Lavinia Lazăr - Inimi ce urăsc, inimi ce se zbat pentru vise, inimi ce fug de haos intr-o impletire scenica de succes!

Inimi ce urăsc, inimi ce se zbat pentru vise, inimi ce fug de haos - intr-o impletire scenica de succes!

Orașul vuiește de  liniște uitând parcă de rosturile artei. O vreme dumnezeiască cu un cer atât de mândru încă pătat ca o față de masă de acuarelele dizolvate în apă a zâmbit în data de 7 februarie 2015, ora 17:00 în sala 48, studenților din anul I actorie, coordonați de prof. univ. dr. Emil Coșeru, de lector univ. dr. Tatiana Ionesi și de lector univ. dr. Doru Aftanasiu, cu prilejul susținerii examenului de actorie. Un examen care a fost așteptat cu nerăbdare de multă lume – pentru a privi munca rodnică, perseverența celor doisprezece artiști, poate și de luna februarie care se va face criță de talentul lor... Toate secvențele pe care le-am urmărit au fost adaptări ale textelor originale. Întreg ansamblul a fost bine pus la punct, de la decorul minimalist (masă, scaune, tablă de șah, pahare, sticlă, scrumieră, carte), potrivit pentru fiecare dramatizare, până la vestimentația și accesoriile actorilor care au demonstrat încă o dată preocuparea pentru detalii (rochii, costume, ținute sport), însă fără nicio ilustrație muzicală. Două ore în care s-a trecut de la o stare la alta, simțindu-se pulsul inimilor tremurând de emoții constructive – inimi ce urăsc, inimi ce se zbat pentru vise, inimi ce fug de haos.

  

Momentul așteptat a început cu adaptarea după romanul lui Paulo Coelho „11 minute” (un roman îndrăzneț). Apariția personajelor Patroana (Alexandra Diaconița) și Maria (Andreea Darie) au stârnit interes.                     

Andreea Darie a figurat tipul personajului echilibrat, cinic – ironic, nu doar cu o singură caracteristică predominantă, aroganța. Cu un surplus de concentrare, în colaborare cu Alexandra Diaconița s-a construit pe scenǎ preț de câteva minute o atmosferă în care atitudinea de supunere a devenit covârșitoare. Sclipirile din privirea personajului Maria, ingenuitatea ei, la apariția lui Ralf Hart (Tiberiu Rusu), au impresionat spectatorii.

A urmat „Răzbunarea”, după povestirea lui A.P.Cehov, şi totul a decurs aparent vesel. Diana Costea, în rolul Actriței cu fardurile și halatul albastru la ea, motivul  disputei celor doi, a demonstrat o predispoziție spre ludic, până în momentul în care Mihai Afloarei, în personajului Actorului, și-a luat rolul prea în serios. Poate că studentul ar trebui să își aprofundeze mai mult personajele în viitorii ani de studii, deoarece în teatru important este să fii, nu să pari.

  

  S-a  continuat cu  fragmentul  semnat de Ileanu Vulpescu: „Clasă” avându-i în distribuție pe Andra Larisa Gorgovan și Katerina Victoria Matei. Cu toate că această adaptare s-a repetat, am remarcat clar interpretarea Andrei Gorgovan și a Alinăi Aneculăese. Aceasta din urmă reuşind sǎ domine cu superioritate scena. Surprinzând perfect psihologia societǎţii noastre prin caracteristici inspirate din realitatea care ne înconjoarǎ, Katerina Victoria Matei și-a salvat personajul exteorizând cu multă claritate și convingere ura, indignarea.

După momentele de „tragedie”, de reflecție „Adolescenții timizi în pădure” de Valentin Silvestru – a fost una dintre cele mai reușite dramatizări. Între cele două personaje Fata (Alina Anecuăese) și Băiatul (Mihai Afloarei) care a fost convingător aici (spre deosebire de celelalte roluri), există o permanentă contopire între faptele evocate și evocarea lor cu candoare, cu sinceritate. Alina Aneculăese a subliniat glisarea dintre real și imaginar. În continuare, apariția Chelnerului (Tudor Iustin Hurmuz) a adus note comice împins de dinamismul cu care jonglează în personaj, cu foarte mult nerv. A fost un moment vesel, ritmat, o explozie de energie.

 Povestirea „Un caz din practică” de A.P.Cehov a reconstituit în scenă atmosfera cehoviană. Spațiul de joc respiră firesc culoarea epocii cu unele tușe metaforice, fiind întregită prin costumele ce subliniază simbolistica specifică. Costumele „au vrăjit” efectiv prin paleta plină de culoare. Atât Kristina Dimitrievna (Alexandra Vieru), Mama (Diana Maria Costea), Lizanka (Katerina Victoria Matei) cât și Koroliov (Răzvan Chirilă) au intrat în pielea personajelor cu naturalețe, prin gestică, atitudine și „savurarea murăturilor”, folosite ca recuzită consumabilă. Katerina Victoria Matei și Răzvan Chirilă au creat un moment comic, ascuzându-și trăirile prin gesturi jucăușe.                                   

Scenele spectaculoase se succed, acumulând tensiuni emoționale. Rafinament și subtilitate – sunt două dintre trăsăturile care au fost transmise de către actorii Tudor (Tiberiu Rusu) și de Micaela (Alexandra Diaconița), în secvența după romanul lui Mihail Drumeș – „Invitație la vals”.  Sentimentele şi emoţiile - frica, iubirea, spaima - exprimate de Diaconița au invadat încǎperea. Tiberiu Rusu se concentrează asupra sentimentelor ce par a lua viață, prin păstrarea misterului personajului, în spatele firescului aparițiilor sale. Tiberiu Rusu reușeste să ne spună cine este de fapt, citindu-i-se bucuria în ochi, în clipa în care Diaconița îi „cade” în brațe. Împreună reușesc să creeze acel mic univers intim, cald și amar, în care două ființe se caută și se tem să se găsească. S-au lăsat uitați de lume, 

atinși de blândețe. Spre final, pas cu pas, publicul este condus într-un labirint îmbibat de  emotii.

Episodului uşor lacrimogen îi urmeazǎ foarte bine fragmentul comic, accentuat de hohotele spectatorilor, „Violul” de Valentin Silvestru. Actorii-studenţi din distribuție sunt delicioşi la propriu. Tinerii Mocareț Florica, (Dumitriana Crețu) Mocareț Vladimir (Răzvan Chirilă), Veștejeanu (Mihai Afloarei) și Procurorul (Tudor Iustin Hurmuz) debordează de energie, de o dăruire exemplară, o imensǎ poftă de joc, creând un moment extrem de apreciat de public. Stăpân pe el, Mocareț Vladimir (Răzvan Chirilă) debordează de  umor, după tot atâtea dispute și neînțelegeri. De la prima sa apariţie până la final, actorul exteriorizeazǎ dorinţă de afirmare şi de impunere a fi complice cu Veştejeanu (Mihai Afloarei). Tăioasă în replici, Dumitriana Creţu își impune convingerile. Personalitatea personajului se evidenţiazǎ treptat. Apariția plină de vitalitate a Dumitrianei Crețu este completată de rochia scurtă, roșie, cu accesoriile necesare, dar și de o tolbă de calități actoricești cu înclinaţii spre comedie, care evident au descrețit frunțile celor prezenți. Publicul, înclin sǎ cred cǎ nu s-ar fi plictisit chiar dacă momentul ar fi durat la nesfârșit. Finalul scenei a fost și el remarcabil, prin replica Procurorului (Tudor Iustin Hurmuz): „violați nebuni la cap”.

Fragmentele au continuat cu adaptarea după romanul „Adela” de Garabet Ibrăileanu. Adela (Alexandra Vieru) cu o voce tonică și cristalină, cu un chip luminos mângâiat de „filele” cărții, cu un comportament aparent copilăros intră „timid” în lumea lui Emil Codrescu (Tiberiu Rusu). Acesta din urmă dă dovadă de un echilibru fragil. Judecând strict planul cuplului de îndrăgostiți, Adela (Alexandra Vieru) și Emil Codrescu (Tiberiu Rusu), se interpătrunde legătura romantismului dulceag. Pe plan emoțional cuplul evoluează în mod clasic, valorizat prin performanțele actoricești, demonstrând bivalența bine subliniatǎ dintre mișcare și design-ul spectacolului. S-au completat unul pe celălalt, lipsiţi de artificialitate.

Momentul „Drum în tăcere” de Jean Băileșteanu, a fost apreciat. Din distribuție fac parte: Primarul (Tudor Iustin Hurmuz), Ghiță (Răzvan Chirilă), Tănăsache (Mihai Afloarei) – (o evoluție remarcabilă, spre deosebire de primul rol), Florina (Dumitriana Crețu) și nu în ultimul rând  Ioniță (Tiberiu Rusu).  Nu doar se împletesc perfect  în  interpretare, ci se pliază unul pe celălalt, încât vezi cinci actori închegând o echipǎ desǎvârşitǎ. Fiecare își folosește mijloacele de expresie scenicǎ, reuşind sǎ decupeze momente pline de haz, de mare intensitate comicǎ. Reconfigurează, practic asamblul simbolic, asigurând unitatea și reușita reprezentației. Tema, este tratată cu maximum respect fiind integrată într-o poveste despre preţul asumării riscului.

Penultima scenǎ este după romanul lui Marin Preda, binecunoscuta operă literară - 

„Moromeții”. Fragmentul este aleas extrem de inspirat. Ilie Moromete (Tiberiu Rusu), Jupuitu (Tudor Iustin Hurmuz), ajutorul lui Jupuitu (Răzvan Chirilă), Tudor Bălosu (Mihai Afloarei) și Catrina Moromete (Dumitriana Creţu) traversează gradat nuanţe ale umanului. Întâmplările își văd firesc de înşiruirea lor logică care dospește și se coagulează în personaje de sine stătătoare. Trecerea de la haz şi aplomb către dramă se face lin, personajele capătând nuanţe, profunzime. Se încheagă totul, iar atmosfera relativ relaxantă aduce un surplus de bună dispoziție.

      

Finalul a fost de asemenea notabil. Momentul „Teleinterviu la țară” de Valentin Silvestru, în care Tudor Iustin Hurmuz, cu înclinații spre personaje comice, a adus savoare secvenței, surprinzând cuplul format din Cireș Floarea (Andreea Darie) și  Cireș Ion (Răzvan Chirilă) aflați în sat unde tradiția și obiceiurile sunt la mare cinste, personajul feminin, prezentând: „cănița”, „cofița”, „cratița”, aflând „săracul” reporter că ei posedă de fapt și plită electrică,  motor și mașină de spălat. Drumul, pe care actorii plini de viaţă îl parcurg în acest fragment, este de fiecare dată completat cu surpriza propusă de  către tinerii „soți”.   

          Examenul autentic presărat cu momente de dramă și comedie, ne-a demonstrat  că teatrul ne poate atrage atât de mult încât să devenim dependenți de el. Ne amuzǎm, râdem, apoi descoperim ce este în spatele energiei molipsitoare şi zâmbetul se transformă în lacrimă.

             Lavinia Lazǎr – studentǎ anul I, Teatrologie, Jurnalism teatral

Păpuşarul şi dublul său-Pogany, marioneta atemporală

Păpuşarul şi dublul său-Pogany, marioneta atemporală

Din multitudinea spectacolelor sau a examenelor de teatru care au loc sub egida Universităţii de Arte „George Enescu”, se pare că anul 2014 poartă câtorva studenţi noroc, datorită faptului că au oportunitatea de a-şi derula procesele artistice, nu numai pe scena Studioului, ci şi în alte spaţii, precum Teatru Fix, o formă de teatru neconvenţional, underground. Să sperăm că este abia începutul unor parteneriate prolifice, în mod special pentru studenţii care sunt pe drumul formării lor ca artişti profesionişti.

Ilinca Istrate a absolvit secţia de Actorie\Păpuşi\Marionete a Facultăţii de Teatru în vara anului 2014, iar în prezent este în anul I de Master. Nu cred că există vreun student care să nu o cunoască ... de cele mai multe ori, pe holurile încăpătoare ale etajului al doilea când ieşi de la cursuri sau seminarii ai ocazia de a te întâlni cu o pereche de ochi foarte expresivi şi cu Pogany. Cine este el? Probabil nu găsim un răspuns palpabil a tot ceea ce însumează, dar Pogany este o marionetă de talia unui copilaş, sinceră, sensibilă, care împarte numai afecţiune. La prima vedere ne putem gândi la o relaţie dintre păpuşar şi marionetă, dar e mult mai mult. Pogany, păpuşa cu fire şi cu un chip atipic reprezintă pentru artistă un băiat atemporal, care o însoţeşte pretutindeni (aşa cum spune chiar ea într-un interviu acordat pentru ziarul Mesagerul de Neamţ). Cel care a contribuit la construcţia fizionomiei lui Pogany este pictorul Manuell Mănăstireanu şi, totodată, este de apreciat fascinanta asemănare a marionetei cu statuia Mademoiselle Pogány a lui Constantin Brâncuşi, din 1913.

Astfel, în seara de 27 noiembrie, Teatru Fix ne-a găzduit la spectacolul Râzi, paiaţă, coordonat de lect. univ. dr.Anca Ciofu, cu Ilinca Istrate şi Pogany. Un cadru destul de restrâns, într-un spaţiu neconvenţional a adunat suficienţi spectatori, atât cât să le poţi simţi energia în timpul reprezentaţiei. Este păcat că nu au fost mai mulţi studenţi-colegi de-ai actriţei-păpuşar! Spectacolul la care am asistat, mi-a demonstrat, după ceva timp, faptul că este posibil să ma bucur şi de reprezentaţii de calitate, care să-mi trezească aprecieri şi ... apetitul pentru a scrie cu şi din plăcere. Râzi, paiaţă  este un concept artistic, pe care Istrate  şi-l asumă de la început şi până la sfârşit, regia şi scenografia fiind construite de marionetistă. De apreciat nu sunt numai tehnicile de mânuire pe care le-a învăţat şi exersat, ci şi mǎiestria în construcţia de papuşi, marionete, decor, recuzită.

De când am intrat în încăpere şi mi-am ocupat locul am observat o scenă micuţă, care avea în partea stângă, mai în spate un paravan cu un ecran, special pentru teatrul de umbre, în rest ... gol, pentru moment. Publicul se linişteşte, iar din mulţime apare tipica Ilinca Istrate însoţită de valiza ei de păpuşar. Odată pătrunsă în spaţiul scenic, aceasta începe să-şi intre în rol. Primul contact a fost cu paravanul, unde, pe ecran am sesizat o poveste, care avea ca protagonişti două figurine cu două tije (păpuşi de tip wayang golek), specifice teatrului de umbre. Din „istorioara” pe care am vazut-o, am înţeles că este vorba despre ceva personal şi că din dragostea celor doi a apărut un copil, Ilinca Istrate, care va începe atât în viaţă, cât şi în spectacol să se agaţe de lumea păpuşilor. Acţiunea se mută către valiza adusă pe scenă. În momentul în care a fost deschisă, de acolo a ieşit Pogany într-un costumaş de catifea, jumătate roşu, jumătate alb, cea dintâi culoare purtând-o şi actorul-păpuşar.

Pogany este o marionetă perfectă pentru coregrafie, parte pe care o vedem în momentul Tarantellei. Atât el cât şi Ilinca Istrate se află într-un sincron, la unison în ceea ce priveşte paşii, ce se pliază perfect pe ritmurile napoletane. Apar în partea dreaptă a scenei trei butoiaşe şi o scândură. Pogany îşi ia din valiză o tamburină în miniatură, pe care o foloseşte în dans, apoi sare pe scândură şi se produce dezechilibrul ... cade la pâmânt râmânând preţ de câteva secunde fără suflare. Până acum „copilăria” lui a fost într-o lumină, caldă, dar cu prima cădere, lucrurile încep să nu mai fie atât de armonice. Păpuşarul îşi animă marioneta printr-un suflu colectiv. Respiră în acelaşi timp ca o singură fiinţă! Uneori după ceva timp scurs dintr-un spectacol îmi place să arunc câte o privire în sală. Sunt atentă la reacţiile publicului, astfel, de această dată am simţit un mănunchi de energii ce se râsfrângeau către scenă. Cei care aveau consumaţie au uitat complet ... nimic nu mai conta. Catharsisul s-a produs!

Revenind. Când Pogany ajunge la valiză vedem o animare dublă, nu numai băiatul atemporal fiind însufleţit de păpuşar, ci el, la rândul său anima o marionetă în miniatură cu fire scurte. Pot fi multe spectacole de teatru de animaţie, în care animarea se efectueaza în spatele paravanului, dar aici Ilinca Istrate animă marioneta la vederea spectatorilor, putându-se observa emoţiile care au fost constructive pentru marionetistă. Un alt moment puternic este cel în care Pogany devine un artist al lumii muzicale. Relaţia dintre Istrate şi Pogany este aceea dintre o mamă şi un băiat, cea din urmă fiind mereu alături de copilul ei, şi totodată cea care-l sprijină necondiţionat şi care suferă şi se bucură odată cu el.

Spectacolul este alcătuit din colaje, secvenţe sau episoade care ne transmit poze. Un singur plus ar mai fi fost necesar. Trecerile de la un episod la altul ar fi trebuit să fie decupate mai vizib, pentru a avea „fluiditate”, un liant care să le confere un fir liniar. Ilustraţia muzicală este compusă din muzică clasică: Max Richter-On the nature of the daylight, Zbigniew Preisner-Les marionettes, Stepjan Hauser-Alone (Sollima). Se ştie că într-un spectacol de animaţie ambianţa sonoră este foarte importantă, astfel în Râzi, paiaţă ea a contribuit din plin, iar de ecleraj se ocupă Alexandra Popa, absolventă a secţiei de Teatrologie, de la U.N.A.T.C. Întotdeauna m-au interesat colaborările dintre studenţii de la diferite secţii, lucru ce ar trebui să fie aplicat cât mai des.

Ilinca Istrate este o actriţă-păpuşar cu potenţial şi înclin să cred că arta păpuşărească este mai dificilă decât arta dramatică, din cauză că un marionetist nu trebuie să-şi folosească doar trupul pentru a transmite, stări, emoţii, el, în acelaşi timp, trebuie să anime obiectele, trebuie să fie un unanim, care nu se rezumă doar la propriul corp.

La finalul reprezentaţiei nu ştii la cine să fii atent: la Ilinca Istrate, ori la Pogany?! Îndrăznesc să afirm cu încredere că păpuşarul pierde lupta şi că actorul-păpuşă este cel care primează. Râzi, paiaţă este cel mai sincer spectacol în care Ilinca Istrate îşi joacă propriul EU creator, care se râsfrânge asupra dublului ei, Pogany. Păpuşăria, în cazul prezent nu este o artă destinata numai copiilor, ci publicului de la mic la mare, care se regăseşte în acea funcţie sinusoidală, presărata cu creşteri şi descreşteri, numită viaţă!

                                              

                           Ivona Lucan – studentǎ Teatrologie, Jurnalism teatral, anul II

Realism contemporan într-un teatru de cameră

Realism contemporan într-un teatru de cameră

Octombrie-Iunie! Un traseu  nou, care a adus cu sine oameni necunoscuţi, caractere diferite, stres, emoţii, situaţii şi experienţe, care îi invită pe studenţi la provocări din ce în ce mai complexe. Un an s-a scurs cu repeziciune, iar pe data de 18 Iunie, am asistat la ora 17:00 la un examen de Arta actorului, coordonat de către conf., univ., dr. Octavian Jighirgiu, în cadrul Facultăţii de Teatru a Universităţii de Arte „George Enescu”. Colegii mei, şi, totodată studenţii din anul I au avut de creat un repertoriu dramatic presărat cu accentele realismului contemporan.

Astfel, pas cu pas, grupa de tineri viitori actori a început să-şi formeze drumul către un produs artistic pentru finalul anului universitar. Examenul a adunat un public destul de numeros pentru camera în care s-a desfăşurat şi a durat aproximativ trei ore. În total, compoziţia dramatică a conţinut nouă „episoade” dintr-o paletă de autori diverşi. Această formă de spectacol nu a dispus de nicio ilustraţie muzicală, excepţie făcând o singură parte dintr-un text, iar elementele de decor şi de recuzită au fost minimaliste , dar alese şi punctate just, iar costumele , pe care însuşi studenţii şi le-au procurat au semnificat un tipar, ce s-a aşezat ca o mănuşă pe fiecare personaj.

Startul examenului de actorie a fost dat de un fragment (scena din gară) din piesa Steaua fără nume de Mihail Sebastian, un text ce se impune prin atmosfera sa lirică, de unde, însăşi poezia izvorăşte chiar din banal, de prisos. Din distribuţie au făcut parte Sonia Teodoriu, care a deţinut cheia rolului binecunoscutei domnişoare Cucu, această partitură fiind o provocare personală pentru tânără, deoarece personajul din piesa lui Sebastian este total la polul opus faţă de personalitatea ei. Sonia Teodoriu are o apariţie scenică plină de şarm, iar costumul ei este construit într-o notă de bun simţ şi de bun gust. Ca spectator am observat un personaj puternic, stăpân pe propria-i persoană şi voce, care, totodată îşi joacă partea folosindu-se de un sincron, oferit în mare parte şi de ceilalţi colegi de scenă.

Maftei Dragoş are prilejul de a avea rolul de şef al gării. Deşi are o apariţie minoră, el îşi duce construcţia personajului până la capăt stârnind o notă hazlie. Camelia Dilbea fiind eleva care veşnic îşi doreşte să evadeze din rigorile clasice ale rutinei şi monotoniei din acel sătuc îşi trasează cu tuşe fine tipul de copil ingenuu, curios şi visător, terorizat mai mereu de domnişoara Cucu. În cele din urmă, Marin Vasile îl interpretează pe profesorul Miroiu, omul ciudat în viziunea domnişoarei Cucu. Marin Vasile reuşeşte să se apropie de liniştea şi de universul aparte, lipsit de stres al personajului.

Un alt pasaj din acelaşi text, mai exact, scena întâlnirii dintre Grig şi Mona (care are loc în casa lui Miroiu), îi are de data aceasta în joc pe Daniel Onoae şi pe Andreea Popovici  „Cuceritorul” Grig şi cu Mona ... sa derulează un dialog ... cel mai realist dialog al lor (momentul dinaintea plecării definitive a Monei din viaţa profesorului). Cu toate că actorii şi-au ales bine personajele, iar Daniel Onoae se foloseşte de un firesc actoricesc aparte, reprezentaţia celor doi a fost cam redusă ... energetic. Surprinzător, sau nu, o altă domnişoară Cucu ne aşteaptă şi aici.  Adnana Bolea ne prezintă o partitură actoricească accesibilă, de data aceasta într-o tonalitate mai caldă faţă de scena în care a jucat Sonia Teodoriu, iar Marin Vasile, tot în rolul profesorului Miroiu îşi menţine nuanţele actoriceşti.

În continuare ne întâmpină tot Adnana Bolea cu personajul Ariola, împreună cu Nicoleta Văcăraşu în rolul Iarna, într-un fragment din piesa Dacă ăla e cu aia, aia a lui cu cine e?, text ce aparţine dramaturgului contemporan Mimi Brănescu. Un titlu lung zic eu , care-ţi stârneşte interesul, datorită felului în care sună sau ... nu! Examenul-spectacol se dovedeşte a fi plin de provocări. Şi aici avem o partitură aflată la antipodul personalităţii Nicoletei Văcăraşu, datorită unui rol negativ, al unei prostituate, care, evident ştim cu ce se ocupă, dar care adăposteşte un limbaj dur, licenţios pe alocuri. Din  păcate „pariul” cu o altă mască a fost pierdut, dar încercarea Nicoletei Văcăraşu poate fi considerată ca un prim pas în evoluţia-involuţia sa ca viitoare actriţă. Colega sa de joc, Adnana Bolea şi-a lucrat partea într-o atmosferă destul de liniară şi de scăzută.

Un alt fragment dramatic, mai exact scena întâlnirii dintre părinţii copiilor aflaţi în conflict o observăm în piesa Zeul Măcelului a dramaturgului contemporan francez, Yasmina Réza. Două cupluri, doar creionate de către studenţii Andreea Enciu (Anette), Marin Vasile (Alain)- Nicoleta Văcăraşu (Véronique) şi Dragoş Maftei (Michel) încearcă să ducă la final aşa-zisa tensiune dramatică, pe care ... nu am simţit-o. Ceva a părut că scârţâie în jocul actoricesc. Un moment destul de fad a fost definit de o tăcere, de un gol, prelungit prea mult, din cauza unei reacţii sau a unei replici care a părut  „întârziată”.

Mai departe, în piesa Titanic vals de Tudor Muşatescu publicul este invitat la întâlnirea dintre Miza şi Dinu. Maura Munteanu face un duo solid cu Dragoş Maftei. Cea dintâi transmite spectatorilor un flux energetic bine susţinut de feminitatea şi de puterea sa de a mânui sforile propriilor gânduri şi ambiţii, pe care le posedă personajul clasic al lui Muşatescu, şi pe care, Munteanu reuşeşte să-l creeze, şi nu numai ... să-l pună în valoare. Colegul său, Dragoş Maftei ţine ritmul, bineînţeles în cheia personajului care i-a fost distribuit. Sesizăm aici un Dinu plin de farmec, dar care aduce, totodată cu sine şi o mare nesiguranţă, acea coardă care, de obicei (poate) e nesigură când vine vorba de a aborda şi de a convinge o femeie, în cazul de faţă precum Miza.

Pe Maura Munteanu (Ea) am putut să o urmărim şi în piesa Prin gaura cheii, text ce aparţine dramaturgului rus Vasilly Sigarev, de astă dată avându-l ca partener de scenă pe Vasile Marin (El). O doamnă care oferă ... servicii şi un nebun, un amestec ciudat, care nu poate conduce decât spre piruete dramatice. Revenind la viitorii actori, ţin să punctez şi să apreciez modul în care şi-au decupat, divizat personajele şi caracterele diferite pe care le-au avut de jucat în „colajele” dramatice anterioare.

Continuăm cu Vasile Marin (Slaber) în Uşa închisă, text scris de dramaturgul irlandez Graham Reid, ce oferă tuturor studenţilor-actori: Daniel Onoae (Victor), Arun Cotic (Gunner) şi Maftei Dragoş (Sopz) o arie de culori actoriceşti. Personajele, cel puţin din prisma contrastului aparenţă-esenţă par (foarte) grele, şi de aceea se poate ajunge ca în cazul de faţă într-o extremă ... „Prea teatrală!”. Toată spaima ce se împleteşte cu agitaţia, asumarea, laşitatea, curajul şi cu momentul în care suntem puşi, presaţi de situaţia în care o decizie trebuie luată pe nerăsuflate pot trimite spre o ambalare (prea) stridentă a compoziţiei actoriceşti, mai ales în ceea ce vizează prestaţia lui Vasile Marin.

Pace S.R.L., piesă ce aparţine actorului şi regizorului Ion Sapdaru este un text venit ca să ofere „un moment de relaxare” publicului. Din distribuţie fac parte: Andreea Popovici (Ramona), Daniel Onoae (Stelică), Arun Cotic (Felix). Personajele pe care le-am văzut manifestându-se erau prinse într-o notă de firesc, şi, evident, de joc şi joacă. Cu toate acestea, răsturnarea de situaţie, cea în care Felix intră în apartamentul său şi este lovit cu o tavă după cap de către Stelică, pare un moment (cam) lipsit de modularea, care ar fi trebuit să transpară din sinele actorilor şi să fie direcţionată către public.

Am ajuns la sfârşit. Cu un ultim pasaj din cunoscuta piesă Priveşte înapoi cu mânie de John Osbourne. Furia Soniei Teodoriu (Helen), a Cameliei Dilbea (Alison) şi a lui Arun Cotic (Jimmy) reprezintă cuvântul cheie din text. Ea le oferă tinerilor calea perfectă pentru exteriorizare. Trei personaje, trei lumi diferite. Camelia Dilbea îşi formează din nou cu mare grijă traseul artistic. Distrusă în interior şi total pierdută, fără niciun scop, ţel care să o menţină pe linia de plutire dă dovadă de o mare resemnare. Cu toate acestea ţin să precizez că tonalitatea sa, grimasele feţei, felul în care se mişcă şi acţionează, par componente ce se întrezăresc a fi împrumutate de la eleva Zamfirescu din piesa Steaua fără nume şi de la Miranda din Furtuna, în regia lui Cristi Avram, adaptare după William Shakespeare. Nu este neapărat greşit, având în vedere faptul că acestea au fost partiturile sale dramatice, iar în ceea ce priveşte actul actoricesc ... acesta a fost cantitativ şi calitativ. Şi-a urmărit scopul!

Sonia Teodoriu (Helen), personajul din lumea boemă a actorilor este antiteza lui Alison, sau altfel spus este linatul care încearcă să restabilească un echilibru. Arun Cotic (Jimmy), cel care ascultă jazz şi cel care respinge şi îndepărtează aproape totul din jurul său are o prestaţie artistică, din păcate liniară, lipsită de nuanţe ...

„ Căderea cortinei”-Heblu-Final!

                 Ivona Lucan - Teatrologie- Jurnalism teatral, anul II