Un „an” frumos – Anul III Actorie

Un „an” frumos – Anul III Actorie

clasa Lector univ. dr. Octavian Jighirgiu

„Concert pentru pian şi alcov”, după A. Schnitzler şi G. Feydeau

regia: Octavian Jighirgiu

dansuri: Ligia Delia Grozdan

distribuţia: Diana Roman, Mirela Nistor, Alex Marin, Bianca Buhă, Alin Popovici, Andreea Stafie, Adi Iacov, Oana Miron, Florin Caracala, Cristina Florea, Sergiu Moraru, Clement Arnăutu, Tom Moraru, Andreea Diac, Alexandra Todosia

În teatrele din România, de Schnitzler se ştie mai mult din auzite. Numele său e legat în special de scandalurile iscate de unele texte ale sale, dintre care cel mai cunoscut este „Reigen”. În ultimul deceniu, doar Felix Alexa a părut interesat de dramaturgul vienez, pe care l-a montat într-o adaptare cu titlul „Hora iubirilor”. Iată, însă, că, recent, la Sala Studio a Universităţii de Arte „George Enescu”, Schnitzler a revenit în atenţie. „Concert pentru pian şi alcov”, aşa a numit Octavian Jighirgiu scenariul pe care l-a propus studenţilor săi din Anul III Actorie. Un foarte reuşit melanj textual între Schnitzler şi Feydeau, transpus spectacologic într-o notă de senzualitate rafinată ce se instituie, subtil, ca supratemă. În fapt, conflictul dramatic, moartea suspectă a unei dame de companie dintre „fetele lui Madame Odilon”, devine simplu pretext pentru câteva ipostazieri artistice ale actului erotic, consumat între exponenţi de pe diferite paliere ale societăţii (artişti, conţi, soldaţi, soţi) şi vânzătoarele de plăceri educate de fostul „înger vienez” în spiritul unei perfide şi maculate ştiinţe a iubirii carnale.

Concert pentru pian şi alcov – anul III actorie

Regizorul şi profesorul Octavian Jighirgiu rezolvă, cu eleganţa-i specifică, scenele „scandaloase” prin muzică, mai exact prin felurite variaţiuni ale tangoului, speculând din plin senzualitatea adâncă a dansului şi a soundului cu pricina. Un merit decisiv îl are la acest capitol Ligia Delia Grozdan, responsabila cu dansurile a reprezentaţiei în discuţie, care a reuşit să imprime trupei nu doar mişcările, ci, cel mai important, atitudinea. De altfel, ritmul foarte bun al spectacolului se datorează, în bună măsură, ireproşabilei îmbinări dintre momentele dansate şi cele rostite, într-o simfonicitate mişcare-cuvânt de impact la nivelul publicului. Reţinem apoi imaginile scenice cu o mare încărcătură metaforică (bunăoară, scena în care toată lumea scrie – pe trupuri, pe pereţi pe hârtie), şiretlicurile de convenţionalism asumat (cuierul uman, oglinda umană etc.), configurarea unei atmosfere apăsătoare prin buna utilizare a eclerajului. Mai puţin pertinente intrările fantomei, degrevate parcă de metafizic şi fără efecte notabile în planul receptării. La fel, pe final, o senzaţie de fărâmiţare excesivă a scenelor şi impresia de prea-multă muzică.

Concert pentru pian şi alcov – anul III actorie

Buna funcţionare a echipei

Fără îndoială, putem vorbi deja despre câţiva actori în trupa studenţilor anului III. Aş vrea să remarc aici câteva evoluţii valabile, cred eu, pe scena oricărui teatru profesionist. Mai întâi, Diana Roman (Madame Odilon), aflată în vizibil progres faţă de rolul făcut pe scena Naţionalului ieşean în „Made in Est”, surprinzătoare prin controlul ferm al mijloacelor de expresie şi reuşind să livreze un personaj complex, seducător din toate punctele de vedere. Pluteşte dezinvolt între malefic şi diafan, subliniază pertinent graţia unei mâini oferite spre a fi sărutată şi ferocitatea patroanei de bordel „respectabil” (scena instrucţiei fetelor este de neuitat). Madame Odilon este, într-o singură expresie, o odioasă seducătoare. Reţin, apoi, compoziţia făcută de Tom Moraru, în al său Poche. Pe Tom îl remarcasem încă din spectacolul lui Radu Ghilaş de la Ateneu, „În container”, reluat ulterior pe scena Naţionalului ieşean. Din postura de regizor, Octavian Jighirgiu foloseşte corect entuziasmul scenic şi pofta de joc a interpretului lui Poche. Rol deloc facil, pentru că reprezintă contrapunctul detensionant al montării, doza de destindere care i se acordă spectatorului pe parcursul celor două ore de tangou, crimă şi erotism. E adevărat, Poche e construit unilateral, prin prisma nebuniei inofensive şi amuzante, deşi ar fi fost interesant de insistat şi asupra seriozităţii grave din inima nebuniei. În fond, Poche e singurul care stabileşte conexiuni cu metafizicul; el vede fantoma, discută cu ea, este un vizionar.

Diana Roman în Concert pentru pian şi alcov

Un alt rol bine construit este cel al Contelui. Sergiu Moraru (şi el jucând în spectacolul lui Ghilaş, dar şi făcând acea reuşită schiţă de Hamlet din „Uciderea lui Gonzago”) e un actor de atitudine (în scenele dansate este, în opinia subsemnatului, cel mai percutant, tocmai prin intensitatea atitudinală), pe care se poate conta mai ales în zonele de înalt dramatism. În celelalte partituri, se achită bine de sarcini Mirela Nistor (Femeia de stradă), Florin Caracala (Artistul), Bianca Buha (Fata în casă), Oana Miron (Grizeta), Alex Marin (Soldatul), Alin Popovici (Tânărul), Andreea Stafie (Doamna), Adi Iacov (Soţul), Cristina Florea (Actriţa), Andreea Diac (Fantoma), Clement Arnăutu (Poliţistul). În fine, o Voce a morţii ne-a oferit-o studenta anului 3 canto Alexandra Todosia.

Concert pentru pian şi alcov – anul III actorie

Ca impresie generală asupra jocului actoricesc se poate consemna buna funcţionare a echipei. E un „an” frumos, legat, cu actori capabili să acopere o diversitate de caractere. Pun pe seama apropierii licenţei micile semne de oboseală/ blazare pe care le-am sesizat în unele cazuri, şi, desigur, pe seama emoţiei, unele crispări de mişcare sau vorbire.

Concluzionând, să fie într-un ceas bun şi să fie multă baftă pe mai departe!

Călin CIOBOTARI – student teatrologie anul II

Fotografii Grigore Manea şi Petruş Fodor – studenţi teatrologie anul II

Interviu cu masteranda Andreea Boboc

Andreea Boboc – masterandă Artele spectacolului teatral - actorie, anul II

“În general, mi-ar plăcea să fac ceva practic şi creativ în acelaşi timp, ceva care să folosească şi să bucure oamenii”

De ce din atâtea meserii posibile aţi ales să deveniţi actriţă ?

Mereu am simţit că am ceva de dăruit şi că am o energie pe care trebuie s-o canalizez într-o direcţie creativă şi pozitivă. În clasa a IX - a profesoara de engleză ne-a propus mie şi colegilor să facem parte din trupa de teatru a liceului. A fost o experienţă inedită, care mi-a deschis un univers nou în care m-am regăsit foarte mult, şi pentru că e o meserie care te provoacă şi te obligă mereu la evoluţie şi cunoaştere.

De ce aţi ales să urmaţi cursurile Universităţii de Arte « G. Enescu » din Iaşi şi nu v-aţi îndreptat spre Bucureşti, de exemplu ?

M-am îndreptat şi spre Bucureşti şi spre Târgul Mureş. Din păcate, la Bucureşti am ajuns până la ultima probă, pe care am picat-o. Dupa aceea a trebuit să aleg între Bucureşti şi Târgul Mureş, iar la sfatul profesorului care m-a pregătit pentru admitere, Doru Aftanasiu, am rămas la Iaşi. Şi nu îmi pare rău, pentru că ulterior am făcut o comparaţie între facultăţile de teatru din ţară şi mi-am dat seama că nu aş fi învăţat mai multe în alte părţi, ci doar aş fi avut mai multe oportunităţi, şi aici mă refer la Bucureşti. Între timp mi-am dat seama că sunt lispuri şi defecte în toate facultăţile de teatru din ţară.

Care a fost profesorul care v-a călăuzit cel mai mult în perioada facultăţii şi cum v-a format profesional ?

Pot să spun că profesorul care m-a ajutat mult în facultate a fost Doru Aftanasiu. Am făcut parte din prima sa generaţie de studenţi. În anul I ne-a ajutat mult în ceea ce priveşte improvizaţia, iar în următorii doi ani am lucrat mult pe actorie. S-a implicat foarte mult şi foarte personal în formarea noastră, în special a celor care au avut încredere în el. Am mai avut de învăţat multe de la regizorii cu care am colaborat în timpul facultăţii, în special de la Radu Apostol, un regizor şi un om minunat.

Andreea Boboc şi Cosmin Maxim în With a little help from my friends de Maria Manolescu

regia Radu Apostol

Când aţi început colaborarea cu Teatrul Naţional din Iaşi şi în câte spectacole aţi jucat până acum ?

Am colaborat cu Teatrul Naţional din Iaşi începând cu anul I, când am făcut figuraţie în spectacolul Pădurea în regia lui Andrei Andreev. Acolo eram în jur de opt studenţi în figuraţie şi îmi amintesc că stăteam toţi cu urechile ciulite la domnul Andreev şi la actori, ca să “furăm” meserie. Am avut mare noroc de profesorul nostru de la clasă, domnul Emil Coşeru, care ne-a încurajat încă din anul I să colaborăm cu instituţiile de teatru din Iaşi. Apoi a urmat Harap Alb, spectacolul de la clasă, regizat de domnul Emil Coşeru şi de doamna Dana Coşeru. În anul II am colaborat cu Radu Apostol la spectacolul With a little help from my friends, textul aparţinându-i Mariei Manolescu. A fost o experienţă minunată, din care am învăţat foarte mult şi în acelaşi timp m-a ajutat incredibil de mult să evoluez din punct de vedere artistic. Au mai urmat apoi figuraţii în mai multe spectacole la Teatrul Naţional şi rolul din spectacolul Romania!Te pup în regia lui David Schwartz, pe textul lui Bogdan Georgescu.

Andreea Boboc, Georgeta Burdujan şi Teo Corban în România! Te pup de Bogdan Georgescu

Aţi colaborat şi cu alte teatre ?

Da, am avut norocul de a colabora încă din anul I cu Ateneul Tataraşi în câteva spectacole, iar la sfârşitul anului III am jucat în Re:re:re Hamlet de Maria Manolescu la teatrul Bulandra, spectacol regizat tot de Radu Apostol pentru proiectul “Blog the theatre”. De asemenea am mai colaborat şi cu teatrul Metropolis la spectacolul Femeia din trecut de Roland Schimmelpfennig în regia lui Cristian Popescu. Am învăţat foarte multe şi din aceste experienţe. Cred că este foarte important să colaborezi cu teatre din alte oraşe, asta îţi extinde aria de cunoaştere şi înţelegere.

Cu ce actori, actriţe ai Teatrului Naţional v-aţi dori să colaboraţi în proiectele viitoare şi de ce ?

Voi juca în spectacolul pe care îl va monta domnul Mănuţiu la Teatrul Naţional. Acolo va fi o distribuţie destul de numeroasă care îi cuprinde şi pe profesorii mei din facultate. E prima oară când voi juca alături de ei, lucru care mă emoţionează şi mă motivează în acelaşi timp. Am colaborat foarte bine cu doamna Georgeta Burdujan, cu domnul Teo Corban şi cu Cosmin Maxim. Aş juca bucuroasă alături de ei şi în alte spectacole. Mi-aş dori foarte mult să joc alături de doamna Mihaela Arsenescu.

V-ar plăcea să faceţi şi film ?

Da, mi-ar plăcea foarte mult, însă nu mă simt pregătită încă. Simt că încă nu sunt stăpână pe mine pe scenă şi am mult de muncit în acest sens, mai am nevoie de timp. Am jucat în câteva scurt-metraje, un videoclip…...Dacă într-o zi, mai încolo, voi avea şansa să joc într-un film, m-aş bucura tare mult.

Dacă ar fi să vă alegeţi şi o altă profesie, care ar fi aceea?

Mi-ar fi plăcut mult să fiu chirurg, dacă nu aş fi întâlnit actoria. În general, mi-ar plăcea să fac ceva practic şi creativ în acelaşi timp, ceva care să folosească şi să bucure oamenii. În niciun caz n-aş putea lucra într-o corporaţie. Mi-ar plăcea mult să cânt, dar nu am datele necesare pentru asta.

Interviu realizat de Maria Elena Lazăr – studentă teatrologie anul II

Masteranda Tamara Constantinescu - Ce formidabila harababura... verbala!

Actriţa gălăţeană Tamara Constantinescu a susţinut un atelier teatral, transpunând scenic un colaj de texte după Eugène Ionesco

Mary din Cântăreaţa Cheală

Actriţa Tamara Constantinescu, masterandă în Artele spectacolului teatral – actorie, anul II, la Universitatea de Arte "George Enescu", a susţinut în Sala Studio a universităţii, un atelier teatral cu titlul Ce formidabilă harababură... verbală !, în fapt, un one woman show pe un colaj de texte adaptate după Eugène Ionesco, menit, pe de o parte, a readuce în atenţie un dramaturg pe cât de discutat, pe atât de puţin jucat în România, pe de alta parte de a oferi o mostră de autentic joc actoricesc.

De la text la spectacol...

Beneficiind de o îndrumare semnată Emil Coşeru, conducătorul de proiect, fragmentele (din Elegii pentru fiinţe mici, Cântăreaţa cheală, Jacques sau Supunerea, Lecţia, Ce formidabilă încurcătură !) au devoalat o actriţă cultă, puternică, sigură pe sine, capabilă a privi altfel sensurile literei scrise, fie apelând la metafore scenice reuşite, fie mizând pe o rostire particularizantă, ce persistă la nivelul conştiinţei receptorului şi după ce spectacolul s-a sfârşit. Cu certe abilitaţi la nivel de compoziţie, actriţa gălăţeană a jonglat cu personaje şi stări, umanizând celebrul absurd ionescian, traducându-l într-o seducătoare "logică a non-sensului", păstrând spiritul dramaturgului, însă, în acelaşi timp, prin personalizări subtile, punându-şi amprenta creativă şi nuanţând apăsat drumul de la text la spectacol. Profesorul din "Lecţia" devine de gen feminin, pulsiunile erotice sunt exprimate prin metafora tangoului, rostirea live este dublată mereu de un background al înregistrării, ce funcţionează fie ca ecou, fie ca "vorbire" difuză a subconştientului. Ludicul primează, chiar şi când gravitatea cuvântului, polisemantismul său ţese geografii ale seriozităţii. Jocul actoricesc se desfăşoară într-un decor tipic ionescian, alcătuit din scaune, indicând, în esenţă, prin investirea lor cu rolul de fotolii de tren, un fel de paradoxală staticitate mobilă, într-o filosofie dialectală a permanenţei şi devenirii, sugestie a drumului spre indefinibil, poate spre Infern, poate spre sine.

Doamna din Ce formidabilă încurcătură !

Un rol important îl are eclerajul, alternanţa luminilor şi cromatica lor evidenţiind (incomplet, pe alocuri) contururi ale personajelor aflate într-o continuă mişcare. Asta în condiţiile în care unul dintre atuurile incontestabile ale Tamarei este excelenta pregătire fizică, semn evident că talentul se cere mereu dublat de muncă, de efort fizic.

Bătrâna din Ce formidabilă încurcătură !

Concluzionând, Ce formidabilă harababură... verbală ! îşi depăşeşte condiţia de "atelier teatral", devenind spectacol exemplificator pentru ceea ce înseamnă abordare de text şi execuţie actoricească.

Călin Ciobotari – student teatrologie anul II

Actorul şi profesorul universitar doctor Emil Coşeru

„Mulţi dintre studenţi vin cu o obsesie: să ajungă cât mai repede vedete”

Cine nu-l ştie pe şeful Departamentului Teatru de la Universitatea de Arte „George Enescu”! Îl vedem traversând zilnic, aproape elsinoric, holurile Universităţii, îl auzim dând indicaţii tinerilor actori, îl admirăm pe scena Naţionalului ieşean. Este, desigur, Emil Coşeru, unul dintre cei mai populari actori ieşeni şi, fără îndoială, unul dintre cei mai iubiţi profesori.

Domnule Coşeru, care au fost primele semne că aţi fi potrivit pentru meseria de actor? Altfel spus, care a fost începutul?

M-am născut la Tecuci, în 1947, în prima zi a Săgetătorului, într-o perioadă în care vremea şi vremurile erau foarte tulburi. În ’47, comuniştii îl dădeau afară pe rege, lumea era bulversată, iar iarna, iernile în general, erau păcătoase. Locuiam într-un cartier destul de păzit, de ocrotit, al Tecuciului. Ai mei aveau acolo nişte pământ şi ştiu că au suferit foarte mult pentru povestea asta. Am aflat astfel de lucruri din relatările bunicului, ale bunicii – care a murit foarte tânără, ale tatălui, care şi el a avut de suferit. Tata a făcut războiul, a fost prizonier la ruşi şi n-a mai apucat să termine facultatea, o facultate tehnică. Îi plăcea teatrul şi după ce lucrurile s-au mai liniştit, l-am văzut adesea ascultând la un difuzor din acelea de pe vremuri, piese de teatru. Aşa mi-a fost şi mie dat să-l ascult pe Vraca, pe Bălţăţeanu şi alţi actori mari. Tata era fermecat de ce asculta la difuzor, iar eu, punându-mi o păturică pe spate, ascultam, cu sfinţenie, împreună cu tata. Erau piese clasice, jucate de mari actori care trecuseră şi ei prin vremurile acelea complicate.

Emil Coşeru în Macduff din Macbeth de W. Shakespeare

Deci, într-un fel, datoraţi meseria de actor şi acelor difuzoare ale copilăriei dumneavoastră.

Da, lor şi tatălui meu care, iată, avea această pasiune. Îi plăcea treaba asta cu muzica, teatrul, cultura, cu vorba, comunicarea… Era un tip foarte interesant, cu toate că suferise enorm în război. Toate necazurile nu i-au afectat înclinaţia aceasta spre frumos. Mai mult ca sigur, datorită lui şi în mine s-a produs un declic, o orientare către aşa ceva.

În liceu la Galaţi am avut o profesoară de română şi una de rusă, care au remarcat că îmi plăcea, în mod deosebit, genul dramatic. Am mai întâlnit un regizor de la Teatrul de Stat din Galaţi, pe răposatul Traian Ciurea, care fusese întâi regizor la Naţionalul din Iaşi; m-a pregătit, şi m-am prezentat, în ’65, la Bucureşti, la examenul de la Institut. Prima oară, în vară deci, am picat.

Câţi erau pe loc?

Cred că 15-20. În comisie erau Moni Ghelerter şi Finţi; acesta din urmă nu m-a plăcut. Se ştia că dacă eşti cu ochi albaştri şi blond, aşa cum era Piersic, studentul preferat al lui Finţi, poţi să intri. Eu aveam ochi albaştri, dar n-aveam părul blond, aşa că nu i-am plăcut. Făcuse el, însă, ceva, că Ministerul l-a scos de acolo, trimiţându-l în altă parte. Dăduse examen, odată cu mine, şi Roxana Eminescu, stră-strănepoata lui Eminescu şi, probabil, ea a tras sfori pe la minister, în aşa fel încât, pentru întâia oară, se organizase examen şi în toamnă. M-am prezentat deci şi a doua oară.

Vă descurajase eşecul din vară?

Nu. Exista şi un dram de inconştienţă, după cum exista şi un fond de susţinere (Traian Ciurea, tata, profesoara de română şi alţii). Aşa că, în toamna lui 1965, m-am trezit admis la Institutul de Artă Teatrală. La clasa lui Moni Ghelerter şi a Zoei Anghel Stanca, unde am fost extrem de bine primit. Ghelerter era un profesor extraordinar, iar Zoe, asistenta lui, era o femeie de foarte mult bun gust. Într-un fel, eram un copil de la ţară, amărât, iar ea a ştiut să mă fasoneze. Nu eram, desigur, singurul din provincie. La clasa lui Finteşteanu, mai erau Cornel Constantiniu, Petrică Lupu (din Iaşi), Gelu Zaharia (tot din Iaşi). Ştiau Moni, Zoe, Finteşteanu, să ne fasoneze.

Care era atmosfera din Institut? Se simţea, în vreun fel, regimul dur de afară?

Nu, absolut deloc. Desigur, politicul intervenea, dar la nivelul nostru asta nu se simţea. Atmosfera era plăcută. Singura chestie pe care am simţit-o se întâmpla, cred, în iarna lui ’68: studenţii de la Teatru şi o parte din cei de la Arhitectură făcuseră scandalul acela, când ieşiseră cu brazi şi cântau colinde prin Bucureşti. Ştiu că o fată de la Teatru, de la Regie, suferise pe chestia asta. Cineva din Ministerul Tineretului a venit la Cassandra, la sala de spectacole, şi a făcut scandal. A urmat exmatricularea acelei fete. Înainte, mai suferiseră Dinică şi Furdui, care făcuseră canal.

Care erau metodele de predare ale profesorilor acelor timpuri? Difereau ele cu mult de cele de astăzi? Vă întreb asta şi prin prisma faptului că sunteţi profesor la Departamentul de Teatru de la Iaşi.

Modul de predare era cel clasic. Eu i-am prins pe Finteşteanu, Costache Antoniu, Moni Ghelerter, G. Dem. Loghin, acesta din urmă şi rectorul Institutului. Se făcea, aşadar, şcoala sovietică de teatru, care este o şcoală foarte bună. Stanislavski pe primul loc. Apoi, la Regie, când era studentă Cătălina Buzoianu, sau la Operatorie unde era student Iosif Damian, pătrundeau destul de mult şi influenţele occidentale. Se auzise de Grotowski şi de alţii, care făceau pe atunci valuri, se făceau spectacole experimentale. În special cei de la Regie încercau să facă ceva. Metodele rămâneau, însă, cele clasice. Nu că, neapărat, te băgau într-o categorie. Că joci, musai, june prim sau subrete. Trebuia să ştii să faci de toate, să fii actor universal. Îmi amintesc cât de mult lucra cu noi Zoe Anghel în improvizaţii. La fel Moni, de care se râdea pentru că adormea. Era un profesor fenomenal, care avea, însă, această boală a somnului; adormea la repetiţii, în special la piese psihologice: Cehov, Ibsen, Strindberg, dar când se trezea ştia exact unde ai greşit, după cum ştia relaţia pe care ai avut-o în scenă cu partenerul. Ştia să facă nişte distribuţii fenomenale; era de altfel angajat şi la Teatrul Naţional Bucureşti. Distribuţii exacte, perfecte, încât ajungeai să crezi că şi în somn medita la probleme teatrale. Îmi povestise că şi în timpul bombardamentelor din Bucureşti dormise pe undeva. Mă rog, ăsta era omul.

Care era poziţia actorului în societate la acel moment? Ce speraţi dumneavoastră, ca student, de la meseria asta?

După ce terminai cei patru ani, urma ceea ce noi numeam „târgul sclavilor”. Eram adunaţi într-un amfiteatru, unde aveau loc repartiţiile. A venit doamna Sorana Coroamă, care era la Iaşi şi m-a ales, printre alţii, şi pe mine. Era nevoie de o trupă tânără. Mediile nu mai contau, puteai să ai şi zece. Venea regizorul, se uita la tine, urmărea spectacolele în care jucai. Fac o paranteză – în ’68, exact când intrau ruşii în Cehia, jucam în piesa lui Astaloş, „Vin soldaţii”. Regizorul te vedea şi îşi completa trupa.

Dumneavoastră în ce categorie eraţi încadrat?

June prim! Am ajuns la Iaşi cu Cornel Constantiniu, cu Gelu Zaharia, Domniţa Mărculescu, soţia lui Cornel. Aşadar, a luat din diferite clase. Ca să revin la întrebarea anterioară, nu ştiam încă dacă actorul era sau nu respectat de societate. Ceea ce vă pot spune e că am fost foarte bine primit la Naţionalul ieşean.

„Eu n-am avut duşmănii sau treburi de genul ăsta, cum se poartă în teatre”

Care erau numele sonore de aici?

Păi Dăncinescu, Margareta Baciu, Anny Braesky, actori cu greutate, artişti emeriţi. Niciodată, însă, nu ne priveau aşa, ca şi cum am fi venit să le luăm locurile. Nici ei, nici cei de vârstă mijlocie: Cornelia Gheorghiu, Sergiu Tudose… Am devenit buni prieteni, pentru că fiecare avea părticica lui. Spre exemplu, nu putea face Sergiu juni de 20 de ani, cum făceam eu. Imaginaţi-vă că eram cel mai tânăr; am terminat facultatea la 21 de ani. Mă puneau în valoare, când puteau spune: ce vine puştiul ăsta să ne încurce? Chiar cum am ajuns la Iaşi, în ’69, m-au luat în turneu, la Weimer, în contextul acelor colaborări cu RDG.

De care dintre marii actori vă simţeaţi mai apropiat?

Sincer, de toţi! Eu n-am avut duşmănii sau treburi de genul ăsta, cum se poartă în teatre. Repet, am fost foarte bine primit şi de Margareta Baciu, şi de Dăncinescu, şi de Tudose, de Traian Ghiţescu, de Dionisie Vitcu, de Virginica Bălănescu. Jucam cu ei, cu Dăncinescu, bunăoară, în „Războiul vesel” al lui Goldoni, dar niciodată nu mi-a zis „Mă, băiatule, pleacă de aici, du-te mai încolo!”. Erau foarte generoşi.

Emil Coşeru în Macduff din Macbeth de W. Shakespeare

Bun, şi s-au schimbat raporturile astea? Mai există o asemenea generozitate?

Chestiile astea ţin de oameni, nu de teatru. Atitudinea diferă de la om la om. Nu văd de ce trebuie să existe sentimente de ură între actori, atâta timp cât fiecare are de jucat, cât fiecare are roluri.

Cum vi se pare trupa ieşeană la ora actuală?

Mi se pare o trupă echilibrată. Categoric, ar putea să mai fie tineret, în special la actori. E foarte bine că Hadji-Culea a păstrat oamenii ăştia mai în vârstă, e nevoie de ei.

Dumneavoastră, ca profesor, când selectaţi sau lucraţi cu studenţii, aveţi în minte şi trupa ieşeană, pentru a completa eventualele locuri libere?

Nu neapărat trupa ieşeană. Am în minte trupa ţării, pentru că, în general, cam ştiu ce se întâmplă prin teatrele din ţară. Uite, la Iaşi n-avem fete primadone prea bune. N-ai o Ofelia, n-ai o Julieta…

De ce nu avem?

Pentru că ori se pierd pe drum, ori nu au şansa să joace, când este timpul, astfel de roluri. Nu, nu prea ai fete care să fie foarte frumoase, deştepte, exotice, sau nu ştiu ce… A fost o perioadă când în teatru intrau cei mici, bâlbâiţi, cocoşaţi, pentru că la modă era acel curent al …anti-teatrului. Dar nu poţi să faci teatru numai cu ăştia. Trebuie să apară şi copii frumoşi, care să aibă la public impact estetic. Pentru că publicul are asemenea aşteptări de ordin estetic. Când apărea pe scenă Laurence Olivier, care era un bărbat frumos, era ceva. La fel, când apare pe ecran o actriţă frumoasă, de film, te interesează, mai ales când e şi talentată.

Mai vreau să-mi spuneţi un lucru asupra căruia m-am întrebat uneori: studenţii aceştia ai dumneavoastră, din fiecare promoţie, cu ce gânduri, cu ce expectanţe se înscriu ei la Facultatea de Teatru?

Mulţi dintre studenţi vin cu o obsesie: să ajungă cât mai repede vedete. Treptat, devin sinceri în relaţia cu teatrul. La început, însă, habar nu au, visează. Visează la Jennifer Lopez, la Robert de Niro. Dar drumul e lung, e foarte lung… Intervine modul în care ştii să-ţi faci destinul, intervine şi norocul, pe care îl ai sau nu, aşa cum contează întâlnirile pe care le ai cu fiecare om în parte, cu fiecare regizor. Orice întâlnire cu un om care contează, contează şi pentru tine.

Interviu realizat de Călin Ciobotari – student Teatrologie anul II

Fotografii spectacol Macbeth - Tamara Constantinescu