Mărturisiri teatrale: o întâlnire dintre un actor și un viitor teatrolog. (Laura Bilic, Lavinia Lazăr)

Mărturisiri teatrale: o întâlnire dintre un actor și un viitor teatrolog.

„Zâmbesc  

pentru că asta nu costă nimic”

             (Interviu cu actriţa şi cadrul didactic - Laura Bilic)

          Tânără, talentată, grațioasă, dinamică și gingașă cu o privire și lumină extraordinare, ne va împărtăși din experiența și gândurile ei…

Lavinia Lazăr: Ce v-a apropiat de teatru, de scenă? Primele încercări s-au petrecut undeva în copilaria d- voastră?

Laura Bilic: Primele încercări nu s-au petrecut în copilărie. În liceu am văzut un spectacol la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, „Visul unei nopți de vară”, regia Ion Sapdaru. L-am văzut de vreo zece ori, eram în clasa a 9-a, și am simțit că asta vreau să fac: teatru.

 L.L.: Ce ascundeți și cum vă păstrați întotdeauna misterul din spatele zâmbetului pe care îl purtați precum o carte de vizită?  Aveți o aură pozitivă...

L.B.: Zâmbetul îl păstrez pentru că odată m-am dus în Pasaj să-mi fac o cheie și acolo era un domn foarte gras și foarte drăguț. La final, când trebuia să plătesc mi-a zis: „Vă ofer un zâmbet pentru că asta nu costă nimic”. Mi-a înseninat ziua omul acela și mi-am propus să zâmbesc mai mult. Și pentru că îmi place când oamenii îmi zâmbesc mie. Ce ascund în spatele lui? Nu stiu, nu ascund conștient nimic. Oricum, nu toate zambetele sunt la fel.  De fiecare data este altceva, probabil.

L.L.: Dacă nominalizez o parte din spectacolele în care ați jucat Un bărbat și mai multe femei, Cum se face, Lecția, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, Mitică Popescu, Insultă la public, Ultima ţigară a lui Fondane, realizez că există             într-adevăr un manifest estetic și spectacologic. Cum s-au desfășurat repetițiile și cum a fost lucrul cu regizorii?

L.B.: S-au desfășurat diferit pentru că sunt în perioade diferite ale vieții, evoluției mele. Viața nu e prea lungă, evoluția nu e neapărat spectaculoasă, dar fiecare rol mă îmbogățea, modifica ceva în mine și eram după aceea alta. Lucrul cu regizorii la fel, a fost diferit, pentru că au fost oameni diferiți. Eu de fiecare dată am fost alta cu ceva în plus sau în minus. Unele spectacole sunt recente, altele dintr-o perioadă mai de demult, unde eram mai derutată, căutam poate într-o zonă mai întunecoasă, poate nu zâmbeam atât de mult. Trebuie să ne schimbăm în permanență...                

L.L.: Enumerați câteva întâmplări din spatele scenei... Momente ciudate dar și vesele din  timpul repetițiilor?

L.B.: Ce îmi vine în gând prima oară…nu-i amuzant, pentru mine a fost dureros. Eram la Constanța și jucam în Terorism în regia lui Felix Alexa. Jucam rolul unei tipe dintr-un birou cu șase tinere. Intram în culise, unde trebuia sa o văd pe o colegă de-a noastră decedată și să țip îngrozită. Iar urletul era obligatoriu. Eu nu prea țipam și regizorul era binențeles nemulțumit pentru că nu sunt îndeajuns de isterică. Era al treilea spectacol, după terminarea studiilor și  eram foarte emoționantă. Mă consuma foarte mult faptul că nu îmi ieșea și … și binențeles că mă antrenam zilnic. Începusem să-mi antrenez diafragma, ieșeam pe plajă, urlam acolo, făceam încălzirea. Încetul cu încetul pregătirea s-a văzut. Când am țipat îndeajuns de bine, a venit regizorul foarte nervos și mi-a spus: „Pentru că tu nu ești în stare să țipi, vii tot mai aproape de scenă?!”. Am început să plâng. Apoi să râd. A fost un compliment. A fost totul bine, într-un final. Și…De atunci știu să țip.

         

L.L.: Aveți o regulă de bază pe care să o respectați în procesul scenic? Dacă nu e   secretă...

L.B.: Ce bine ar fi să am secretul. Eu cred că trebuie să căutam adevărul. Dar nu este ușor tot timpul să nu te minți pe tine. Încerc să renunț la orgoliu.  Nu-mi reușește, dar încerc.

L.L.: Ați făcut parte din distribuții unde spectacole precum S-a întâmplat într-o joi, Brut, Călăul și Călăuza s-au desfășurat în spații nenconvenționale. Există diferențe majore dintre scena unui teatru și aceste spații?

L.B.: Da, există. Mi-a fost greu la început pentru că  îmi place scena. Îmi place al patrulea perete. Mi-a fost greu  pentru că mă emoționam foarte tare în momentul în care mă uitam în ochii oamenilor. În afară de Brut, adresarea era directă, eram cu publicul ochi în ochi. Am crezut că pot păcăli, că pot să mă prefac a mă uita în ochii spectatorilor, dar am  înțeles că mint. Minciuna se vede indiferent și în viață și pe scenă. Acum prefer spațiile neconvenționale, tocmai pentru apropiere, contactul cu publicul. Spectatorii simt nevoia să desfințeze bariera, tocmai pentru că avem nevoie de mai multă afecțiune, de mai mult contact uman. Ne-am dezvoltat mult pe partea de tehnologie, televiziune și atunci trebuie să compensăm.

L.L.: Cu ce stare doriți să plece publicul de la spectacolele în care jucați?

L.B.: Greu de zis. Să plece cu o stare. Ar fi ideal dacă ar pleca cu o stare. Pe de altă parte nu mă pot gândi așa.  Ar însemna, ca eu ca actor pot să influențez părerea a o sută de persoane și mi se pare vanitate să cred asta. Mi se pare că nici nu este sănătos ca toți să plece cu aceeași stare, adică fiecare dintre noi avem experiențele noastre, educația noastră, avem amintirile noastre și fiecare ne raportăm diferit la ceea ce se întâmplă pe scenă. De asta ar fi bine dacă ar fi o stare, care e aia aproape că nici nu mai contează,  înseamnă că omul a vibrat.

L.L.: Herman a fost o experiență pentru dumneavoastră în lumea filmului. Ce v-a fascinat și ce regretați din această întâlnire?

L.B.: Herman nu este prima mea experiență cu filmul.  Am mai avut o apariție și la Prima Tv. Am lucrat cu Dragoș Alexandrescu la un scurt metraj. A fost și experiența Herman…Cert este că îmi place pe platoul de filmare foarte mult.

L.L.: Actorii trăiesc multe vieți pe scenă… Care a fost rolul cel mai apropiat de dumneavoastră?

L.B.: Dacă rolul este apropiat de mine ca om, nu prea îmi place. Mi-a plăcut foarte mult cand am lucrat cu Antonela Cornici pentru unul dintre examenele ei, la Pescărușul și făceam Arkadina. Sau cu Octavian Jighirgiu la spectacolul Cum se face…

   L.L.: Pe lângă slujirea teatrului, faceți parte din familia Universității de Arte „George Enescu”. Aveți un spirit tânăr. Cum vă simțiți alături de studenți?

L.B.: Din ce în ce mai bine. Îmi place foarte mult munca de laborator, îmi place să despic firul în patru. La școală avem parte de acest laborator și am fost și norocoasă, pentru că am avut parte de studenți foarte buni, uman vorbind în primul rând.

  L.L.: …actrița și profesorul ne pregătește ceva în viitorul apropiat?

L.B.: Acum vreau să mă axez mai mult pe școală. Vreau să pregătesc examene în care studenții să se simtă bine, și să câștige  în adevăr.

 L.L.: Un sfat și un gând viitoriilor artiști?

L.B.: După părerea mea, consider că trebuie să zâmbim, să nu fim orgolioși, să nu ne mințim pe noi, nici pe ceilalți. Și să fim prezenți. Asta le-aș spune tuturor, să fie prezenți și fizic și psihic. Noi punem bariere, punem piedici unui lucru care poate dacă l-am lăsa să curgă de la sine… să încercăm să nu ne mai facem griji. Să nu mai dăm vina pe colegi, pe costum, pe decor, să încercăm noi să rezolvăm problemele pe care le avem. Nimeni nu este vinovat, nici noi, nici ceilalți. În principiu, trebuie să fim bine noi cu noi, în pace. Sună ca un clișeu, dar asta cred.

Dacǎ şi actorul te întreabă ... Tu ce să-i faci?

…Cu masca actorului și stiloul cronicarului

(Interviu cu studenta Lavinia Lazǎr)

Laura Bilic: Cum s-a produs apropierea ta de teatrologie?

Lavinia Lazăr: Pot să mărturisesc că am ales cu ochii închiși drumul spre această specializare. Iubesc să cunosc povești de viață, să cunosc oameni care îmi mărturisesc din experiențele lor. Orașul în care locuiam îi găzduia și pe actorii de la Teatrul „Mihai Eminescu”, Botoșani. În momentul în care eram spectator, totul părea să devină atemporal. Era un refugiu şi un bun moment de a lua contact cu lumea teatrală. Din timpul clasei a X-a am descoperit și secția de Jurnalism teatral. Suna foarte bine. Nu am mai stat pe gânduri, și am pregătit din timp lucrările pentru admitere. Teatrologia presupune o îmbinare perfectă între cuvânt și spectacol pe hârtie.

L.B.: Care crezi că sunt calitățile unui bun teatrolog?

L.L.:  Sunt convinsă că un teatrolog valoros caută mereu în valiza lui calităţile omului educat. Păstrarea bunului-simţ şi a măsurii, în primul rând se cuvine să predomine. Criticul de teatru caută să cunoască legile privirii, ale ascultării, să aprecieze efortul şi munca creaţiei care, ghiciţi ce?, se află pe scenă, sau pe lângă ea. Apoi se adaugă cultura, receptivitatea, generozitatea de a accepta oferta artistică. Și asta nu este tot. Autenticitatea, creativitatea, responsabilitatea, curajul de a opri timpul prin minunatul condei, analizarea şi nu judecata impulsionează spiritul critic înspre reușită. Aceste abilităţi sunt puse în lumina visului, cu îndrăzneala de a scrie adevărul. Când eşti în calitate de teatrolog, pe lângă abilităţile enumerate mai sus, visul face parte, totuşi şi din universul actorului. Acel catharsis care se produce pe scenă, trebuie primit de cronicar. Aşadar, formele de spectacol dezvăluite lumii trebuie transpuse în mod clar şi vizual pe foaia albă.

L.B.: Care este proporția obiectivitate/subiectivitate într-o cronică teatrală?

L.L.: Este ușor să găsești de criticat, mai greu este să recunoști binele și necesitatea internă a acestuia.  Hegel a născut ideea conform căreia sugera demersul criticii teatrale: „cultura începătoare pleacă întotdeauna de la critică, cea desăvârșită, însă, vede ce este pozitiv.” A vorbi despre obiectivitate în cronica teatrală este o utopie. Ar putea naște controverse. Nu există o reţetă a proporţiei...

L.B.: Unde visezi să ajungi, profesional vorbind?

L.L.: Ori la radio, ori ca moderator Tv, ori un reporter iscusit și în paralel să scriu la o revistă culturală. Nu iubesc rutina, și cred că aceste căi alese îmi oferă provocări și activităţi care vor genera schimbări benefice pentru gândul meu.

L.B.: Ce rol ţi-ar plăcea să joci? ipotetic, bineînţeles

L.L.: Frumoasă întrebare. M-aş simţi foarte bine dacă aş juca roluri de comedie. Drama o trăim în diverse momente ale vieţii: când dispare cineva din viaţă, când nu mai sunt bani, când dorul devine inamic... Aşa că lumea are nevoie de zâmbet şi de veselie. Prin rolurile de comedie aş reuşi, probabil, să fac publicul să se deconecteze din monotonia cotidiană.

L.B.: Și care este cea mai mare temere a ta?  

L.L.: Spaime nu mai am. Îmi mai pun tot felul de întrebări. S-au mai înmulţit persoanele care au descoperit definiţia teatrologului? Va fi recunoscută această meserie în lume ca fiind una de viitor? Își va câștiga respectul cuvenit criticul de teatru? Vor dispărea etichetările greșite asupra lui?!...Dar până atunci, sunt părtașă la evenimentele culturale care îmi croiesc drumul...

Material realizat de 

 Lavinia Lazǎr – Teatrologie şi Jurnalsim teatral, anul III                     

Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi