sâmbătă, 22 decembrie 2012

Un interviu cu actorul şi regizorul Toma Hogea


"TIMPUL a devenit cel mai mare duşman cu putinţă al omenirii"

Un interviu cu  actorul şi regizorul Toma Hogea


Agheorghiesei Dan Constantin: De cât timp sunteţi actor pe scena teatrului ,,Luceafărul” din Iaşi?

Prof. Dr. Toma Hogea: În anul 1982 am plecat din Teatrul ,,Mihai Eminescu” din Botoşani şi am venit la Teatrul pentru Copii şi Tineret ,,Luceafărul” din Iaşi, deci de 30 de ani.

Vă mai amintiţi de primul spectacol în care aţi jucat? Dar de primul spectacol regizat?

Cu siguranţă că îmi amintesc, primul spectacol pe care l-am jucat într-un teatru profesionist a fost la Teatrul ,,Mihai Eminescu” spectacolul ,,Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, în regia doamnei Zoe Stanca Anghel, în anul 1978, apoi primul spectacol jucat la Iaşi a fost ,,Comedie cu războinici” regia Constantin Brehnescu în anul 1982. Primul spectacol montat de mine a fost spectacolul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu, cred că în anul 2000. Aceste momente de suflet nu pot fi uitate niciodată, rămân stocate undeva în memoria noastră afectivă.

Alba ca zapada si cei sapte pitici


Consideraţi că a evoluat sau involuat teatrul de păpuşi din Iaşi, respectiv din România?

Viaţa însăşi a evoluat, deci, implicit şi teatrul de păpuşi din România, era ceva firesc, important este ca noi actorii păpuşari să ştim să păstrăm cu sfinţenie originile şi tradiţia teatrului de păpuşi. E minunat că lumea, viaţa şi teatrul evoluează, dar depinde cum şi în ce direcţie, nu sunt adeptul modernismului, doar de dragul de a fi ,,modern” accept orice provocare, orice lucru nou dacă există susţinere, coerenţă şi logică.Teatrul de animaţie este şi rămâne o artă cu totul specială, de aceea ,,riscul” de a greşi sau de a omite anumite reguli, bine trasate de zeci de ani, nu face bine nimănui. Într-adevăr în Iaşi, în România şi în întrega lume teatrul de păpuşi şi marionete a luat o amploare foarte mare, cu producţii din ce în ce mai atractive şi interesante.

Păpuşăria vă permite o oarecare flexibilitate în interpretări sau este rigidă?

Spectacolul de animaţie în care întâlnim păpuşi, marionete, măşti, elemente animate, teatru de umbre, pantomima, este şi rămâne o formă de artă complexă în care ACTORUL are greaua misiune de a şti să le facă foarte bine pe toate. Dacă în teatrul de dramă actorul e ,,robul” cuvântului, cu o miză în scenă mai mult sau mai puţin complicată, în teatrul de animţie actorul păpuşar este nevoit să facă faţă multitudinii formelor de exprimare artistică din teatrul de animaţie: cuvânt, cu o rostire impecabilă pentru a putea percepe copilul din sală foarte bine mesajul textului, mişcarea plastică a actorului, muzicalitatea acestuia, mânuirea impecabilă a păpuşii sau marionetei, o imaginţie şi o fantezie deosebită pentru a putea improviza oricând etc. Toate aceste lucruri nu fac decât să dea o libertate totală actorului păpuşar de a se exprima liber şi mai ales de a se ,,juca” spre bucuria şi deliciul celor mici din sală.

Aţi reuşit să atingeţi nivelul la care simţiţi şi rolul şi personajul?

Consider că în momentul când un actor este distribuit într-un nou spectacol, deja începe o nouă ,,bătălie” este vorba, în primul rând, de o documentare vis a vis de rolul primit. Fiecare actor doreşte, cu siguranţă, să fie cât mai bun şi cât mai mult pe placul publicului din sală. Faptul că majoritatea rolurilor unui actor dintr-un teatru de animăţie se traduce printr-o păpuşă sau o marionetă, acest lucru nu face altceva decât să umple viaţa şi sufletul artistului dând ,,carne şi suflet” obiectului animat sau păpuşii. Binenţeles că într-o astfel de situaţie nu ai cum să nu ajungi la cel mai înalt nivel, mai exact la acea stare de sublim.

Aventurile baronului Munchausen

Cum simţiţi publicul, prin păpuşa căreia îi daţi viaţă?

Publicul din sala de spectacol a unui teatru de animaţie vine să vadă, în primul, rând păpuşile, apoi să asculte povestea şi nu în ultimul rând să-şi revadă actorii preferaţi. Avem un public special compus din copii, tineri şi adulţi de aceea exigenţele sunt atât de mari, pentru că spectacolul jucat pe scenă trebuie să satisfacă toate gusturile, de la cel mai mic spectator până la cel mai în vârstă. Nu trebuie omis faptul că PĂPUȘA face minuni şi reuşeşte să capteze atenţia oricărui spectator dacă lucrul este bine făcut şi cu credinţă, de către actorul păpuşar. Păpuşile nu-şi trădează niciodată publicul, cum nici copiii din sală nu uită să le răsplătească cu râsetul lor inconfundabil sau cu ropotele lor de aplauze, în semn de recunoştinţă, chiar dragoste pentru personajul-păpuşă de la rampa scenei.

Există vreo relaţie între păpuşă-mânuitor-public, având în vedere că în teatrul de animaţie actorul este însuşi păpuşa?

Spuneam ceva mai devreme despre această relaţie, de-a dreptul, specială actor-păpuşă-public. Faptul că ACTORUL este cel care însufleţeşte păpuşa, este cel care plânge sau râde, pentru ca EA-PĂPUȘA, să aibă trăiri reale şi gesturi fireşti face ca această relaţie organică actor - păpuşă să ducă la o contopire absolută. De aici vine succesul şi împlinirea totală a actorului pentru personajul pe care îl interpretează.


Harap Alb


Aţi construit păpuşi sau marionete? Ce tehnică folosiţi?

Am construit păpuşi numai în perioada studenţiei în teatru niciodată. Consider că fiecare dintre noi trebuie să facem şi să arătăm publicului ce ştim cel mai bine, menirea actorului este de a da viaţă personajelor, de obicei în teatrele porfesioniste păpuşile sunt, în primul rând, concepute de scenograf apoi constuite de constructorul de păpuşi sau chiar de sculptor. Într-adevăr, ideal este ca fiecare actor, în momentul când i se construieşte păpuşa la atelierul teatrului să comunice cu acesta vis a vis de orice sistem nou doreşte pentru personajul său.

Aveţi vreun tip preferat de păpuşi, pe care să le mânuiţi?

Orice păpuşă merită acelaşi respect şi aceeaşi atenţie, într-adevăr există păpuşi cu sisteme mai complicate de mânuire dar asta face parte din munca actorului de a-şi descoperi cât mai bine păpuşa. Cu cât îi acorzi mai mult timp, cu atât vei putea descoperi lucruri şi sensuri nebănuite. Există situaţii, mai ales în spectacolele cu marionete, când, şi, după foarte mulţi ani, descoperi noi posibilităţi, noi mişcări ale marionetei, niciodată nu poţi spune, pe deplin, că ţi-ai terminat lucrul cu ea, în fiecare zi îţi poate oferi noi surprize. Iubesc şi respect deopotrivă orice tip de păpuşă cel mai important lucru rămâne faptul că eu, actorul reuşesc să o însufleţesc şi asta mă împlineşte.

Ce părere aveţi despre păpuşile supradimensionate?Credeţi că acestea atrag pe micii spectatori sau le produc teamă tocmai din cauza mărimii acestora?

Păpuşile supradimensionate, cu foarte mulţi ani în urmă, erau cel mai des folosite în spectacolele stradale, la început în America, Occident şi apoi şi la noi în România. Cu timpul au trecut acest prag şi le regăsim, din ce în ce mai des, pe scenele teatrelor de păpuşi, ceea ce nu este rău, mai ales când în spectacolul respectiv avem de a face cu nişte personaje care se pretează foarte bine pe acest gen de păpuşă Ghionoaia, Zmeul, Calul Înaripat, Zâna Noapte etc. Copiii sunt fascinați de apariţia acestui tip de păpuşă iar sentimentul de teamă nu există la generaţia de astăzi, cândva funcţiona acest lucru, astăzi copiii sunt foarte deschişi şi obişnuiţi cu noile desene animate de la televizor, din păcate, pline de groază şi violenţă.


Povestea motanului incaltat

Consideraţi că prezenţa în rândul copiilor la teatru creşte exponenţial cu numărul de premiere sau cu numărul de spectacole?

De obicei orice premieră este mult aşteptată şi foarte bine primită de fiecare spectator, fie copil sau adult. Cu cât există mai multe evenimente teatrale într-o stagiune cu atât şi publicul este mai  numeros şi vine în sala de spectacol din curiozitate sau dintr-o dorință de culturalizare şi relaxare pentru  copil. Este bine cunoscut faptul că, într-un teatru de păpuşi sau marionete, în afară de spectacolele de duminică, când nu este nimic organizat, în rest, în timpul săptămânii toate reprerzentațiile sunt organizate de către impresarul teatrului.

Ce credeţi despre tehnologizarea teatrului de copii? Se adaptează copiii la noile tendinţe regizorale?

Cred că sunt adaptaţi înainte de a se naşte, lucrurile au evoluat atât de mult, în ultimile decenii, încât de multe ori mi-am pus retorica întrebare: oare unde se va ajunge în ritmul acesta? Copilul de astăzi de la frageda vârsta de, doar, câţiva anişori, ştie să deschidă un calculator, ştie să  joace tot felul de jocuri, butonează un telefon mobil etc. deci lucrurile sunt atât de evoluate încât, e foarte greu să-i mai surprinzi cu câte ceva. Menirea regizorului, dintr-un teatru de animaţie, nu este deloc uşoară, dacă în teatrul dramatic spectatorul din sală acceptă spectacolul, chiar dacă nu este mulţumit pe deplin de reprezentaţie, copilul nu acceptă sub nici o formă nici un compromis. Toată tehnologizarea adusă pe scenă nu face decât să completeze ,,cunoştinţele” de acasă dar trebuie ţinut cont de specificul teatrului şi avut grijă ca lucrurile să fie foarte bine omogenizate, altfel riscăm să-i oferim exact ceea ce vede, acasă, la televizor sau calculator şi astfel putem să-l îndepărtăm de teatru.

Am aflat că montaţi spectacole nu numai la Teatru ,,Luceafărul” din Iaşi, ci şi în ţară şi chiar şi în străinătate. Consideraţi că în aceste condiţii timpul vă este îngăduitor sau potrivnic?

TIMPUL a devenit cel mai mare duşman cu putinţă al omenirii, dacă aspiri să fii actor, regizor, prof.univ. şi mai îndrăzneşti să scrii, din când în când, şi câte o lucrare de specialitate deja eşti pierdut ...de timp. Pentru a reuşi să faci bine, tot ceea ce îţi propui nu există decât o singură alternativă, de a renunța la foarte multe alte ,,obiceiuri” pentru a putea da curs celor existente pe rol. Recunosc sunt un artist ambiţios şi de fiecare dată când mi-am propus să fac un anume lucru, l-am dus la bun sfârşit asumându-mi orice sacrificiu, sunt deosebit de exigent cu mine şi cu toţi colaboratorii cu care intru în contact, nu accept jumătăţile de măsură. În acest ritm de lucru, binenţeles că TIMPUL mi-a fost şi-mi este, dintotdeauna potrivnic.

Tinerete fara batranete


Care este secretul succesului în teatrul de animaţie: o păpuşă perfect construită sau un mânuitor bun?

Superbă întrebare, succesul în teatru se poate obţine respectând următoarele ,,reguli”: în primul rând actorul păpuşar trebuie să fie o persoană inteligentă, cu o dicţie perfectă, deoarece ne adresăm copiilor şi aceştia trebuie să înţeleagă foarte bine fiecare cuvânt rostit, cu o condiţie fizică deosebită, în teatul de păpuşi actorul trebuie să aibă o plastică corporală specială, majoritatea spectacolelor conţin multe momente coregrafice, un simţ ritmic şi muzical foarte bun, în orice spectacol există foarte multă muzică, un foarte bun mânuitor de păpuşi şi marionete, să fie onest, generos cu partenerii săi de scenă şi să iubească foarte mult copiii altfel NIMIC NU E POSIBIL. Respectând acest minim abc, succesul vine de la sine, răsplătit cu foarte multă preţuire din partea celor mici şi celor mari.


Dan Constantin Agheorghiesei - student anul III, Teatrologie (Jurnalism teatral)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu