O Medee plus Trei

Ivona Lucan  -  anul I, Teatrologie-Jurnalism teatral

O Medee plus Trei

Medeea este o capodoperă a teatrului antic, jucată la vremea sa fără succes. Piesa îşi trage firul din mitul Argonauţilor, al cărui erou fusese Iason. Dând dovadă de o neobişnuită iscusinţă, dar şi ajutat de Medeea, o vestită magiciană, fiica regelui din Colchida, el obţine Lâna de aur, în căutarea căreia îl trimisese, spre a-l pierde, Pelias, uzurpatorul tronului ce ar fi trebuit să revină fratelui vitreg, Iason.

Cu o abilitate diabolică, Medeea le convinge pe fetele lui Pelias să-l ucidă şi, tăindu-l bucăţi, să-l fiarbă, amăgindu-le că astfel el îşi va recăpăta tinereţea. Furios, fiul celui ciopârţit şi aruncat în apa clocotită îi alungă din Iolcus pe Iason şi pe Medeea, refugiindu-se astfel în Corint, de aici începând a se contura tragedia scrisă de Euripide.

Dacă lui Seneca i se reproşează lipsa scenicităţii, Medeea se înscrie în replică, aici dialogul exercitându-şi din plin funcţia dramatică. Şi dacă tot menţionăm această tragedie, scriitorul nu se supune mereu canoanelor, ci propune o inovaţie de un efect şocant, punându-şi personajul titular să comită cele două crime îngrozitoare (uciderea copiilor lui Iason, care sunt şi ai ei) sub ochii spectatorilor. Seneca încalcă aici regula statuată în Arta Poetică de Aristotel: ”Medeea să nu-şi ucidă copiii înaintea publicului”.

 Maia Morgenstern- Medeea , Teatrul Național Bucureşti, 
regia Andrei Şerban 

Personajul Medeea

Atât piesa lui Euripide, cât şi cea a lui Seneca, a atras atenţia contemporanilor din mai multe motive: mai întâi a impresionat menţinerea tensiunii dramatice, fiecare nouă scena aducând surprize şi efecte emoţionale (monologul Medeii, care-şi plânge copiii înainte să-i omoare), apoi protagonistul este un personaj pasional, dacă nu cumva alienat.

În plus se poate sesiza utilizarea unor tehnici şi mecanisme, iar rolul corului este redus. Toate acestea conferă modernitate piesei şi o apropie de o dramă realistă, care va fi inventată abia la 1870.

Omul-Regizor-Andrei Şerban

Andrei Şerban s-a născut la Bucureşti, în ajunul miezului de vară, la 21 iunie 1943. Era unicul copil al unui fotograf şi al unei profesoare. Şerban avea să mărturisească mai târziu că simţul pentru imagine l-a moştenit de la tatăl său, iar sensibilitatea emoţională de la mamă. A dovedit interes pentru teatru de foarte timpuriu (la patru ani distra musafirii cu spectacole de marionete).

A fost student la U.N.A.T.C Bucureşti şapte ani, trei la actorie şi patru la regie. Deşi agrea metoda bazată pe principiile lui Stanislavski, cursurile de vorbire, mişcare şi improvizaţie scenică, simţea că nu se poate aduna, concentra, astfel şi-a propus să exprime relaţia actor-spectator şi s-o exploreze ca regizor.

Şerban a profitat de toate ocaziile pentru a călători la festivalurile studenţeşti în Europa de est ca să vadă teatru, ca mai târziu, în 1972, la venirea sa în Statele Unite în plină mişcare off-off Broadway la Teatrul „La Mama” – New York să ia naştere Medeea, un spectacol experiment, încă de pe băncile şcolii de regie, sub impresia lecturilor din Artaud.

Leopoldina Bălănuță - Medeea , Teatrul Național Bucureşti, 
regia Andrei Şerban 

Viziunea regizorală

Povestea poveştii Medeii începe în Iran, în toamna anului 1971, chiar pe meleagurile unde odată a călătorit eroina. Un grup de şapte actori incantau la lumina lumânărilor cuvinte neînţelese în greaca lui Euripide şi în latina lui Seneca. „Ce, cum şi cât pot comunica actorii privitorilor atunci când nu mai au la îndemână mijlocul lesnicios al cuvintelor de la sine înţelese ... „[1]

Pe cât de lungă şi de anevoiasă a fost durata acestui spectacol, s-a jucat în foarte multe spaţii precum: subsolul de la „La Mama”, ruinele de la Baalbek (Liban), pe vârful muntelui Lycabetos (Atena), prin diverse văi şi munţi chiar mai înalţi (Verbier), un loc celebru de ski în Alpii elveţieni.

Actorii au avut la dispoziţie patru luni de pregătire, iar spectacolul s-a jucat timp de opt luni. La început, regizorul a iniţiat lucrul prin exerciţii de mers şi cântec sub „tutela” lui Yoshi, actor de NO, membru în grupul experimental al lui Peter Brook, protagonistul în Orghast. În viziunea lui Brook, spectacolul trebuia să fie: „simplu ca un joc de copii”, iar Andrei Şerban întrebuinţa des imagini,  comparaţii, metafore din Manuscrisele lui Zeami.

Colajul muzical este realizat de Elizabeth Swados Liz, care aduce în componenţă instrumente deosebite, culturi muzicale foarte îndepărtate între ele (contrabas, tobă mare, tobe africane, instrumente de percuţie, ferăstrău, roţi zimţate cu rol de clopote). Muzica spectacolului nu exista în sine, ea este legată de joc, face parte din joc.

Bagheta regizorului este prezentă în muzica lui Liz, prin felul său de a lucra cu actorii, de a gândi şi de a simţi teatrul, iar compozitoarea trăieşte în jocul actorilor, în rostirea lor, în reacţiile lor, în felul lor de a privi sunetele.

Ovidiu Iuliu Moldovan - Medeea , Teatrul Național Bucureşti,

 regia Andrei Şerban 

Tema centrală este URA, Medeea fiind comparată cu lady Macbeth sau spunându-se despre ea că nu este nici bună, dar nici rea. Este o piesă pe care regizorul nu o înţelege deloc, fascinându-l enigma Medeii pe care vrea să o împartă cu publicul.

Corul vorbeşte uneori cu o „voce albă”, fără contur. „Vorbiţi ca şi cum aţi citi o pagină oarecare, fără accent, fără intonaţie, citind numai, nici tare, nici înalt, nici repede, nici lent, spuneţi doar cuvintele, lăsaţi sunetele să vorbească.”[2] Plecând de la aceste indicaţii regizorale, mă poartă gândul la trimiterile/imboldurile date de Hamlet trupei de actori amatori, cuvinte care semnifică un îndemn spre estetică, spre performanţă, acesta fiind în cele din urmă un regizor-critic-bun psiholog. „ Recită tirada ... uşor curgător; nici nu despica văzduhul cu mâinile, aşa de parcă ai tăia lemne, nu fi nici prea moale, potriveşte-ţi gestul după cuvânt, să nu întreci măsura lucrurilor fireşti...”[3]. Scene întregi din spectacol sunt reduse, iar monologurile sunt recitate integral, ba chiar femeile din public plâng uneori, deşi după cum spune Şerban, Medeea nu te face să plângi.

Măştile fixează expresiile, chipurilor li se ia individualiatatea, creându-se un fel de ramă obiectivă, rece, pentru zbuciumul şi durerea spuse de după masca sa de Medeea. După primele cinci reprezentaţii, repetiţiile încetează, tragedia împărţindu-se în trei părţi, trei spaţii şi trei timpi.

Reflectoarele cu lumini slabe şi acoperite cu filtre desenează contururile locurilor de joc şi se sting când acţiunea se mută în alte părţi, iar actorii în timpul jocului, de cele mai multe ori se disting dupa glasuri. La finalul reprezentaţiei, spectatorii nu aplaudă, acesta fiind un gol special, proiectat anumit de regizor.

Spectacolul a fost de la bun început „sărac”, ascetic gândit din punct de vedere vizual, zgârcit în imagini şi mişcări, îndepărtându-se de orice estetică teatrală, construită pe voinţa de a vedea, de a arăta totul cât mai limpede.

La un moment dat, Andrei Şerban caută în sat un „car de triumf” pentru zborul Medeei, construit din ţesături colorate, văluri şi flori albe, roşii şi violete de scaieţi ce împodobesc umilul cărucior de lemn care va purta triumful.

Spre finalul spectacolului, un grup de fotografi doresc să fotografieze scene, iar regizorul acceptă, cu toate că de obicei nu-i place să ofere asemenea ocazii, aceasta fiind şi motivul pentru care se găsesc foarte greu imagini din spectacolele sale.

Aşadar, cartea Medeea lui Andrei Şerban reliefează o aventură fascinantă a acestuia în teatrul american, un studiu al unei evoluţii speciale teatrale şi un model de analiză din spatele cortinei.

Bibliografie generală:

 -  Narti, Ana Maria– Medeea lui Andrei Şerban, Bucureşti, 2007, Fundaţia Culturală  „Camil Petrescu”

- Menta, Ed – Lumea magică din spatele cortinei, New York, 1997, Editura Unitext

- Shakespeare, William – Hamlet, Bucureşti, 2009, Editura Adevărul holding

---

[1] Ana Maria Narti, Medeea lui Andrei Şerban, Bucureşti, 2007, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”,  p. 10.

[2] Idem p. 27 William Shakespeare, Hamlet, Bucureşti, 2009, Adevărul holding, p. 227

[3] William Shakespeare, Hamlet, Bucureşti, 2009, Adevărul holding, p. 227.



Ivona Lucan  -  anul I Teatrologie-Jurnalism teatral

Despre El..

Despre El... sau despre licenţă...

Sub un titlu generic, „Despre el...” vineri, 24 mai, a avut loc în sala „Studio” a Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, examenul de licenţă a trei dintre studentele anului trei actorie, clasa Conf. univ. dr. Octavian Jighirgiu. Este vorba despre  Loredana Bran, Andreea Olaru şi Mădălina Munteanu care au interpretat trei monologuri, a căror temă principală este bărbatul, mai exact absenţa acestuia din viaţa unor femei singure. Pe scena de la sala  „Studio”,  am putut vedea trei roluri de femei disperate, interpretate cu umor, tragism ori resemnare de către cele trei studente-actriţe .   

Loredana Bran

Loredana Bran, a ales „Sinuciderea unei cochete” de Tudor Popescu, moment în care asistăm la tentativele eşuate ale unei actriţe de a-şi pune capăt zilelor. Un monolog spumos, interpretat cu mult umor de Loredana care a dovedit că are deja calităţile unei bune actriţe.

Andreea Olaru

Andreea Olaru e  „O femeie singură” de Dario Fo şi Franca Rame. Singură, aflată undeva între disperare şi nebunie, studenta-actriţă întruchipează o victimă a unei lumi dominate de bărbaţi. E, dacă vreţi, o supravieţuitoare, a cărei demnitate a fost călactă în picioare. Şi Andreea  Olaru a ştiut foarte bine cum să ne facă să o credem pe cuvînt.

Mădălina Munteanu 

Mădălina Munteanu este „Puternica” de August Strindberg. Puternică şi convingătoare personajul interpretat de ea a avut un „aer” mai trist, dar prestaţia Mădălinei a convins publicul de calităţile sale actoriceşti.

În demersul lor au fost îndrumate şi de Lect. univ. dr. Doru Aftanasiu şi de Asist. univ. drd. Laura Bilic, regia tehnică fiind semnată de acelaşi neobosit George Albianu.

Lucian Parfene- student Teatrologie, Jurnalism teatral, anul III

Jurnalul unui nebun

Jurnalul unui nebun

„Creierul îl aduce vîntul care bate dinspre marea Baltică” exclamă Popriscin.

Pentru regizorul Ion Sapdaru nu e prima dată cînd „deschide” Jurnalul unui nebun.  El a mai montat aceiaşi nuvelă scrisă  „de N. V. Gogol şi la Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoşani. Spectacolul Ateneului Tătăraşi din Iaşi, la a cărui premieră am avut şansa să asist pe 26 mai, spectacol organizat în cadrul Festivalului de teatru EuroArt, e unul care uimeşte, provoacă, incită, nebunia apasă constant pe umerii spectatorului preţ de 110 minute.

Publicată în 1835, nuvela este jurnalul personal a patru luni din viaţa unui funcţionar din Sankt Petersburg. Acesta nu poate înţelege şi accepta modul de funcţionare al societăţii în care trăieşte. Pe măsură ce trece timpul acesta se simte din ce în ce mai mic, mai neînsemnat şi marginalizat. Singura lui salvare, sau poate nebunie e să se refugiaze într-o lume de vis, unde va căpata importanţă şi autoritate. Aici el se va crede regele Spaniei şi astfel nu va mai trebui, să facă compromisuri  sau să se lase umilit. În lumea lui imaginară va domni aşa cum va vrea, se va putea îndrăgosti de fiica directorului, va fi prin urmare un om liber.

Personajele tragicomediei sunt întruchipate de actorii Toma Moraru, Sorin Cimbru şi Roxana Mârza, absolvenţi sau încă studenţi ai Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi.

Toma Moraru (Popriscin) e asemenea unui alergător de cursă lungă, e cel care duce greul spectacolului. Practic interpretează un lung şi pe alocuri obositor monolog, întrerupt din cînd în cînd de slujnica Marva (Roxana Mârza) ori de alte personaje imaginare interpretate de Sorin Cimbru. 

Un lucru inedit pe care îl face Ion Sapdaru este introducerea în piesă a cîtorva  momente din „Hamlet” de William Shakespeare. Un fel de teatru în teatru. Popriscin alăturîndu-se spectatorilor şi urmărind din sală recitarea fragmentelor shakspeariene, atît în română cît şi în engleză de către Sorin Cimbru, încă student în anul al treilea la secţia de actorie a Universitaţii de Arte „George Enescu”. Actorul, folosindu-se de microfon şi plimbîndu-se prin sală, crează spectaorului senzaţia că asistă la un fel de slujbă specifică pastorilor americani. E ca şi cum Ion Sapdaru a gîndit acest moment ca o încercare de convertire a publicului, de cuplare a lui la nebunia personajului. Este, cred, un experiment interesant şi inedit. De altfel Sorin Cimbru întruchipează în spectacol mai multe personaje, e cînd doctor, cînd director de cabinet, cînd un funcţionar oarecare. 

Decorul simplu, minimalist, un pat vechi de spital,  încadrat de două manechine de croitorie, un bec care atîrnă de tavan o umbrelă, două taburete, pe scenă sunt împrăştiate foile din jurnal, pe margini sunt montate două microfoane. Costumele personajelor sunt negre, la fel ca şi fundalul scenei, contrastul fiind dat doar de halatele albe ale celor două personaje doctorul şi asistenta. La capitolul muzică spectacolul stă foarte bine. Zgomote care mai de care mai ciudate. Unele sunt repetitive şi agasante sugerînd o continuă stare de aşteptare, apoi claxoane care sună obsesiv, muzică de estradă cu iz rusesc, sunete care parcă vin din mintea unui nebun. În ceea ce priveşte eclerajul, lucrurile sunt relativ simple, becul poziţionat deasupra patului crează o atmosferă difuză, jocuri interesante de lumini şi umbre şi cam atît. E mult întuneric, mult negru, multă încordare pe scenă. Umorul lipseşte, momentele comice sunt rare, e un spectacol construit asemenea unei corzi de pian gata să se rupă. 

Jurnalul unui nebun este o piesă de atmosferă, ce-i drept una destul de tenebroasă, dar care surprinde destul de original nebunia neînsemnatului funcţionăraş Popriscin. Finalul este şi el încărcat de dramatism sunt aruncate găleţi cu apă în capul lui Popriscin, e curentat, legat de pat forţat să spună cine se crede. Nici o şansă. În Regia lui Ion Sapdaru, Popriscin e, fără doar şi poate, regele Ferdinand al Spaniei: „Acest rege a fost găsit, acest rege sunt eu!”.

            

    Lucian Parfene – student Teatrologie – Jurnalism teatral, anul III

    FOTOGRAFII -  Bogdan PINTILII

ADAPTAREA SCENICĂ: ION SAPDARU

REGIA, DECOR: ION SAPDARU

ASISTENTA REGIE: LARISSA DANILOV

PROCESARE MUZICALA: SORIN CIMBRU

DISTRIBUŢIA: TOMA MORARU, SORIN CIMBRU, ROXANA MǺRZA

AFIŞ:  Ana MOLDOVAN

Spectacolul din 26 mai 2013, ora 19.00, face parte din Festivalul de Teatru EUROART.

Despre nebuni cu drag

„Mă întorc cu o regularitate obsesivă  la această operă uriaşă a lui Gogol fiind trist convins de faptul că abia dacă mă aflu în pragul înţelegerii ei. Gogol, marele deschizător de drum al realismului critic, râvna necurmată a scriitorului cutezător de după el, are un loc aparte în scara de valori pe care mi-am alcătuit-o în aceşti ani de teatru ce i-am parcurs. ,, Jurnalul unui nebun’’ mă fascinează prin patosul ei uman prin oscilaţia frenetică dintre realitate şi oniric a omului mic. Sunt şi eu, netăgăduit, un Popriscin într-o lume grotescă şi nebună, visele mele, ca şi ale lui, sunt invadate de monştri în mantale gri, de nasuri cu medalii şi favoriţi, de catastifuri doldora de suflete moarte …”    Ion Sapdaru , mai  2013

(Citat de pe pagina de prezentare a Ateneului Tataraşi din Iaşi)

Prăpădul de Attila Bartis

Prăpădul

 de Attila Bartis

Regia: Lucian Dan Teodorovici

Scenografia: Nicolai Mihăilă

Asistent scenografie: Andreea Spătaru,

Foto: Dan Mititelu, ilustraţia muzicală: Neolexica

Distribuţia: Teodor Corban, Catinca Tudose, Delu Lucaci, Constantin Puşcaşu, Dumitru Năstruşnicu

O piesă despre un artist, soţia acestuia  şi un model de ocazie. Trei destine,  trei poveşti despre viaţă, iubire, moarte.

Debutul regizoral a lui Lucian Dan Teodorovici, pe scena mică a Teatrului Naţional din Iaşi, cu piesa Prăpădul de Attila Bartis, nu îmi pare a fi deloc unul cuminte. Domnia sa a absolvit în anul 2012 secţia de regie a Universităţii „George Enescu" din Iaşi. Piesa „Prăpădul" constituie astfel debutul său regizoral pe o scenă a unui teatru profesionist. Subiectul piesei este unul delicat, el surpinde ultimele luni din viaţa unui fotograf celebru care suferă de o boală incurabilă şi care, ştiind că va muri, încercă să se agaţe de viaţă ducîndu-şi pasiunea – aceea de a fotografia nuduri – pînă la final.  Dar oare lucrurile să fie chiar atît de simple?

Ele încep atunci cînd Farkas András, (Teodor Corban), întîlneşte în tramvai o tînără necunoscută, Agnes Lázár, rol interpretat de Delu Lucaci, pe care o invită în atelierul său în ideea de a-i face o serie de fotografii nud.  Dar în acelaşi timp primeşte şi vestea că a fost diagnosticat cu cancer la plămîni.

András refuză să se opereze, dorindu-şi să traiască de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Vrea să lucreze, să-şi inventarieze fotografiile cu nori şi să o fotografieze pe Agnes. E poate un alt mod de a fugi de moarte, sfidînd-o, întorcîndu-i spatele – sau poate avem de a face cu un egoism ori, de ce nu, cu un excentric mod de a încheia socotelile cu viaţa. Acolo, în acele fotografii, el dă senzaţia că vrea să descopere tot ceea ce nu a găsit pînă atunci la nici o femeie. Relaţia celor doi va evolua treptat, iar imaginea tinerei femei de serviciu va fi imprimată în peste treizeci de mii de fotografii.

Ca o ironie a sorţii, un singur negativ, cel al radiografiei plămînilor mîncaţi de cancer, singura fotografie care i-a fost făcută vreodată, e şi cel care-l va condamna la moarte. E aproape ca o răzbunare, e ca şi cum ai fi învins de propria pasiune.

Un personaj care contrabalanseză povestea de iubire a celor doi este soţia lui Andras, Eva Farkas, rol interpretat de Catinca Tudose. Cei doi au o relaţie rece, se văd clar uzura sufletească, frustrările, înstrăinarea. Atitudinea ei este cînd tolerantă şi protectoare, cînd rece şi arogantă. Şi totuşi, Teodorovici nu o construieşte ca pe un personaj eminamente negativ. Rolul acesta e parcă făcut pentru Catinca Tudose, care reuşeşte cu mare uşurinţă să ne arate diferitele feţe ale unei soţii disperate.

Tragismul piesei este rupt de două momente oarecum comice, cînd „rudele de sînge” ale tinerei vin în atelierul fotografului. Prima oară pentru a-l şantaja şi intimida pe fotograf, prin rolul interpretat de Constantin Puşcaşu, şi a doua oară pentru a cere drepturile de pe urma fotografiilor ce se cuvin „nepoatei”, rol interpretat de Dumitru Năstruşnicu. Deşi apariţiile celor doi sunt relativ scurte ca durată, personajele lor sunt bine conturate, ei simbolizînd, dacă vreţi, partea urîtă a lumii, privitivismul, pragmatismul ei, al celor pentru care viaţa înseamnă doar ceea ce se vede la televizor.

Spectacolul este gîndit ca o succesiune de cadre construite într-o alternanţă aproape cinematografică, ce îţi dă sezaţia de trecere accelerată a timpului.

Privind scena, ai senzaţia că te afli în faţa unui imens negativ fotografic. Decorul semnat de Nicolai Mihăilă şi Andreea Spătaru este minimalist. El reprezintă studioul unui fotograf, totul este în alb şi negru, un ecran mare de pînză fixează fundalul. Deşi acţiunea se desfăşoară în cabinetul fotografului, piesa nu este complet lipsită de dinamism, personajele utilizează bine spaţiul, toate obiectele prezente în scenă îşi au rostul, nimic nu este în plus, elementele de decor au o funcţionalitate clară, la un moment dat se trage chiar şi cu un pistol.  

Piesa nu impresionează prin muzică, sunt doar scurte fragmente de melodii  care vin în contrapunct cu acţiunea piesei,  în schimb luminile, un reflector pentru fotografii, şi unul plasat în spatele scenei sunt folosite inteligent, creînd un joc interesant de lumini şi umbre.

Delu Lucaci e cînd timidă, cînd seducătoare şi obraznică, aşa cum trebuie şi reuşeşte să fie, demonstrînd că nimic nu e imposibil în teatru şi că fiecare rol e o provocare.

Rolul cel mai greu îl are Teodor Corban, atît prin faptul că nu părăseşte nici o clipă spaţiul de joc, cît şi prin complexitatea personajului Farkas András, a cărui stare fizică şi psihică se va degrada treptat, în final ajungînd orb, într-un scaun cu rotile, spiritul său, exuberant la început, topindu-se iremediabil, devenind o umbră, un negativ proiectat pe ecranul de pînză din fundal. Şi lui Teodor Corban îi reuşeşte.

Chiar dacă spectacolul conţine scene de nuditate şi limbaj licenţios, ele nu sunt gratuite, fiind chiar necesare tocmai pentru a mări contrastul dintre nevoia de viaţă, de iubire şi zbuciumul sufletesc a lui András.

Cele 90 de minute ale spectacolului trec repede. Iar finalul nu este deloc unul fericit. Totuşi, nu ştiu de ce, nu am plecat din sală cu un gust amar. Poate pentru că Lucian Dan Teodorovic a reuşit în această montare să îmbine metafora cu realitatea crudă şi neiertătoare sau poate pentru că a izbutit să găsească un echilibru între tragic şi comic, între ură şi iubire, un echilibru pe care nu mulţi regizori îl ating din prima încercare.

Lucian Parfene – student Teatrologie - Jurnalism teatral, anul III

Fotografii - Pintilii Bogdan Stefan

Attila Bartis Este unul dintre cei mai importanti scriitori contemporani din Ungaria. S-a nascut in Tirgu Mures, iar la 16 ani a fost nevoit sa se mute la Budapesta impreuna cu familia. Cel mai cunoscut roman al sau este A nyugalom (Tihna, Paralela 45, 2006), tradus in peste 20 de tari. A mai scris romanul A séta (Plimbarea, Polirom, 2008), volumele de nuvele A kéklő pára (Aburul albastrui), A Lázár-apokrifek (Apocrifele lui Lazar) si drama Anyám, Kleopátra (Mama mea, Cleopatra). Bartis a avut mai multe expozitii de fotografie, una dintre cele mai cunoscute fiind Mostenirea Engelhard. Pentru acest proiect a primit cea mai mare bursa de fotografie din Ungaria, Pécsi József. In octombrie 2010 a publicat la Budapesta albumul foto A csöndet úgy (Linistea asa).

Lucian Dan Teodorovici este coordonator al colectiei „Ego. Proza” a Editurii Polirom si senior editor al saptaminalului Suplimentul de cultura. Intre 2002 si 2006 a fost redactor-sef al Editurii Polirom. A colaborat cu proza, teatru si articole la diverse publicatii din tara si strainatate. Este autor sau coautor al unor scenarii de film si televiziune.

Interviu cu conf. univ. dr. Ciprian Huţanu

O poveste de succes în ”Alb și Negru”

(Interviu cu conf. univ. dr. Ciprian Huţanu)

Lucian Parfene: Cum ați pornit în această aventură și care este povestea acestui spectacol?

Ciprian Huțanu: „Alb și Negru” nu a fost deloc o întâmplare!... Nu s-a născut din „nimic” sau dintr-o improvizație dezvoltată ulterior într-o reprezentație. Este un proiect pregătit cu atenție, cu multe luni înaintea premierei din Martie 2012. Studenții știau de multă vreme că vor lucra la acest spectacol și au fost condiționați de atingerea unor performanțe profesionale, înainte de a începe lucrul efectiv la scenă. Și, pentru că am impus aceste standarde profesioniste, în distribuție au intrat doar cei care au răspuns cerințelor. A urmat apoi o perioadă, destul de lungă (aproape un semestru), de pregătire a actorilor-studenți pentru ceea ce urma să construim, cu un efort suplimentar, în paralel cu munca obișnuită de la clasă, pentru examenele semestriale. Ideea spectacolului o aveam de multă vreme, însă fiecare proiect își are „timpul și locul” său; așteptam poate echipa actori (de studenți) care să poată să se ridice la nivelul cerut. Cum tinerii din această generație mi-au dat speranța că efortul lor nu va fi în zadar, iată că ați putut asista la spectacol și că, în general, rezultatele muncii mele, ca pedagog și regizor, nu s-au lăsat așteptate.

Știu că sunteți un bun mînuitor, un actor cu multă experiență dar și un regizor experimentat. De care parte a scenei vă regăsiți cel mai bine?

Mulțumesc pentru complimente. E greu să disociezi cele două postúri, de actor și de regizor, cel puțin pe scena teatrului de animație, dacă înțelegem acest fenomen din perspectiva regizorală. Adică, un regizor stăpân pe propriile-i mijloace de expresie este mereu prezent și viu în fața scenei, precum actorii în scenă. Trebuie să fie dispus să urce în scenă în orice moment și să sprijine – la repetiții, bineînțeles – dezvoltarea discursului scenic al celor cu care lucrează. Actorul se poate desfășura și fără să-și asume „frământările” regizorului cu privire la spectacol ca ansamblu. Asta în concepția mea. Astfel că, atunci când lucrez în calitate de regizor, îmi asum și munca de actor. Ca și până acum, voi continua să mă manifest artistic atât ca actor cât și ca regizor, să păstrez un echilibru din acest punct de vedere în activitateta mea profesională, pentru că le prețuiesc în egală măsură pe amândouă!

Pe ce loc ați plasa ”Alb și Negru” între spectacolele regizate de dumneavoastră până acum?

Este greu și nici nu doresc să fac o ierarhie a montărilor mele. Fiecare dintre ele a prins viață ca urmare a unor probleme pe care doream să le dezbat scenic, în forma estetică impusă de scena de animație. Dintre acestea, în unele, cum ar fi cazul în Cidul, doream nu doar să „spun” unele lucruri altfel decât sunt spuse pe scena teatrului dramatic, dar și să exploatez unele metafore, care se puteau lesne desprinde din textul lui Corneille după lectură, într-o estetică diferită decât este posibil în teatrul dramatic; sau să dezvolt altele, neexploatate de scena cu actori „vii”, metafore ce nu puteau fi exploatate decât prin prisma esteticii artei de animație. Prin urmare, cel puțin în cazul meu și cel puțin până astăzi, fiecare dintre spectacole a vrut „să spună” ceva, să transmită câte un mesaj diferit. Iar mesajele mele, nici ele, nu pot fi ierarhizate în mesaje „mai mult” sau „mai puțin” importante. Adică, nu de către mine...

Într-o lume plină de culoare ați ales să căutați esența caracterului uman în alb și negru... Două personaje în oglindă, binele și răul din noi, jumătăți inseparabile și totuși greu de reîntregit. Este acest spectacol o simplă poveste sau mai mult... o călătorie inițiatică?

În oglindă... Nu știu ce să vă răspund la această întrebare, sincer. Nu știu dacă neapărat sunt „în oglindă” Albul și Negrul din spectacolul meu. Poate fi însă una dintre perspectivele foarte plauzibile ale receptării lui. La fel de plauzibilă precum perspectiva unui prieten (foarte bun cunoscător de artă a animației și director de teatru), care a văzut un singur personaj de la început până la sfârșit. Ba chiar m-a „certat”, pentru că, din perspectiva sa, finalul spectacolului nu lăsa mai mult decât o direcție posibilă pentru înțelegere. Mai mult, după una dintre reprezentațiile de la sala universității, cineva a afirmat foarte hotărât că în acest spectacol s-ar dezbate probleme de ordin religios, pe care noi le-am fi nuanțat în alb și în negru... Probabil că acum veți dori să aflați varianta mea. Ei bine, n-o să v-o spun!... În spatele regizorului se află omul, iar omul Ciprian Huțanu are întrebările și frământările lui cu privire la Univers, Pământ, Alb sau Negru. Ceea ce am încercat, a fost să găsesc un numitor comun frământărilor mele cu ale altora. Cu ale tuturor – este absolut imposibil! Așadar, din această perspectivă am construit spectacolul. Iar „oglinda” este o perspectivă posibilă și cu bună știintă oferită înțelegerii. Acest spectacol a fost gândit să se prezinte în ”formă dechisă”, în genul Open Opera despre care vorbesc Umberto Eco și alți esteticieni ai artei. De altfel, de multă vreme e la modă în toată lumea să se prezinte astfel de creații, în tot universul artistic – de la pictură la dans contemporan și teatru. Atitudinea artistului față de acest gen de abordare a artei face diferența în final. Dacă mulți artiști amestecă voit idei și metafore, fragmente de imagini cu sunete și lumini, fără vreo noimă neapărat, apoi lasă publicul să înțeleagă ce vrea, pe principiul sfidător: Dacă poate!, fără să-i ofere vreo „pista” coerentă, reacția va fi, bineînțeles de repulsie din partea spectatorului. Iar artiștii își vor păstra în continuare titlul de „neînțeleși”. Culmea e că majoritatea din această categorie fac un titlu de glorie din această atitudine. Apoi, există adevăratul spectacol în formă deschisă, care pune lucrurile cap la cap cu multă migală, cu multă cumpănire, eventual pe un fond de simplitate vădită, precum în cazul nostru. Creatorul acestui tip de spectacol are grijă atât să-și atragă spectatorul apropiindu-se de problematica lumii contemporane – însă aici ne referim mai mult la acele frământări care țin mai degrabă de subconștientul uman, nu de cele din cotidian – să îi ofere câteva posibile căi de înțelegere ale propriilor frământări, apoi... să-l lase pe el să găsească drumul care-l reprezintă, în funcție de emoțiile și temerile lui de zi cu zi, iar în funcție de problematica sa existențială, spre final să-și găsească singur răspunsurile. „În oglindă” nu e Albul și Negrul, ci spectatorul cu metaforele pe care reușește sau își propune să le dezvolte în propria-i imaginație, o dată cu mișcările păpușilor în scenă. Prin urmare, este posibil ca, în întrebarea dumneavoastră, binele și răul să apară într-o falsă antiteză. Sunt mai degrabă nuanțe ale binelui și ale răului, uneori înșelătoare, momente în care este greu să te poziționezi, ca om obișnuit, cu morală și conduită ireproșabilă în lumea contemporană, într-un moment sau altul al poveștii, mai înspre Alb sau mai înspre Negru... Eu cred că între Alb și Negru, în realizarea noastră, există foarte mult Gri, acolo unde ne regăsim cei mai mulți dintre noi, punct din care cred că începe diferența de percepere și de înțelegere a ceea ce urmează în spectacol. Spectatorului cultivat i se oferă o paletă largă de posibile căi, o călătorie ințiatică dacă dorește. Iar celui mai puțin interesat de cultură – povestea simplă, pe o muzică frumoasă, povestea Albului și a Negrului, care se nasc împreună dar aleg căi diferite; care se întâlnesc de 2 ori, dar se refuză reciproc și care sfârșesc fiecare pe drumul său. Ca-n viață, nu-i așa?...

 ”Alb și Negru” este un spectacol fără cuvinte, un spectacol plin de simboluri, de metafore care în aparență poate fi înțeles cu ușurință. Nu credeți că de fapt ”simplitatea” sa complică prea mult receptarea?

Așa cum am spus mai sus, depinde din ce perspectivă privim. În principiu, simplitatea sa ar trebui să faciliteze receptarea și să dea frâu liber imaginației celor din sală, însă, dacă spectatorul nu se identifică cu nici una dintre problemele tratate scenic, nu se regăsește în nici un fel în cele două personaje, atunci este foarte posibil ca această simplitate să-l încurce puțin. Deși acțiunea scenică nu reprezintă altceva decât un pretext pentru o reflecție ulterioară, iar păpușile fac parte dintr-o convenție specifică artelor scenice, ușor, cred eu, de înțeles de către oricine, se poate ca mulți receptori să se plictisească, pentru că nu există o acțiune concretă, pentru că personajele nu se bat nici în săbii și nici în buzdugane.

 Cît de potrivită este pentru mediul universitar această reprezentație complexă care se adresează publicului matur, care vorbește despre viață și moarte?  Este nevoie în procesul didactic de astfel de abordări?

Nu spune nimeni și nu scrie nicăieri că o astfel de abordare este necesară în procesul didactic. De altfel, ce este acest proces didactic? O cale, acceptată de către profesorii de specialitate de la Arta de Animație, prin care studenții parcurg un traseu al evoluției lor profesionale, de la inițiere la performanță. În cei trei ani de școală, tinerii parcurg anumite etape obligatorii, de acumulări de cunoștințe teoretice, de exersare a deprinderilor specifice scenei de animație. De obicei, într-o generatie obișnuită, se disting câțiva studenți capabili să depășească nivelul mediu al jocului de animație, unii chiar cu disponibilități evidente către marea performanță. În momentul în care, ca profesor și regizor în aceeași măsură, ajungi la concluzia că nivelul clasei este peste cel obișnuit, mediu, ar fi păcat să nu dezvolți astfel de proiecte, care depășesc, cel puțin din punct de vedere teoretic, nivelul cerut de programa universitară. Acestea sunt momente care pot să dea aripi viitorilor actori către o posibilă  carieră de performanță și, de ce nu, prin prezența la diverse evenimente de specialitate, ne etalăm și noi, ca școală, calitățile.

 Se știe că mînuirea păpușilor de tip bunraku necesita o pregătire îndelungată iar munca în echipă este esențială. Cît de bine s-au descurcat studenți dumneavoastră? Aduc ei ceva nou, ceva diferit față de generațiile anterioare?

Tipul de păpușă folosit de această dată și exploatat în general în toată Europa, nu este acel tip de bunraku pe care noi îl cunoaștem din tradiția animației japoneze. Acolo păpușa avea alt rol, se manipula puțin altfel, iar mânuitorii aveau roluri diferite în ansamblul spectacolului. Noi folosim acel tip de „bunraku europenizat”, un fel de bunraku modern, adaptat de animatorii europeni la cerințele culturii de pe bătrânul continent și în special pentru scena tip „cortină de lumină”. Astfel, multe companii de teatru de animație din occident folosesc această formă de expresie păpușărească pentru că ea se apropie foarte mult ca imagine artistică de arta filmului de animație. Multe dintre aceste companii nu pun însă mare preț pe mișcarea îndelung exersată, ci dau frâu liber „gagului” și comercialului, din motive lesne de înțeles în contemporaneitate. Aici fiind totuși o școală de mânuitori, am insistat în primul rând pe mânuirea păpușilor, pe virtuozitatea animării pe alocuri. Regia, scenariul, scenografia sau coregrafia au rămas în seama profesorilor și ele au reprezentat cadrul în care studenții s-au desfășurat, sau au dat culoarea necesară unui spectacol finit.

Cît de importante sunt premiile pe care - pe bună dreptate - nu încetați să le tot câștigați? Sunt ele o miză sau fac parte dintr-un firesc?

Ei, aici cred că exagerați puțin. Nu sunt chiar așa de multe premii, doar că destul de rar ne propunem astfel de obiective. De ce? E simplu: nu suntem o instituție de spectacole, ci o școală și nu putem participa la competițiile profesioniste cu același statut precum profesioniştii adevărați. Alb și Negru, pentru că este ușor ieșit din tiparele obișnuite ale unui spectacol de școală, a fost invitat la toate festivalurile organizate în România în această toamnă, poate nu doar pentru că imaginile trimise prin DVD au impresionat, dar și ca urmare a nivelului de recunoaștere națională de care se bucură școala noastră de animație! De exemplu, în două dintre cele trei festivaluri internaționale la care a participat, spectacolul ieșean nu a concurat alături de profesioniștii din teatre și din companiile private. Poate că a fost un dezavantaj – cine știe dacă nu cumva am fi primit și alte premii –, însă trebuie să precizez faptul că această atitudine o au aproape toate festivalurile din Europa față de spectacolele studențești. Școlile sunt invitate, joacă alături de profesioniști, însă spectacolele școlilor rămân pe agenda festivalului ca niște recitaluri, adică în afara concursului, iar studenții, firesc de altfel, ar trebui să se bucure că se manifestă alături de cei consacrați, că ii vede lucrând dar și pentru că ei sunt văzuți la lucru, atât de ceilalți realizatori de spectacole cât și de către managerii de teatre. La Galați însă, la ediția aniversară a Festivalului „Gulliver”, am avut o surpriză foarte păcută: nu doar că am participat și noi în competiție, dar ne-am întors cu un premiu frumos, care cred că face cinste școlii noatre: Premiul „Vedetele de mâine”. Dintre toate festivalurile, cred că cel mai important pentru noi, ca școală, a fost Festivalul „Azi student, mâine actor”, de la Botoșani, o ediție pilot a unui festival care sperăm să se organizeze an de an. Acolo chiar am avut un mare succes, fiind răsplătiți cu Premiul pentru cel mai bun spectacol, dar și cu Premiul de intrepretare pentru personajul „Alb”. Și, mă rog, a mai luat și subsemnatul un premiu special, ca pedagog. Chiar am fost mândri la final, poate și pentru că, prin numărul de premii și prin importanța lor, am fost în centrul atenției între toate școlile de teatru de animație din țară.

Nici o generație nu seamănă cu alta, iar fiecare are un spectacol al ei. Ce planuri aveți pentru 2013?

Așa este, nici o generație nu seamănă cu alta, iar cu această generație vom construi un al doilea spectacol, cel pentru licență. Studenții deja lucrează, individual, la acest proiect. Spun individual pentru că, după ce am stabilit împreună o temă și un cadru (deocamdată general) de acțiune scenică, fiecare lucrează separat, cu tipuri de păpuși diferite, în perspectiva unor scurte one-man-show-uri care se vor reuni într-un spectacol final. Nu vă pot vorbi acum nimic despre ceea ce urmează să facem, decât că va fi un fel de provocare pentru cei care au „șablonizat” anumite viziuni pe scena de teatru și că... mai e mult de lucru.

„Alb și Negru”

Regia, scenariu și ilustrația muzicală: Ciprian Huțanu

Scenografia: Gavril Siriteanu

Coregrafia: Oana Sandu

Distribuția: studenții anului III, Arta Animației, Facultatea de Teatru Iași – Cezara Damian, Katy Zmuncilă, Elena Filip, Alexandra Bere, Roxana Konyar, Florin Capră, Mihăiță Bordianu

Premii:

Premiul pentru ”Cel mai bun spectacol”, premiul pentru ”Cel mai bun actor”  - personajului alb, respesctiv Elenei Zmuncilă, Elena Filip și Florin Capră, și premiul special „Mentor în arta de animație” – Conf.univ.dr. Ciprian Huțanu, acordate în cadrul concursului ”Azi student mîine actor”, Botoșani, 2012;

„Premiul Vedetele de mîine”, acordat UAGE Iaşi, secţia Arta de animaţie, clasa lector univ. Dr. Ciprian Huţanu pentru spectacolul „Alb Negru”,  acordat în cadrul „Festivalului Internaţional de Animaţie Gulliver”, Editia XX, Galaţi, 2012;

            

Lucian Parfene – anul III, Teatrologie, Jurnalism teatral

Fotografii spectacol Alb si Negru - Andrei Timofte, 
                                                     masterand Arte Plastice