vineri, 6 decembrie 2013

Clasicism - romantism, interferențe și delimitări


  Clasicism - romantism,
 interferențe și delimitări

           
            „Clasicism - Romantism sunt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină”[1] - consideră George Călinescu - și afirmația pare pe deplin justificată. În scopul argumentării acestui citat, se impune o analiză comparativă a  celor două curente literar-artistice, este necesară o prezentare de ordin general a celor două atitudini.

            În sens strict etimologic, clasicismul își are denumirea din latinescul classicus, ceea ce
s-ar putea traduce prin lucru de prim rang, în care te-ai putea încrede, exemplu demn de a fi urmat. De-a lungul anilor, înțelesul acestui termen a fost extins, căpătând conotație de valoros, începând să fie utilizat pentru a denumi meritele literare ale unui scriitor. În sensul cel mai general, clasic este opusul termenului de modern, semnifică: recunoscut, consacrat, aparținând trecutului.

            Sursele poetice clasice le aflăm, în primul rând, în comentariile și dezvoltările renascentiste ale ideilor cuprinse în Poetica lui Aristotel. Scrierea Stagiritului a fost redescoperită și publicată în secolul al XVI-lea, fapt care a deschis cugetării estetice noi orizonturi. Foarte curând au început să apară scrieri în care înrâurirea aristotelică se face din ce în ce mai puternic simțită. Multe dintre ideile considerate prin excelență clasice se găsesc formulate în tratatele de poetică ale umaniștilor italieni din secolul al XVI-lea care valorifică doctrina literară a lui Aristotel. Organizarea acestor idei dintr-o perspectivă estetică într-un corpus stabil de norme și reguli, mai mult, într-o formă a gustului literar este opera celor care au pregătit instaurarea clasicismului în Franța. Dintre aceștia, Boileau este figura cea mai proeminentă, dar în același timp, și cea mai influentă. Chiar dacă nu a inventat principii noi și nici măcar nu a modificat vreuna din normele enunțate de înaintașii săi, se poate spune că prin Boileau a triumfat gustul clasic în marea literatură din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Pierre Corneille

            Apariția clasicismului a fost determinată de anumite condiții socio-culturale: consolidarea burgheziei, apariția statelor naționale, organizarea centralizată a instituțiilor, caracterul absolutist al monarhiei franceze, apariția Academiei Franceze în anul 1634, dezvoltarea unui nou modul filozofic, cel impus de Rene Descartes
            Clasicismul este în estetică acea tendință către simplitate, claritate, logică, echilibru în tratarea unor teme cu un conținut general omenesc. Într-o operă clasică sunt în general evitate complicațiile inutile, contrastele puternice, excesele, detaliile multiple, caracterele complexe. Totul pare să se supună legilor stricte ale rațiunii. Întreaga esență a clasicismului se află concentrată în principiul raționalității actului artistic, cel care își pune pecetea asupra tuturor soluțiilor propuse de una sau alta dintre problemele de seamă ale artei.
             „În tot secolul al XVII-lea, curentul general e în favoarea regularității, organizării, normării, esențializării și universalizării în gândire și artă. În consecință, vocile care se vor ridica împotriva normelor vor fi contra spiritului dominant și, în concluzie, copleșite de acesta”[2].

            Romantismul, curent literar de o considerabilă amploare, a apărut în Germania la sfârșitul secolului al XVIII-lea, apoi în Franța anilor de început ai secolului al XIX-lea, într-o formă teoretizată, pentru a se extinde curând în toată Europa. Apariția romantismului se datorează noului orizont de așteptare creat de revoluțiile burgheze din acea epocă, de declinul aristocrației și al monarhiei, precum și de apariția noii filozofii idealiste promovate de către Fichte, Schelling, Schopenhauer. Această mișcare artistică a apărut ca o reacție față de clasicism, față de stilul său academic și față de regulile lui formale.
            Termenul de „romantism” a fost o preocupare pentru mulți cercetători de istorie literară, iar soluțiile propuse pentru definirea termenului au prezentat adesea contradicții totale. Accepțiunea generală este aceea de de narațiune poetică în versuri, ca și în literatura franceză veche. Cu timpul, termenul își specializează înțelesul, devenind o narațiune de imaginație care poate fi redată în versuri sau proză. Cuvântul și-a îmbogățit sensurile în ambianța literară a secolului al XVIII-lea. În lupta care se dădea în acest secol între rațiune și sentiment, el s-a asociat partidei sentimentale. Sentimentului i se adaugă imaginația fără frâu, spiritele sunt tot mai mult atrase de fantastic.

            Teoreticianul romantismului european este considerat Victor Hugo, care a trasat și a identificat direcțiile și trăsăturile acestui curent cultural în Prefața de la drama Cromwell (1827), un adevărat program-manifest al romantismului francez, în care Hugo proclamă limpede că „nu există reguli, nici modele”, căci noua doctrină este „liberalismul literaturii”. Principiile proclamate în Prefaţa scrisă la piesa Cromwell au devenit curând legi-manifest pentru majoritatea scriitorilor romantici. Scrierea în cauză este structurată ca un apel agresiv, tumultuos, adesea copleşitor prin verbalismul său (mai degrabă strălucitor decât profund). Tonul, aproape belicos, aminteşte de manifestul Pleiadei, iar finalitatea constă în a determina publicul să accepte ideea reformării dramaturgiei.


Victor Hugo
            Mihaela Tonitza-Iordache și George Banu consideră că „O deosebire a romantismului față de clasicism constă în aceea că, în timp ce teoria secolului al XVII-lea fusese fundamentată de critici, cea romantică va fi impusă de creatori și, mai întâi, de operele lor. Ea se manifestă, în primul rând, prin definiții date stării de spirit și curentului care o ilustrează prin opere, și, ulterior, prin principii estetice, care privesc mai cu seamă teatrul și poezia. E vorba până la urmă, tot de o estetică a genurilor, dar a cărei substanță e modificată total față de cea clasică”[3]

            Cultivat și afirmat de o clasă socială ridicată de jos și potrivnică nobilimii, romantismul impune un suflu nou, caracterizat prin setea de libertate, spargerea normelor convenționale și rigide ale clasicismului, înclinarea spre reverie și spre explorarea eului uman. Mișcare literară complexă, cu tendințe adeseori contradictorii, romantismul a susținut manifestarea fanteziei și exprimarea sentimentelor, a originalității, spontaneității și sincerității emoționale, promovarea libertății de expresie. Astfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al omului.
            „Romantismul reprezintă o eliberare a imaginației și a sensibilității de sub rigori și constrângeri, fie acestea ale rațiunii, ale unei tradiții clasice ori ale unor norme academice”[4] - consideră Ion Zamfirescu. Romantismul este contrar celor mai multe principii semnalate în clasicism. El prezintă manifestarea însușirilor celor mai particulare, deci opuse acelui „general omenesc” esențial în clasicism, fiind astfel mai dificil de prins în reguli. Un autor, un artist romantic nu va face apel la rațiune, ci va încerca să câștige favoarea noastră uimindu-ne, impresionându-ne puternic sentimentele sau imaginația. Față de supremația legii și a unui raționalism rece, romantismul afirmă primatul subiectivității, al sentimentului și fanteziei creatoare, al spontaneității și sincerității emoționale.

                        La clasici, din pricina intervenției severe a rațiunii și a contururilor precise, asistăm la o evidentă tendință de a separa artele și, în mijlocul fiecărei arte, genurile. Pictura nu trebuie amestecată cu sculptura, drama cu comedia, poezia cu proza. La romantici, dorința de a amesteca diversele arte între ele și genurile în cadrul aceleiași arte este generală. Clasicismul exprimă aceeași admirație pentru Antichitatea greco-latină ca și Renașterea. În a sa Arta poetică, Boileau scrie în mod cât se poate de elocvent:

                                                „Și-s nume hărăzite să fie-n vers cântate
                                           Ulisse, Agamemnon, Orest ,
                                              Idomeneu ,Elena, Paris, Hector și Menelau, Eneu” 5].

Teoreticienii clasicismului legiferează principiul mimesis-ului în artă (realitatea ca model al artei) și pe cel al stilizării și idealizării, susțin principiul antic al unității dintre conceptele de bine, de adevăr și frumos (kaloskagathos), precum și îmbinarea utilului cu plăcutul.
            În mod diferit, romantismul recuperează tradiția mistică a Evului Mediu, manifestă nostalgia originilor și a absolutului, afirmă primatul sentimentului, al subiectivității și cultul originarului, are o adevărată predilecție pentru mister și fantastic.
 „Proiectele și schițele de drame sunt o caracteristică a majorității autorilor romantici: scena devenea locul visat al fanteziei lor, cel mai adesea proiectat într-un trecut istoric, în care imaginația se transforma în libertate și viitor”[6]

            Doctrina clasică se pretinde ieșită din studiul întregului neam omenesc, deci ceea ce diferențiază națiile pământului și face din fiecare popor o entitate nu putea interesa pe clasici. De aceea, ideea naționalității care va juca în istoria politică a secolului al XIX-lea un rol important este în realitate un produs al romantismului, care favorizează și renașterea sentimentului religios, după epoca de ateism a marii Revoluții franceze. Romanticii își îndreaptă atenția spre geografia ținuturilor mai puțin cunoscute sau mai stranii, îi preocupă Orientul, țările exotice, Africa, Asia, cele două Americi. Ei sunt de asemenea interesați de civilizațiile dispărute, de vechile cetăți distruse de timp, temă apărută frecvent în literatură și în artele plastice.
            „Pentru a se apropia pe cât posibil de adevăr, dramaturgii impuseseră regula celor trei unități: acțiunea trebuia să fie una singură, nu ca în încurcatele piese ale italienilor sau spaniolilor, care aduceau până la 5 – 6 acțiuni paralele; durata acțiunii nu trebuia să depășească 24 de ore; iar locul acțiunii trebuia să rămână unul singur, relativ același de-a lungul întregii piese”[7].  Romantismul neagă aceste norme și metode prescrise de clasicism; nu există decât legi generale specifice artei literare în sine, izvorâte din natura compoziției sau a subiectului tratat. Firul epic se pate desfășura pe oricât de multe planuri, durata acțiunii se poate extinde fără limită de timp și în oricât de multe locuri.


Don_Juan, de Molière, la Festivalul Interna țional de Teatru
de la Almagro

            Clasicismul impune prin impresia de unitate, de liniște, de măsură, de echilibru între părțile constitutive. În mod contrar, romantismul „irațional” și „aconvențional” nu respectă nicio regulă, decât obținerea expresivului cu orice preț.
            Se știe că autorii clasici au manifestat predilecție pentru un anumit gen de personaje, aparținând de regulă unor categorii sociale considerate a fi superioare. „Tragedia – gândea Corneille – trebuie să inspire spectatorului un sentiment puternic de admirație pentru caracterele și acțiunile cele mai nobile. Pentru aceasta, pe scenă e necesar să fie aduși eroi exemplari, cu o energie morală excepțională, călăuzită de rațiune și de voință. Acești eroi trebuie puși să acționeze în situații extraordinare, potrivit caracterului lor extraordinar”[8].
            Continuând și dezvoltând din punct de vedere psihologic personaje preluate din commedia dell' arte, Molière a creat tipologii binecunoscute precum: avarul, cavalerul, burghezul, îngâmfatul, bolnavul închipuit. Cu totul altfel sunt portretizate personajele create de autorii aparținând romantismului.

            Există un singur fel de a fi clasic, acela de a răspunde logicii și rațiunii, dar sunt nenumărate chipuri de a fi romantic, deoarece romantismul se trage tocmai din ceea ce este particular, straniu, în fiecare dintre noi. Eroul romantic este construit pe principiul antitezei, fiind un om excepțional, evoluând în situații excepționale, cu defecte și calități, erou și monstru, prinț și cerșetor. Personajele romantice sunt luate din toate categoriile sociale, cu precădere oameni simpli, din popor, dar care impun fie prin grandoare și noblețe sufletească, fie prin sluțenia lor fizică (Cocoșatul de la Notre Dame) sau decadență morală. În toate cazurile, portretele umane sunt atent individualizate, zugrăvite în complexitatea vieții sociale și psihice, în continuă și adeseori neașteptată transformare.

            În timp ce clasicismul condamnă limbajul popular, socotind unele cuvinte inestetice și vulgare, scriitorii romantici introduc în operele lor un limbaj metaforic, un vocabular comun și suculent, ca și noi categorii estetice, cum sunt urâtul, grotescul - în opoziție cu frumosul, feericul sau fantasticul - , pentru că antiteza și contrastul sunt procedee specifice artei romantice. Antiteza nu o găsim numai în conflictul operei sau între personaje diferite; adeseori același personaj este creionat în trăsături contrastante - un fizic frumos ascunde un suflet murdar, pervers, în timp ce o figură respingătoare poate avea un suflet nobil.
            Genurile și speciile literare, riguros respectate de către clasici, sunt supuse unor fuziuni și transformări inedite în anii de înflorire ai romantismului: lirismul este introdus în epic și dramatic, comicul este amestecat cu tragicul; în aceeași poezie lirică pot fi găsite elemente de odă, imn, meditație, satiră sau pastel; în proză apar elemente de poem, de peisaj zugrăvit cu mult lirism într-o acțiune captivantă, adeseori aventuroasă; în dramă asistăm la conflicte violente, în care se înfruntă eroi situați pe poziții antagonice care cultivă tirada retorică, iar acțiunea se încheie adesea printr-o lovitură de teatru. „În primul plan apar tiranul nemilos, victima persecutată, individul dominat de fatalitate, brigandul cinstit sau personajul comic, menit să mai slăbească încordarea patetică a dramei. Apoi, o serie de procedee și mijloace de efect tare: decoruri medievale, deghizări, asasinate, uși secrete, trape, măști, sicrie, pumnale, otravă; o întreagă recuzită spectaculoasă, - pe care, teatrul romantic o va utiliza punând-o în seviciul unei intenții fundamentale superioare: aceea de a sublinia o idee de umanitate, o acțiune nobilă sau un caracter generos”[9].


Jérôme Kircher și Damien Gouy în Ruy Blas ,
la Teatrul Național din Paris

            Izvoarele de inspirație, ca și temele operei literare sunt mult lărgite în romantism, dându-se o atenție deosebită tradiției populare, istoriei și folclorului considerate ca manifestări specifice ale genului popular; natura, cu totul ignorată în literatura clasică, devine obiect de admirație și mijloc de exprimare a sentimentelor. Analizând cele două tendințe după criteriul care în artă are o semnificație deosebită, după atitudinea artistului față de natură, ajungem la convingerea că un artist clasic admiră lumea exterioară, o prețuiește, o înțelege și o consideră în totalitatea ei ceva armonios, rezultat al unor legi cosmice mereu aceleași și neadmițând niciun fel de excepție.

            Un clasic va ajunge neapărat la convingerea antropocentristă conform căreia omul reprezintă tot ce e mai interesant și mai desăvârșit pe lume, fiind centrul și măsura tuturor lucrurilor. Romantismul, în schimb, manifestă atitudine pantheistă: cufundarea omului în energiile cosmice ale naturii care integrează ființa umană. În contact cu divinitatea care stă la originea a tot ceea ce îl înconjoară, omul redescoperă elanurile vitale, magicul, cosmosul. Romanticilor li se potrivește foarte bine expresia „un peisaj este o stare de suflet”, opera devenind un mijloc curent de expresie lirică a sentimentelor. Pentru un romantic natura este fără limită, se prezintă străbătută de forțe misterioase, imprevizibile, cărora nimic nu le poate rezista, cu atât mai puțin omul. Acesta, contrar voinței sale și uneori fără să își dea seama, este târât de forțe cărora nu se poate opune, devine jucăria lor.

            Concluzia care se desprinde în urma unui astfel de studiu comparativ al celor două curente, evidențiază numeroase delimitări, dar și întrepătrunderi, chiar în cazul operelor unor autori unanim recunoscuți ca aparținând uneia sau alteia dintre cele două tendințe. Din punctul acesta de vedere, pe deplin edificatoare este observația lui George Călinescu: „Clasicismul elin e și clasic și romantic. Romantismul modern e și romantic e și clasic și nu e vorba de vreun amestec material de teme, influențe, tradiții, căci nu ne situăm pe teren istoric, ci de impurități structurale.”[10]


Corneliu Șoltuz  – anul II, Teatrologie – Jurnalism teatral



Bibliografie:

I. OPERE STUDIATE

Corneille, Pierre, Teatru, traducere de Aurel Covaci, studiu introductiv de Romul Munteanu, cronologie și note de Vaile Covaci, Editura Univers, București, 1983.

Hugo, Victor, Ruy Blas, traducere de V. Stoicovici, introducere de Al. Kirițescu, Editura Dobrogeanu Gherea, 1949.

Moliere, Teatru, Editura Univers, București, 1973.

Racine, Jean, Teatru, prefață de Elena Vianu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1959.

II. ISTORII ALE TEATRULUI UNIVERSAL
Drimba, Ovidiu, Istoria teatrului universal, Editura Vestala, București, 2003.

Faifer, Florin, Incursiuni în istoria teatrului universal (de la origini până în Renaștere), Editura Timpul, Iași, 2010.

Pandolfi, Vito, Istoria teatrului universal, vol. II, Editura Meridiane, București, 1971.

Zamfirescu, Ion, Istoria universală a teatrului, vol. III, Ediția a II-a, îngrijită de Rodica și Alexandru Firescu, Editura Aius, Craiova, 2003.

III. STUDII, ESEURI, CRITICĂ TEATRALĂ

Boileau, Nicolas, Arta poetică, traducere de Ionel Marinescu, prefață de Savin Bratu, Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, București, 1957.

 Călinescu, George, Călinescu, Matei, Marino, Adrian, Vianu, Tudor, Clasicism, baroc, romantism, Editura Dacia, Cluj, 1971, p.10.

Călinescu, George, Principii de estetică, ediție îngrijită și prefațată de Alexandru Piru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1974

Iordache, Tonitza-Mihaela, Banu, George, Arta teatrului, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Nemira, București, 2004.



[1] George Călinescu, Matei Călinescu, Adrian Marino, Tudor Vianu, Clasicism, baroc, romantism, Editura Dacia, Cluj, 1971, p.10.
[2] Mihaela Tonitza-Iordache și George Banu, Arta teatrului, Arta teatrului, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Nemira, București, 2004, p. 34.
[3] Mihaela Tonitza-Iordache și George Banu, op. cit., p. 73.
[4] Ion Zamfirescu, Istoria universală a teatrului, vol. IV, Ediția a II-a, îngrijită de Rodica și Alexandru Firescu, Editura Aius, Craiova, 2003, p. 172.
[5] Nicolas Boileau, Arta poetică, traducere de Ionel Marinescu, Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, București, 1957, p. 64.
[6]Vito Pandolfi, Istoria teatrului universal, vol. II, Editura Meridiane, București, 1971, p. 153.
  7 Ovidiu Drimba, Istoria teatrului universal, Editura Vestala, București, 2003, p 103.
[8] Idem, p 95.
[9] Ovidiu Drimba, Istoria teatrului universal, Editura Vestala, București, 2003, p. 150.
[10] George Călinescu, Matei Călinescu, Adrian Marino, Tudor Vianu, Clasicism, baroc, romantism, Editura Dacia, Cluj, 1971, p.10.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu