Jurnalul unui nebun

Jurnalul unui nebun

„Creierul îl aduce vîntul care bate dinspre marea Baltică” exclamă Popriscin.

Pentru regizorul Ion Sapdaru nu e prima dată cînd „deschide” Jurnalul unui nebun.  El a mai montat aceiaşi nuvelă scrisă  „de N. V. Gogol şi la Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoşani. Spectacolul Ateneului Tătăraşi din Iaşi, la a cărui premieră am avut şansa să asist pe 26 mai, spectacol organizat în cadrul Festivalului de teatru EuroArt, e unul care uimeşte, provoacă, incită, nebunia apasă constant pe umerii spectatorului preţ de 110 minute.

Publicată în 1835, nuvela este jurnalul personal a patru luni din viaţa unui funcţionar din Sankt Petersburg. Acesta nu poate înţelege şi accepta modul de funcţionare al societăţii în care trăieşte. Pe măsură ce trece timpul acesta se simte din ce în ce mai mic, mai neînsemnat şi marginalizat. Singura lui salvare, sau poate nebunie e să se refugiaze într-o lume de vis, unde va căpata importanţă şi autoritate. Aici el se va crede regele Spaniei şi astfel nu va mai trebui, să facă compromisuri  sau să se lase umilit. În lumea lui imaginară va domni aşa cum va vrea, se va putea îndrăgosti de fiica directorului, va fi prin urmare un om liber.

Personajele tragicomediei sunt întruchipate de actorii Toma Moraru, Sorin Cimbru şi Roxana Mârza, absolvenţi sau încă studenţi ai Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi.

Toma Moraru (Popriscin) e asemenea unui alergător de cursă lungă, e cel care duce greul spectacolului. Practic interpretează un lung şi pe alocuri obositor monolog, întrerupt din cînd în cînd de slujnica Marva (Roxana Mârza) ori de alte personaje imaginare interpretate de Sorin Cimbru. 

Un lucru inedit pe care îl face Ion Sapdaru este introducerea în piesă a cîtorva  momente din „Hamlet” de William Shakespeare. Un fel de teatru în teatru. Popriscin alăturîndu-se spectatorilor şi urmărind din sală recitarea fragmentelor shakspeariene, atît în română cît şi în engleză de către Sorin Cimbru, încă student în anul al treilea la secţia de actorie a Universitaţii de Arte „George Enescu”. Actorul, folosindu-se de microfon şi plimbîndu-se prin sală, crează spectaorului senzaţia că asistă la un fel de slujbă specifică pastorilor americani. E ca şi cum Ion Sapdaru a gîndit acest moment ca o încercare de convertire a publicului, de cuplare a lui la nebunia personajului. Este, cred, un experiment interesant şi inedit. De altfel Sorin Cimbru întruchipează în spectacol mai multe personaje, e cînd doctor, cînd director de cabinet, cînd un funcţionar oarecare. 

Decorul simplu, minimalist, un pat vechi de spital,  încadrat de două manechine de croitorie, un bec care atîrnă de tavan o umbrelă, două taburete, pe scenă sunt împrăştiate foile din jurnal, pe margini sunt montate două microfoane. Costumele personajelor sunt negre, la fel ca şi fundalul scenei, contrastul fiind dat doar de halatele albe ale celor două personaje doctorul şi asistenta. La capitolul muzică spectacolul stă foarte bine. Zgomote care mai de care mai ciudate. Unele sunt repetitive şi agasante sugerînd o continuă stare de aşteptare, apoi claxoane care sună obsesiv, muzică de estradă cu iz rusesc, sunete care parcă vin din mintea unui nebun. În ceea ce priveşte eclerajul, lucrurile sunt relativ simple, becul poziţionat deasupra patului crează o atmosferă difuză, jocuri interesante de lumini şi umbre şi cam atît. E mult întuneric, mult negru, multă încordare pe scenă. Umorul lipseşte, momentele comice sunt rare, e un spectacol construit asemenea unei corzi de pian gata să se rupă. 

Jurnalul unui nebun este o piesă de atmosferă, ce-i drept una destul de tenebroasă, dar care surprinde destul de original nebunia neînsemnatului funcţionăraş Popriscin. Finalul este şi el încărcat de dramatism sunt aruncate găleţi cu apă în capul lui Popriscin, e curentat, legat de pat forţat să spună cine se crede. Nici o şansă. În Regia lui Ion Sapdaru, Popriscin e, fără doar şi poate, regele Ferdinand al Spaniei: „Acest rege a fost găsit, acest rege sunt eu!”.

            

    Lucian Parfene – student Teatrologie – Jurnalism teatral, anul III

    FOTOGRAFII -  Bogdan PINTILII

ADAPTAREA SCENICĂ: ION SAPDARU

REGIA, DECOR: ION SAPDARU

ASISTENTA REGIE: LARISSA DANILOV

PROCESARE MUZICALA: SORIN CIMBRU

DISTRIBUŢIA: TOMA MORARU, SORIN CIMBRU, ROXANA MǺRZA

AFIŞ:  Ana MOLDOVAN

Spectacolul din 26 mai 2013, ora 19.00, face parte din Festivalul de Teatru EUROART.

Despre nebuni cu drag

„Mă întorc cu o regularitate obsesivă  la această operă uriaşă a lui Gogol fiind trist convins de faptul că abia dacă mă aflu în pragul înţelegerii ei. Gogol, marele deschizător de drum al realismului critic, râvna necurmată a scriitorului cutezător de după el, are un loc aparte în scara de valori pe care mi-am alcătuit-o în aceşti ani de teatru ce i-am parcurs. ,, Jurnalul unui nebun’’ mă fascinează prin patosul ei uman prin oscilaţia frenetică dintre realitate şi oniric a omului mic. Sunt şi eu, netăgăduit, un Popriscin într-o lume grotescă şi nebună, visele mele, ca şi ale lui, sunt invadate de monştri în mantale gri, de nasuri cu medalii şi favoriţi, de catastifuri doldora de suflete moarte …”    Ion Sapdaru , mai  2013

(Citat de pe pagina de prezentare a Ateneului Tataraşi din Iaşi)

Prăpădul de Attila Bartis

Prăpădul

 de Attila Bartis

Regia: Lucian Dan Teodorovici

Scenografia: Nicolai Mihăilă

Asistent scenografie: Andreea Spătaru,

Foto: Dan Mititelu, ilustraţia muzicală: Neolexica

Distribuţia: Teodor Corban, Catinca Tudose, Delu Lucaci, Constantin Puşcaşu, Dumitru Năstruşnicu

O piesă despre un artist, soţia acestuia  şi un model de ocazie. Trei destine,  trei poveşti despre viaţă, iubire, moarte.

Debutul regizoral a lui Lucian Dan Teodorovici, pe scena mică a Teatrului Naţional din Iaşi, cu piesa Prăpădul de Attila Bartis, nu îmi pare a fi deloc unul cuminte. Domnia sa a absolvit în anul 2012 secţia de regie a Universităţii „George Enescu" din Iaşi. Piesa „Prăpădul" constituie astfel debutul său regizoral pe o scenă a unui teatru profesionist. Subiectul piesei este unul delicat, el surpinde ultimele luni din viaţa unui fotograf celebru care suferă de o boală incurabilă şi care, ştiind că va muri, încercă să se agaţe de viaţă ducîndu-şi pasiunea – aceea de a fotografia nuduri – pînă la final.  Dar oare lucrurile să fie chiar atît de simple?

Ele încep atunci cînd Farkas András, (Teodor Corban), întîlneşte în tramvai o tînără necunoscută, Agnes Lázár, rol interpretat de Delu Lucaci, pe care o invită în atelierul său în ideea de a-i face o serie de fotografii nud.  Dar în acelaşi timp primeşte şi vestea că a fost diagnosticat cu cancer la plămîni.

András refuză să se opereze, dorindu-şi să traiască de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Vrea să lucreze, să-şi inventarieze fotografiile cu nori şi să o fotografieze pe Agnes. E poate un alt mod de a fugi de moarte, sfidînd-o, întorcîndu-i spatele – sau poate avem de a face cu un egoism ori, de ce nu, cu un excentric mod de a încheia socotelile cu viaţa. Acolo, în acele fotografii, el dă senzaţia că vrea să descopere tot ceea ce nu a găsit pînă atunci la nici o femeie. Relaţia celor doi va evolua treptat, iar imaginea tinerei femei de serviciu va fi imprimată în peste treizeci de mii de fotografii.

Ca o ironie a sorţii, un singur negativ, cel al radiografiei plămînilor mîncaţi de cancer, singura fotografie care i-a fost făcută vreodată, e şi cel care-l va condamna la moarte. E aproape ca o răzbunare, e ca şi cum ai fi învins de propria pasiune.

Un personaj care contrabalanseză povestea de iubire a celor doi este soţia lui Andras, Eva Farkas, rol interpretat de Catinca Tudose. Cei doi au o relaţie rece, se văd clar uzura sufletească, frustrările, înstrăinarea. Atitudinea ei este cînd tolerantă şi protectoare, cînd rece şi arogantă. Şi totuşi, Teodorovici nu o construieşte ca pe un personaj eminamente negativ. Rolul acesta e parcă făcut pentru Catinca Tudose, care reuşeşte cu mare uşurinţă să ne arate diferitele feţe ale unei soţii disperate.

Tragismul piesei este rupt de două momente oarecum comice, cînd „rudele de sînge” ale tinerei vin în atelierul fotografului. Prima oară pentru a-l şantaja şi intimida pe fotograf, prin rolul interpretat de Constantin Puşcaşu, şi a doua oară pentru a cere drepturile de pe urma fotografiilor ce se cuvin „nepoatei”, rol interpretat de Dumitru Năstruşnicu. Deşi apariţiile celor doi sunt relativ scurte ca durată, personajele lor sunt bine conturate, ei simbolizînd, dacă vreţi, partea urîtă a lumii, privitivismul, pragmatismul ei, al celor pentru care viaţa înseamnă doar ceea ce se vede la televizor.

Spectacolul este gîndit ca o succesiune de cadre construite într-o alternanţă aproape cinematografică, ce îţi dă sezaţia de trecere accelerată a timpului.

Privind scena, ai senzaţia că te afli în faţa unui imens negativ fotografic. Decorul semnat de Nicolai Mihăilă şi Andreea Spătaru este minimalist. El reprezintă studioul unui fotograf, totul este în alb şi negru, un ecran mare de pînză fixează fundalul. Deşi acţiunea se desfăşoară în cabinetul fotografului, piesa nu este complet lipsită de dinamism, personajele utilizează bine spaţiul, toate obiectele prezente în scenă îşi au rostul, nimic nu este în plus, elementele de decor au o funcţionalitate clară, la un moment dat se trage chiar şi cu un pistol.  

Piesa nu impresionează prin muzică, sunt doar scurte fragmente de melodii  care vin în contrapunct cu acţiunea piesei,  în schimb luminile, un reflector pentru fotografii, şi unul plasat în spatele scenei sunt folosite inteligent, creînd un joc interesant de lumini şi umbre.

Delu Lucaci e cînd timidă, cînd seducătoare şi obraznică, aşa cum trebuie şi reuşeşte să fie, demonstrînd că nimic nu e imposibil în teatru şi că fiecare rol e o provocare.

Rolul cel mai greu îl are Teodor Corban, atît prin faptul că nu părăseşte nici o clipă spaţiul de joc, cît şi prin complexitatea personajului Farkas András, a cărui stare fizică şi psihică se va degrada treptat, în final ajungînd orb, într-un scaun cu rotile, spiritul său, exuberant la început, topindu-se iremediabil, devenind o umbră, un negativ proiectat pe ecranul de pînză din fundal. Şi lui Teodor Corban îi reuşeşte.

Chiar dacă spectacolul conţine scene de nuditate şi limbaj licenţios, ele nu sunt gratuite, fiind chiar necesare tocmai pentru a mări contrastul dintre nevoia de viaţă, de iubire şi zbuciumul sufletesc a lui András.

Cele 90 de minute ale spectacolului trec repede. Iar finalul nu este deloc unul fericit. Totuşi, nu ştiu de ce, nu am plecat din sală cu un gust amar. Poate pentru că Lucian Dan Teodorovic a reuşit în această montare să îmbine metafora cu realitatea crudă şi neiertătoare sau poate pentru că a izbutit să găsească un echilibru între tragic şi comic, între ură şi iubire, un echilibru pe care nu mulţi regizori îl ating din prima încercare.

Lucian Parfene – student Teatrologie - Jurnalism teatral, anul III

Fotografii - Pintilii Bogdan Stefan

Attila Bartis Este unul dintre cei mai importanti scriitori contemporani din Ungaria. S-a nascut in Tirgu Mures, iar la 16 ani a fost nevoit sa se mute la Budapesta impreuna cu familia. Cel mai cunoscut roman al sau este A nyugalom (Tihna, Paralela 45, 2006), tradus in peste 20 de tari. A mai scris romanul A séta (Plimbarea, Polirom, 2008), volumele de nuvele A kéklő pára (Aburul albastrui), A Lázár-apokrifek (Apocrifele lui Lazar) si drama Anyám, Kleopátra (Mama mea, Cleopatra). Bartis a avut mai multe expozitii de fotografie, una dintre cele mai cunoscute fiind Mostenirea Engelhard. Pentru acest proiect a primit cea mai mare bursa de fotografie din Ungaria, Pécsi József. In octombrie 2010 a publicat la Budapesta albumul foto A csöndet úgy (Linistea asa).

Lucian Dan Teodorovici este coordonator al colectiei „Ego. Proza” a Editurii Polirom si senior editor al saptaminalului Suplimentul de cultura. Intre 2002 si 2006 a fost redactor-sef al Editurii Polirom. A colaborat cu proza, teatru si articole la diverse publicatii din tara si strainatate. Este autor sau coautor al unor scenarii de film si televiziune.

Interviu cu conf. univ. dr. Ciprian Huţanu

O poveste de succes în ”Alb și Negru”

(Interviu cu conf. univ. dr. Ciprian Huţanu)

Lucian Parfene: Cum ați pornit în această aventură și care este povestea acestui spectacol?

Ciprian Huțanu: „Alb și Negru” nu a fost deloc o întâmplare!... Nu s-a născut din „nimic” sau dintr-o improvizație dezvoltată ulterior într-o reprezentație. Este un proiect pregătit cu atenție, cu multe luni înaintea premierei din Martie 2012. Studenții știau de multă vreme că vor lucra la acest spectacol și au fost condiționați de atingerea unor performanțe profesionale, înainte de a începe lucrul efectiv la scenă. Și, pentru că am impus aceste standarde profesioniste, în distribuție au intrat doar cei care au răspuns cerințelor. A urmat apoi o perioadă, destul de lungă (aproape un semestru), de pregătire a actorilor-studenți pentru ceea ce urma să construim, cu un efort suplimentar, în paralel cu munca obișnuită de la clasă, pentru examenele semestriale. Ideea spectacolului o aveam de multă vreme, însă fiecare proiect își are „timpul și locul” său; așteptam poate echipa actori (de studenți) care să poată să se ridice la nivelul cerut. Cum tinerii din această generație mi-au dat speranța că efortul lor nu va fi în zadar, iată că ați putut asista la spectacol și că, în general, rezultatele muncii mele, ca pedagog și regizor, nu s-au lăsat așteptate.

Știu că sunteți un bun mînuitor, un actor cu multă experiență dar și un regizor experimentat. De care parte a scenei vă regăsiți cel mai bine?

Mulțumesc pentru complimente. E greu să disociezi cele două postúri, de actor și de regizor, cel puțin pe scena teatrului de animație, dacă înțelegem acest fenomen din perspectiva regizorală. Adică, un regizor stăpân pe propriile-i mijloace de expresie este mereu prezent și viu în fața scenei, precum actorii în scenă. Trebuie să fie dispus să urce în scenă în orice moment și să sprijine – la repetiții, bineînțeles – dezvoltarea discursului scenic al celor cu care lucrează. Actorul se poate desfășura și fără să-și asume „frământările” regizorului cu privire la spectacol ca ansamblu. Asta în concepția mea. Astfel că, atunci când lucrez în calitate de regizor, îmi asum și munca de actor. Ca și până acum, voi continua să mă manifest artistic atât ca actor cât și ca regizor, să păstrez un echilibru din acest punct de vedere în activitateta mea profesională, pentru că le prețuiesc în egală măsură pe amândouă!

Pe ce loc ați plasa ”Alb și Negru” între spectacolele regizate de dumneavoastră până acum?

Este greu și nici nu doresc să fac o ierarhie a montărilor mele. Fiecare dintre ele a prins viață ca urmare a unor probleme pe care doream să le dezbat scenic, în forma estetică impusă de scena de animație. Dintre acestea, în unele, cum ar fi cazul în Cidul, doream nu doar să „spun” unele lucruri altfel decât sunt spuse pe scena teatrului dramatic, dar și să exploatez unele metafore, care se puteau lesne desprinde din textul lui Corneille după lectură, într-o estetică diferită decât este posibil în teatrul dramatic; sau să dezvolt altele, neexploatate de scena cu actori „vii”, metafore ce nu puteau fi exploatate decât prin prisma esteticii artei de animație. Prin urmare, cel puțin în cazul meu și cel puțin până astăzi, fiecare dintre spectacole a vrut „să spună” ceva, să transmită câte un mesaj diferit. Iar mesajele mele, nici ele, nu pot fi ierarhizate în mesaje „mai mult” sau „mai puțin” importante. Adică, nu de către mine...

Într-o lume plină de culoare ați ales să căutați esența caracterului uman în alb și negru... Două personaje în oglindă, binele și răul din noi, jumătăți inseparabile și totuși greu de reîntregit. Este acest spectacol o simplă poveste sau mai mult... o călătorie inițiatică?

În oglindă... Nu știu ce să vă răspund la această întrebare, sincer. Nu știu dacă neapărat sunt „în oglindă” Albul și Negrul din spectacolul meu. Poate fi însă una dintre perspectivele foarte plauzibile ale receptării lui. La fel de plauzibilă precum perspectiva unui prieten (foarte bun cunoscător de artă a animației și director de teatru), care a văzut un singur personaj de la început până la sfârșit. Ba chiar m-a „certat”, pentru că, din perspectiva sa, finalul spectacolului nu lăsa mai mult decât o direcție posibilă pentru înțelegere. Mai mult, după una dintre reprezentațiile de la sala universității, cineva a afirmat foarte hotărât că în acest spectacol s-ar dezbate probleme de ordin religios, pe care noi le-am fi nuanțat în alb și în negru... Probabil că acum veți dori să aflați varianta mea. Ei bine, n-o să v-o spun!... În spatele regizorului se află omul, iar omul Ciprian Huțanu are întrebările și frământările lui cu privire la Univers, Pământ, Alb sau Negru. Ceea ce am încercat, a fost să găsesc un numitor comun frământărilor mele cu ale altora. Cu ale tuturor – este absolut imposibil! Așadar, din această perspectivă am construit spectacolul. Iar „oglinda” este o perspectivă posibilă și cu bună știintă oferită înțelegerii. Acest spectacol a fost gândit să se prezinte în ”formă dechisă”, în genul Open Opera despre care vorbesc Umberto Eco și alți esteticieni ai artei. De altfel, de multă vreme e la modă în toată lumea să se prezinte astfel de creații, în tot universul artistic – de la pictură la dans contemporan și teatru. Atitudinea artistului față de acest gen de abordare a artei face diferența în final. Dacă mulți artiști amestecă voit idei și metafore, fragmente de imagini cu sunete și lumini, fără vreo noimă neapărat, apoi lasă publicul să înțeleagă ce vrea, pe principiul sfidător: Dacă poate!, fără să-i ofere vreo „pista” coerentă, reacția va fi, bineînțeles de repulsie din partea spectatorului. Iar artiștii își vor păstra în continuare titlul de „neînțeleși”. Culmea e că majoritatea din această categorie fac un titlu de glorie din această atitudine. Apoi, există adevăratul spectacol în formă deschisă, care pune lucrurile cap la cap cu multă migală, cu multă cumpănire, eventual pe un fond de simplitate vădită, precum în cazul nostru. Creatorul acestui tip de spectacol are grijă atât să-și atragă spectatorul apropiindu-se de problematica lumii contemporane – însă aici ne referim mai mult la acele frământări care țin mai degrabă de subconștientul uman, nu de cele din cotidian – să îi ofere câteva posibile căi de înțelegere ale propriilor frământări, apoi... să-l lase pe el să găsească drumul care-l reprezintă, în funcție de emoțiile și temerile lui de zi cu zi, iar în funcție de problematica sa existențială, spre final să-și găsească singur răspunsurile. „În oglindă” nu e Albul și Negrul, ci spectatorul cu metaforele pe care reușește sau își propune să le dezvolte în propria-i imaginație, o dată cu mișcările păpușilor în scenă. Prin urmare, este posibil ca, în întrebarea dumneavoastră, binele și răul să apară într-o falsă antiteză. Sunt mai degrabă nuanțe ale binelui și ale răului, uneori înșelătoare, momente în care este greu să te poziționezi, ca om obișnuit, cu morală și conduită ireproșabilă în lumea contemporană, într-un moment sau altul al poveștii, mai înspre Alb sau mai înspre Negru... Eu cred că între Alb și Negru, în realizarea noastră, există foarte mult Gri, acolo unde ne regăsim cei mai mulți dintre noi, punct din care cred că începe diferența de percepere și de înțelegere a ceea ce urmează în spectacol. Spectatorului cultivat i se oferă o paletă largă de posibile căi, o călătorie ințiatică dacă dorește. Iar celui mai puțin interesat de cultură – povestea simplă, pe o muzică frumoasă, povestea Albului și a Negrului, care se nasc împreună dar aleg căi diferite; care se întâlnesc de 2 ori, dar se refuză reciproc și care sfârșesc fiecare pe drumul său. Ca-n viață, nu-i așa?...

 ”Alb și Negru” este un spectacol fără cuvinte, un spectacol plin de simboluri, de metafore care în aparență poate fi înțeles cu ușurință. Nu credeți că de fapt ”simplitatea” sa complică prea mult receptarea?

Așa cum am spus mai sus, depinde din ce perspectivă privim. În principiu, simplitatea sa ar trebui să faciliteze receptarea și să dea frâu liber imaginației celor din sală, însă, dacă spectatorul nu se identifică cu nici una dintre problemele tratate scenic, nu se regăsește în nici un fel în cele două personaje, atunci este foarte posibil ca această simplitate să-l încurce puțin. Deși acțiunea scenică nu reprezintă altceva decât un pretext pentru o reflecție ulterioară, iar păpușile fac parte dintr-o convenție specifică artelor scenice, ușor, cred eu, de înțeles de către oricine, se poate ca mulți receptori să se plictisească, pentru că nu există o acțiune concretă, pentru că personajele nu se bat nici în săbii și nici în buzdugane.

 Cît de potrivită este pentru mediul universitar această reprezentație complexă care se adresează publicului matur, care vorbește despre viață și moarte?  Este nevoie în procesul didactic de astfel de abordări?

Nu spune nimeni și nu scrie nicăieri că o astfel de abordare este necesară în procesul didactic. De altfel, ce este acest proces didactic? O cale, acceptată de către profesorii de specialitate de la Arta de Animație, prin care studenții parcurg un traseu al evoluției lor profesionale, de la inițiere la performanță. În cei trei ani de școală, tinerii parcurg anumite etape obligatorii, de acumulări de cunoștințe teoretice, de exersare a deprinderilor specifice scenei de animație. De obicei, într-o generatie obișnuită, se disting câțiva studenți capabili să depășească nivelul mediu al jocului de animație, unii chiar cu disponibilități evidente către marea performanță. În momentul în care, ca profesor și regizor în aceeași măsură, ajungi la concluzia că nivelul clasei este peste cel obișnuit, mediu, ar fi păcat să nu dezvolți astfel de proiecte, care depășesc, cel puțin din punct de vedere teoretic, nivelul cerut de programa universitară. Acestea sunt momente care pot să dea aripi viitorilor actori către o posibilă  carieră de performanță și, de ce nu, prin prezența la diverse evenimente de specialitate, ne etalăm și noi, ca școală, calitățile.

 Se știe că mînuirea păpușilor de tip bunraku necesita o pregătire îndelungată iar munca în echipă este esențială. Cît de bine s-au descurcat studenți dumneavoastră? Aduc ei ceva nou, ceva diferit față de generațiile anterioare?

Tipul de păpușă folosit de această dată și exploatat în general în toată Europa, nu este acel tip de bunraku pe care noi îl cunoaștem din tradiția animației japoneze. Acolo păpușa avea alt rol, se manipula puțin altfel, iar mânuitorii aveau roluri diferite în ansamblul spectacolului. Noi folosim acel tip de „bunraku europenizat”, un fel de bunraku modern, adaptat de animatorii europeni la cerințele culturii de pe bătrânul continent și în special pentru scena tip „cortină de lumină”. Astfel, multe companii de teatru de animație din occident folosesc această formă de expresie păpușărească pentru că ea se apropie foarte mult ca imagine artistică de arta filmului de animație. Multe dintre aceste companii nu pun însă mare preț pe mișcarea îndelung exersată, ci dau frâu liber „gagului” și comercialului, din motive lesne de înțeles în contemporaneitate. Aici fiind totuși o școală de mânuitori, am insistat în primul rând pe mânuirea păpușilor, pe virtuozitatea animării pe alocuri. Regia, scenariul, scenografia sau coregrafia au rămas în seama profesorilor și ele au reprezentat cadrul în care studenții s-au desfășurat, sau au dat culoarea necesară unui spectacol finit.

Cît de importante sunt premiile pe care - pe bună dreptate - nu încetați să le tot câștigați? Sunt ele o miză sau fac parte dintr-un firesc?

Ei, aici cred că exagerați puțin. Nu sunt chiar așa de multe premii, doar că destul de rar ne propunem astfel de obiective. De ce? E simplu: nu suntem o instituție de spectacole, ci o școală și nu putem participa la competițiile profesioniste cu același statut precum profesioniştii adevărați. Alb și Negru, pentru că este ușor ieșit din tiparele obișnuite ale unui spectacol de școală, a fost invitat la toate festivalurile organizate în România în această toamnă, poate nu doar pentru că imaginile trimise prin DVD au impresionat, dar și ca urmare a nivelului de recunoaștere națională de care se bucură școala noastră de animație! De exemplu, în două dintre cele trei festivaluri internaționale la care a participat, spectacolul ieșean nu a concurat alături de profesioniștii din teatre și din companiile private. Poate că a fost un dezavantaj – cine știe dacă nu cumva am fi primit și alte premii –, însă trebuie să precizez faptul că această atitudine o au aproape toate festivalurile din Europa față de spectacolele studențești. Școlile sunt invitate, joacă alături de profesioniști, însă spectacolele școlilor rămân pe agenda festivalului ca niște recitaluri, adică în afara concursului, iar studenții, firesc de altfel, ar trebui să se bucure că se manifestă alături de cei consacrați, că ii vede lucrând dar și pentru că ei sunt văzuți la lucru, atât de ceilalți realizatori de spectacole cât și de către managerii de teatre. La Galați însă, la ediția aniversară a Festivalului „Gulliver”, am avut o surpriză foarte păcută: nu doar că am participat și noi în competiție, dar ne-am întors cu un premiu frumos, care cred că face cinste școlii noatre: Premiul „Vedetele de mâine”. Dintre toate festivalurile, cred că cel mai important pentru noi, ca școală, a fost Festivalul „Azi student, mâine actor”, de la Botoșani, o ediție pilot a unui festival care sperăm să se organizeze an de an. Acolo chiar am avut un mare succes, fiind răsplătiți cu Premiul pentru cel mai bun spectacol, dar și cu Premiul de intrepretare pentru personajul „Alb”. Și, mă rog, a mai luat și subsemnatul un premiu special, ca pedagog. Chiar am fost mândri la final, poate și pentru că, prin numărul de premii și prin importanța lor, am fost în centrul atenției între toate școlile de teatru de animație din țară.

Nici o generație nu seamănă cu alta, iar fiecare are un spectacol al ei. Ce planuri aveți pentru 2013?

Așa este, nici o generație nu seamănă cu alta, iar cu această generație vom construi un al doilea spectacol, cel pentru licență. Studenții deja lucrează, individual, la acest proiect. Spun individual pentru că, după ce am stabilit împreună o temă și un cadru (deocamdată general) de acțiune scenică, fiecare lucrează separat, cu tipuri de păpuși diferite, în perspectiva unor scurte one-man-show-uri care se vor reuni într-un spectacol final. Nu vă pot vorbi acum nimic despre ceea ce urmează să facem, decât că va fi un fel de provocare pentru cei care au „șablonizat” anumite viziuni pe scena de teatru și că... mai e mult de lucru.

„Alb și Negru”

Regia, scenariu și ilustrația muzicală: Ciprian Huțanu

Scenografia: Gavril Siriteanu

Coregrafia: Oana Sandu

Distribuția: studenții anului III, Arta Animației, Facultatea de Teatru Iași – Cezara Damian, Katy Zmuncilă, Elena Filip, Alexandra Bere, Roxana Konyar, Florin Capră, Mihăiță Bordianu

Premii:

Premiul pentru ”Cel mai bun spectacol”, premiul pentru ”Cel mai bun actor”  - personajului alb, respesctiv Elenei Zmuncilă, Elena Filip și Florin Capră, și premiul special „Mentor în arta de animație” – Conf.univ.dr. Ciprian Huțanu, acordate în cadrul concursului ”Azi student mîine actor”, Botoșani, 2012;

„Premiul Vedetele de mîine”, acordat UAGE Iaşi, secţia Arta de animaţie, clasa lector univ. Dr. Ciprian Huţanu pentru spectacolul „Alb Negru”,  acordat în cadrul „Festivalului Internaţional de Animaţie Gulliver”, Editia XX, Galaţi, 2012;

            

Lucian Parfene – anul III, Teatrologie, Jurnalism teatral

Fotografii spectacol Alb si Negru - Andrei Timofte, 
                                                     masterand Arte Plastice

Un interviu cu actorul şi regizorul Toma Hogea

"TIMPUL a devenit cel mai mare duşman cu putinţă al omenirii"

Un interviu cu  actorul şi regizorul Toma Hogea

Agheorghiesei Dan Constantin: De cât timp sunteţi actor pe scena teatrului ,,Luceafărul” din Iaşi?

Prof. Dr. Toma Hogea: În anul 1982 am plecat din Teatrul ,,Mihai Eminescu” din Botoşani şi am venit la Teatrul pentru Copii şi Tineret ,,Luceafărul” din Iaşi, deci de 30 de ani.

Vă mai amintiţi de primul spectacol în care aţi jucat? Dar de primul spectacol regizat?

Cu siguranţă că îmi amintesc, primul spectacol pe care l-am jucat într-un teatru profesionist a fost la Teatrul ,,Mihai Eminescu” spectacolul ,,Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, în regia doamnei Zoe Stanca Anghel, în anul 1978, apoi primul spectacol jucat la Iaşi a fost ,,Comedie cu războinici” regia Constantin Brehnescu în anul 1982. Primul spectacol montat de mine a fost spectacolul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu, cred că în anul 2000. Aceste momente de suflet nu pot fi uitate niciodată, rămân stocate undeva în memoria noastră afectivă.

Alba ca zapada si cei sapte pitici

Consideraţi că a evoluat sau involuat teatrul de păpuşi din Iaşi, respectiv din România?

Viaţa însăşi a evoluat, deci, implicit şi teatrul de păpuşi din România, era ceva firesc, important este ca noi actorii păpuşari să ştim să păstrăm cu sfinţenie originile şi tradiţia teatrului de păpuşi. E minunat că lumea, viaţa şi teatrul evoluează, dar depinde cum şi în ce direcţie, nu sunt adeptul modernismului, doar de dragul de a fi ,,modern” accept orice provocare, orice lucru nou dacă există susţinere, coerenţă şi logică.Teatrul de animaţie este şi rămâne o artă cu totul specială, de aceea ,,riscul” de a greşi sau de a omite anumite reguli, bine trasate de zeci de ani, nu face bine nimănui. Într-adevăr în Iaşi, în România şi în întrega lume teatrul de păpuşi şi marionete a luat o amploare foarte mare, cu producţii din ce în ce mai atractive şi interesante.

Păpuşăria vă permite o oarecare flexibilitate în interpretări sau este rigidă?

Spectacolul de animaţie în care întâlnim păpuşi, marionete, măşti, elemente animate, teatru de umbre, pantomima, este şi rămâne o formă de artă complexă în care ACTORUL are greaua misiune de a şti să le facă foarte bine pe toate. Dacă în teatrul de dramă actorul e ,,robul” cuvântului, cu o miză în scenă mai mult sau mai puţin complicată, în teatrul de animţie actorul păpuşar este nevoit să facă faţă multitudinii formelor de exprimare artistică din teatrul de animaţie: cuvânt, cu o rostire impecabilă pentru a putea percepe copilul din sală foarte bine mesajul textului, mişcarea plastică a actorului, muzicalitatea acestuia, mânuirea impecabilă a păpuşii sau marionetei, o imaginţie şi o fantezie deosebită pentru a putea improviza oricând etc. Toate aceste lucruri nu fac decât să dea o libertate totală actorului păpuşar de a se exprima liber şi mai ales de a se ,,juca” spre bucuria şi deliciul celor mici din sală.

Aţi reuşit să atingeţi nivelul la care simţiţi şi rolul şi personajul?

Consider că în momentul când un actor este distribuit într-un nou spectacol, deja începe o nouă ,,bătălie” este vorba, în primul rând, de o documentare vis a vis de rolul primit. Fiecare actor doreşte, cu siguranţă, să fie cât mai bun şi cât mai mult pe placul publicului din sală. Faptul că majoritatea rolurilor unui actor dintr-un teatru de animăţie se traduce printr-o păpuşă sau o marionetă, acest lucru nu face altceva decât să umple viaţa şi sufletul artistului dând ,,carne şi suflet” obiectului animat sau păpuşii. Binenţeles că într-o astfel de situaţie nu ai cum să nu ajungi la cel mai înalt nivel, mai exact la acea stare de sublim.

Aventurile baronului Munchausen

Cum simţiţi publicul, prin păpuşa căreia îi daţi viaţă?

Publicul din sala de spectacol a unui teatru de animaţie vine să vadă, în primul, rând păpuşile, apoi să asculte povestea şi nu în ultimul rând să-şi revadă actorii preferaţi. Avem un public special compus din copii, tineri şi adulţi de aceea exigenţele sunt atât de mari, pentru că spectacolul jucat pe scenă trebuie să satisfacă toate gusturile, de la cel mai mic spectator până la cel mai în vârstă. Nu trebuie omis faptul că PĂPUȘA face minuni şi reuşeşte să capteze atenţia oricărui spectator dacă lucrul este bine făcut şi cu credinţă, de către actorul păpuşar. Păpuşile nu-şi trădează niciodată publicul, cum nici copiii din sală nu uită să le răsplătească cu râsetul lor inconfundabil sau cu ropotele lor de aplauze, în semn de recunoştinţă, chiar dragoste pentru personajul-păpuşă de la rampa scenei.

Există vreo relaţie între păpuşă-mânuitor-public, având în vedere că în teatrul de animaţie actorul este însuşi păpuşa?

Spuneam ceva mai devreme despre această relaţie, de-a dreptul, specială actor-păpuşă-public. Faptul că ACTORUL este cel care însufleţeşte păpuşa, este cel care plânge sau râde, pentru ca EA-PĂPUȘA, să aibă trăiri reale şi gesturi fireşti face ca această relaţie organică actor - păpuşă să ducă la o contopire absolută. De aici vine succesul şi împlinirea totală a actorului pentru personajul pe care îl interpretează.

Harap Alb

Aţi construit păpuşi sau marionete? Ce tehnică folosiţi?

Am construit păpuşi numai în perioada studenţiei în teatru niciodată. Consider că fiecare dintre noi trebuie să facem şi să arătăm publicului ce ştim cel mai bine, menirea actorului este de a da viaţă personajelor, de obicei în teatrele porfesioniste păpuşile sunt, în primul rând, concepute de scenograf apoi constuite de constructorul de păpuşi sau chiar de sculptor. Într-adevăr, ideal este ca fiecare actor, în momentul când i se construieşte păpuşa la atelierul teatrului să comunice cu acesta vis a vis de orice sistem nou doreşte pentru personajul său.

Aveţi vreun tip preferat de păpuşi, pe care să le mânuiţi?

Orice păpuşă merită acelaşi respect şi aceeaşi atenţie, într-adevăr există păpuşi cu sisteme mai complicate de mânuire dar asta face parte din munca actorului de a-şi descoperi cât mai bine păpuşa. Cu cât îi acorzi mai mult timp, cu atât vei putea descoperi lucruri şi sensuri nebănuite. Există situaţii, mai ales în spectacolele cu marionete, când, şi, după foarte mulţi ani, descoperi noi posibilităţi, noi mişcări ale marionetei, niciodată nu poţi spune, pe deplin, că ţi-ai terminat lucrul cu ea, în fiecare zi îţi poate oferi noi surprize. Iubesc şi respect deopotrivă orice tip de păpuşă cel mai important lucru rămâne faptul că eu, actorul reuşesc să o însufleţesc şi asta mă împlineşte.

Ce părere aveţi despre păpuşile supradimensionate?Credeţi că acestea atrag pe micii spectatori sau le produc teamă tocmai din cauza mărimii acestora?

Păpuşile supradimensionate, cu foarte mulţi ani în urmă, erau cel mai des folosite în spectacolele stradale, la început în America, Occident şi apoi şi la noi în România. Cu timpul au trecut acest prag şi le regăsim, din ce în ce mai des, pe scenele teatrelor de păpuşi, ceea ce nu este rău, mai ales când în spectacolul respectiv avem de a face cu nişte personaje care se pretează foarte bine pe acest gen de păpuşă Ghionoaia, Zmeul, Calul Înaripat, Zâna Noapte etc. Copiii sunt fascinați de apariţia acestui tip de păpuşă iar sentimentul de teamă nu există la generaţia de astăzi, cândva funcţiona acest lucru, astăzi copiii sunt foarte deschişi şi obişnuiţi cu noile desene animate de la televizor, din păcate, pline de groază şi violenţă.

Povestea motanului incaltat

Consideraţi că prezenţa în rândul copiilor la teatru creşte exponenţial cu numărul de premiere sau cu numărul de spectacole?

De obicei orice premieră este mult aşteptată şi foarte bine primită de fiecare spectator, fie copil sau adult. Cu cât există mai multe evenimente teatrale într-o stagiune cu atât şi publicul este mai  numeros şi vine în sala de spectacol din curiozitate sau dintr-o dorință de culturalizare şi relaxare pentru  copil. Este bine cunoscut faptul că, într-un teatru de păpuşi sau marionete, în afară de spectacolele de duminică, când nu este nimic organizat, în rest, în timpul săptămânii toate reprerzentațiile sunt organizate de către impresarul teatrului.

Ce credeţi despre tehnologizarea teatrului de copii? Se adaptează copiii la noile tendinţe regizorale?

Cred că sunt adaptaţi înainte de a se naşte, lucrurile au evoluat atât de mult, în ultimile decenii, încât de multe ori mi-am pus retorica întrebare: oare unde se va ajunge în ritmul acesta? Copilul de astăzi de la frageda vârsta de, doar, câţiva anişori, ştie să deschidă un calculator, ştie să  joace tot felul de jocuri, butonează un telefon mobil etc. deci lucrurile sunt atât de evoluate încât, e foarte greu să-i mai surprinzi cu câte ceva. Menirea regizorului, dintr-un teatru de animaţie, nu este deloc uşoară, dacă în teatrul dramatic spectatorul din sală acceptă spectacolul, chiar dacă nu este mulţumit pe deplin de reprezentaţie, copilul nu acceptă sub nici o formă nici un compromis. Toată tehnologizarea adusă pe scenă nu face decât să completeze ,,cunoştinţele” de acasă dar trebuie ţinut cont de specificul teatrului şi avut grijă ca lucrurile să fie foarte bine omogenizate, altfel riscăm să-i oferim exact ceea ce vede, acasă, la televizor sau calculator şi astfel putem să-l îndepărtăm de teatru.

Am aflat că montaţi spectacole nu numai la Teatru ,,Luceafărul” din Iaşi, ci şi în ţară şi chiar şi în străinătate. Consideraţi că în aceste condiţii timpul vă este îngăduitor sau potrivnic?

TIMPUL a devenit cel mai mare duşman cu putinţă al omenirii, dacă aspiri să fii actor, regizor, prof.univ. şi mai îndrăzneşti să scrii, din când în când, şi câte o lucrare de specialitate deja eşti pierdut ...de timp. Pentru a reuşi să faci bine, tot ceea ce îţi propui nu există decât o singură alternativă, de a renunța la foarte multe alte ,,obiceiuri” pentru a putea da curs celor existente pe rol. Recunosc sunt un artist ambiţios şi de fiecare dată când mi-am propus să fac un anume lucru, l-am dus la bun sfârşit asumându-mi orice sacrificiu, sunt deosebit de exigent cu mine şi cu toţi colaboratorii cu care intru în contact, nu accept jumătăţile de măsură. În acest ritm de lucru, binenţeles că TIMPUL mi-a fost şi-mi este, dintotdeauna potrivnic.

Tinerete fara batranete

Care este secretul succesului în teatrul de animaţie: o păpuşă perfect construită sau un mânuitor bun?

Superbă întrebare, succesul în teatru se poate obţine respectând următoarele ,,reguli”: în primul rând actorul păpuşar trebuie să fie o persoană inteligentă, cu o dicţie perfectă, deoarece ne adresăm copiilor şi aceştia trebuie să înţeleagă foarte bine fiecare cuvânt rostit, cu o condiţie fizică deosebită, în teatul de păpuşi actorul trebuie să aibă o plastică corporală specială, majoritatea spectacolelor conţin multe momente coregrafice, un simţ ritmic şi muzical foarte bun, în orice spectacol există foarte multă muzică, un foarte bun mânuitor de păpuşi şi marionete, să fie onest, generos cu partenerii săi de scenă şi să iubească foarte mult copiii altfel NIMIC NU E POSIBIL. Respectând acest minim abc, succesul vine de la sine, răsplătit cu foarte multă preţuire din partea celor mici şi celor mari.

Dan Constantin Agheorghiesei - student anul III, Teatrologie (Jurnalism teatral)