hamlet s-ar fi confruntat cu asemenea dificultăți ne pare improbabil, el fiind vlăstar regal, ceea ce îi oferă privilegii speciale. Singurele mâhniri pe care le-a trăit sunt acele chinuri ale iubirii neîmpărtășite. L-a întristat și lipsa curajului de a-și mărturisi iubirea. Haig Acterian, referindu-se la frământările lui Hamlet, notează: „Năvălesc într-o tulburare uimitoare lângă gândul limpede al datoriei toate sentimentele țărânii: melancolia, tristețea, obsesiile vieții, obsesiile ucigașului, obsesia sinuciderii, răzvrătirea împotriva vieții, răzvrătirea împotriva iubirii, mustrarea dată mamei, pedepsele, dezinteresarea de tot ce este pământesc și hotarul nebuniei. Adolescența lui Hamlet este un calvar de îndoieli, de certitudini, de avânturi și înfrângeri”[13]. Citatul scoate foarte clar în evidență că singurul lucru de care prințul nu se îndoiește este că trebuie să-și răzbune tatăl. Noianul de incertitudini nu-i poate întuneca rațiunea care veghează, păstrând vie dorința de a scoate la lumină adevărul. Cea mai bună cale i se pare aceea a teatrului. Apelează la actori pentru că „Se zice că niște ucigași, cândva, la teatru, au fost de măiestria unei scene atât de-atinși, încât mărturisit-au pe loc nelegiuirea săvârșită”[14]. Acesta este testul ultim de care crede că are nevoie: „În fața unchiului voi pune-actorii să joace-o piesă cum a fost ucis al meu părinte. Am să mă uit la el. Am să-i pătrund în suflet. De tresare, știu ce-mi rămâne de făcut”[15]. Îi trebuie probe, nu vorbe, singura mărturie fiind aceea a Duhului – iar acesta este o închipuire. Prințul se teme și de propriile porniri: „(…) Duhul pe care l-am văzut e poate dracul – că-i stă-n puteri un chip frumos să-și ia – și folosind mâhnirea mea cea neagră și-a mea tristețe (…) să m-amăgească și să mă piardă”[16]. Temerea fiului este că stafia poate fi, de fapt, o proiecție a urii pe care el o nutrește împotriva lui Claudius. Ca urmare a acestei presupuneri, Hamlet, confruntat cu vicleanul rigă, prinde să se îndoiască de ticăloșia lui. Din această cauză pregetă, părând indecis și stingher. Și mai e ceva. Gestul pe care trebuie să-l facă presupune violență, o violență poate sângeroasă, ce nu se potrivește cu sensibilitatea lui[17]. Nu renunță, totuși, fiind consecvent din fire. Dar pașii nu au fermitate. Cugetul lui pretinde „(…) dovezi mult mai temeinice decât acestea”[18]. Nu abandonează, deși nu contează decât pe sprijinul lui Horațio. Dimpotrivă, continuă să spere: „Iar piesa mea-i capcana ce-n curând va prinde-n ea pe rege și-al său gând”[19].

          La spectacol Claudius se trădează, dar asta îl mulțumește numai în parte pe Hamlet. Și-ar fi dorit ca explozia de nervi să fie urmată de mărturisire. Nu s-a întâmplat așa, iar negura nu se risipește cu totul. Din această cauză, așa cum afirmă Dan A. Lăzărescu, citându-l pe Irving Ribner, „Marea problemă pentru Hamlet (…) constă, prin urmare, în alegerea căii pe care trebuie să se angajeze, pentru a se răzbuna”[20]. Ce a dovedit înscenarea ? Ce a demonstrat fără putință de tăgadă ? Cei prezenți au asistat la o scenă în care o rudă a regelui îi cucerește soția și, apoi, folosindu-se de ajutorul acesteia, îl omoară pe suveran. Așa probabil s-a întâmplat și în realitate – realitate pe care o cunoaște numai prințul. Subiectul textului înscenat l-a făcut pe Claudius să oprească spectacolul, să evacueze Curtea și să se retragă în iatac. Plecarea sa poate fi interpretată ca o nevoie de a se liniști, scenele văzute tulburându-l puternic. Poate e simțitor și n-a putut suporta oroarea. Ieșirea lui spune oare totul ? Norodul știe că fostul rege a decedat din cauza otrăvitoarei mușcături de șarpe și că fratele acestuia s-a căsătorit cu fosta sa cumnată pentru a putea fi înscăunat, succesorul de drept fiind plecat la studii. Principele, în calitate de unic participant la confesiunile Duhului, împreună cu prietenul și confidentul său, Horațio, sunt singurii care pot interpreta precipitarea regelui ca pe o dovadă de vinovăție, poporul, însă, nu are nicio probă justificatoare în acest sens. Cum să demonstrezi că, în fapt, regele Hamlet a fost trimis pe lumea cealaltă de propriul său frate ?

          Privind astfel, din necesități de demonstrație, ajungem într-un impas: „Mulți comentatori se întreabă însă dacă, în pofida reacțiilor triumfaliste ale prințului Danemarcei, reprezentația actorilor ambulanți îi produce într-adevăr lui Hamlet dovada de netăgăduit pe care o aștepta”[21]. Aceste nebulozități îl împăienjenesc pe principe, îl fac să i se încetinească pașii. Pentru a câta oară șovăie ?… După părerea noastră, șovăiala aceasta nu este altceva decât o nouă formă a lucidității sale. Nu a lipsei de voință, care i se pune mereu în cârcă. Frâna care persistă în calea acțiunii, dacă putem spune așa, e spaima eroului de a nu greși. Hamlet calculează atent fiecare pas. Nehotărârea sa pare că e un efect al luciditǎţii care-l defineşte.

Bibliografie

I. OPERE

            Shakespeare, William, Opere, vol. VII  Hamlet, prinț al Danemarcei, traducere de Petru Dumitriu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1959.

II. REFERINȚE CRITICE

Volume

            Acterian, Haig, Shakespeare, prefață de Marian Popescu, București, Editura Ararat, 1995.

          Banu, George, Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet, traducere de Delia Voicu, București, Editura UNITEXT, Iași, Editura Polirom, 2007.

            Lăzărescu, A. Dan, Introducere în shakespeareologie, prefață de autor, cu o notă de Adriana Munteanu, ediția a doua, Craiova, Editura Sim Art, 2008.

            Omescu, Ion, Hamlet sau ispita posibilului, București, Editura Cartea Românească, 1971.

            Silvestru, Valentin, ORA 19.30. Studii critice asupra teatrului dramatic din deceniul opt al secolului douăzeci, prefață de autor, București, Editura Meridiane, 1983, (DINU CERNESCU, SHAKESPEARIZÂND – ˂˂HAMLET˃˃, erou și victimă, pp. 273 – 280.

---

[1] Ion Omescu, Hamlet sau ispita posibilului, București, Editura Cartea Românească, 1971, p. 122.

[2] Ibidem.

[3] William Shakespeare, Opere, vol. VII,( Hamlet, prinț al Danemarcei), traducere de Petru Dumitriu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1959, p. 530.

[4] Idem, p. 637.

[5] Idem, pp. 637 – 638.

[6] William Shakespeare, op. cit., vol. VII (Hamlet), p. 638.

[7] Idem, p. 639.

[8] Ora 19.30. Studii critice ale teatrului dramatic din deceniul opt al secolului douăzeci, prefață de autor, Dinu Cernescu, shakespearizând – ˂˂Hamlet˃˃, erou și victimă, București, Editura Meridiane, 1983, p. 276.

[9] William Shakespeare, op. cit., vol. VII (Hamlet), p. 643.

[10] Idem, p. 643.

[11] William Shakespeare, op. cit., vol. VII (Hamlet), p. 644.

[12] William Shakespeare, op. cit., vol. VII (Hamlet), p. 603.

[13] Shakespeare, prefață de Marian Popescu, București, Editura Ararat, 1995, p. 166.

[14] William Shakespeare, op, cit., vol. VII (Hamlet), p. 598.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Dan A. Lăzărescu, Introducere în shakespeareologie, prefață de autor, cu o notă de Adriana Munteanu, ediția a doua, Craiova, Editura Sim Art, 2008, p. 17.

[18] William Shakespeare, op. cit., vol. VII (Hamlet), p. 598.

[19] Ibidem.

[20] Apud, op. cit., p. 21.

[21] George Banu, Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet, traducere de Delia Voicu, București, Editura UNITEXT, Iași, Editura Polirom, 2007, p. 30.