Nebunia jucată - eșec sau împlinire ? (Doctorand Alex Savu)

Nebunia jucată - eșec sau împlinire ?

Doctorand Alexandru Savu

În percepția noastră, soluția pe care o alege Hamlet îl ajută să dea în vileag uciderea de frate, în pofida consecințelor dezastruoase. Dacă nu s-ar fi prefăcut că nu-i în toate mințile, Claudius l-ar fi dibuit mai devreme și l-ar fi neutralizat. Sub mască, Hamlet și-a dosit gândurile. A reușit să dejoace supravegherea la care era supus, s-a convins fără dubii de vinovăția unchiului și a trecut, în fine, de la reflecție, la acțiune. Marele succes al strategiei sale este convertirea gândului în faptă. Mimarea rătăcirii mintale l-a ajutat să-și învingă ezitările.

Unii înclină să creadă că, exceptând detronarea lui Claudius, demersul prințului a reprezentat un eșec. În ce ne privește, avem unele rezerve în acest sens. Recunoaștem că acțiunile lui Hamlet s-au soldat cu moartea unor ființe, aparent nevinovate, din anturajul regelui. Polonius, Guildenstern, Rosencrantz și Laertes sunt personajele la care facem referire.

Polonius, însă, poate fi acuzat de complicitate la aranjamentele malefice ale regelui, care vizează păstrarea tronului. Nu putem ști dacă era la curent cu dedesubturile asasinării regelui Hamlet. Însă maniera în care își sfătuiește fiul, Laertes, înaintea plecării în Franța, precum și învățăturile date slujitorului său Reynaldo, trimis la Paris să afle vești despre fratele Ofeliei, îl recomandă ca fiind un spion înnăscut. Este un ins abil, un supraviețuitor cu instinct de jucător la ruletă. Astfel încât îl considerăm capabil să comită acte de trădare. E posibil să fi ocupat aceeași poziție și în perioada domniei regelui Hamlet. Simțindu-l pe acesta părăsit de puteri și anticipând urcarea pe tron a lui Claudius, poate că a fost implicat într-un complot. De asemenea, poate fi suspectat de tăinuirea relației incestuoase dintre regină și cumnatul ei.

          Toate aceste afirmații sunt simple supoziții. Evidente sunt numai participarea directă la spionarea prințului și decizia sa de a curma relația de iubire dintre Ofelia și Hamlet.

          Foștii colegi ai prințului, apoi, poartă vina iscodirii acestuia. Erau, de bună seamă, informatori ai regelui. Și slugi, primejdioase, dacă ne gândim la escortarea lui Hamlet spre Englitera și la transportul scrisorilor lui Claudius către suveranul englez. Dacă hârtiile ar fi fost înmânate destinatarului, prințul putea să-și piardă viața.

          Laertes, în fine, este complicele lui Claudius, luând parte la manevrele care au ca scop asasinarea lui Hamlet. Junele educat la Paris acceptă să se păteze cu sângele prințului pentru a răzbuna moartea lui Polonius. Îl onorează totuși faptul că se zbuciumă să deslușească împrejurările acestei morți. Este o dovadă a interesului pentru respectarea memoriei părintelui decedat. Însă mijloacele la care apelează tânărul, pe care cetatea dorea să-l înscăuneze, nu-i fac cinste. Pentru un cavaler, folosirea unor mijloace necurate de rezolvare a unui duel – otrăvirea vârfului spadei – reprezintă un act de lașitate.

          Gertrude, mama prințului, este și ea una dintre victimele urzelii concepute de principe. Regina este culpabilă, mai întâi, pentru graba de a se căsători cu Claudius. Faptul că-l sprijină pe ucigaș și că îl roagă pe Hamlet să se împace cu noul stăpân nu-i face figura mai luminoasă. Pasivitatea (sau cârdășia ei) înlesnește mașinațiunile uzurpatorului. E îngăduitoare cu orice inițiativă a acestuia și asta menține bănuielile privitoare la implicarea ei în otrăvirea primului soț. Ipoteza complicității, pe de o parte, și prezumția de nevinovăție a reginei sunt la fel de credibile.

          Singura care își păstrează neatinsă inocența este Ofelia. Fiica lui Polonius nu poate fi acuzată de nimic. Singura obiecție s-ar lega de atitudinea de totală supunere în fața tatălui ei. Însă, în epoca elisabetană, supușenia se bucură de considerația unei maniere virtuoase. Hamlet a sacrificat dragostea dintre el și Ofelia, umilind-o și înjosind-o pe fată, chiar dacă nu acestea erau sentimentele sale. Și-a dat seama că legătura lor înlesnea controlul exercitat de Claudius.

          Evităm formularea unor verdicte clare care să vizeze vinovăția unora sau altora, cu excepția lui Claudius, întrucât tragedia este plină de ambiguități. Încheiem reamintind că jocul nebuniei mimate, strategia prințului de adormire a atenției suveranului și, implicit, stilul de detectare a prihănirii acestuia au culminat cu autodemascarea lui Claudius. Ideea reprezentației cu Uciderea regelui Gonzago și prologul-pantomimă care înscena uciderea regelui au produs rezultatul scontat. Nu ne miră faptul că încununarea inițiativei lui Hamlet s-a produs ca urmare a unui act artistic – spectacolul oferit de trupa acelor histrioni. Shakespeare propune ca soluție  pentru asanarea unei societăți bolnave de suspiciune, însângerată de omoruri, tarată de incesturi, adulter și minciună prestația unor actori, fie și aflați într-un moment de declin. Arta, chiar și în perioadele ei de restriște, este capabilă să salveze omenirea din prăpastia răului. Hamlet-dramaturgul coboară pe scenă, regizându-și propriul scenariu și devine Hamlet-regizorul. Sesizând unele discrepanțe în interpretare, îi povățuiește pe actorii manierizați cum să rostească un text, potrivindu-și vorba cu gestul și gestul cu vorba. Mesajul shakespearian este, însă, mai complex. Filosoful, omul care concepe lumea ca pe o existență perfectă, coboară din înălțimea meditațiilor sale pe suprafața plină de denivelări a vieții și le arată oamenilor calea spre puritate. Pentru principe, actorii simbolizează poporul, lumea, iar el, dramaturgul și regizorul, artistul în fond, preia sceptrul și se adresează mulțimii. Învățăturile adresate actorilor sunt o expresie a fazei de trecere de la gând la făptuire.

          Succesul prințului constă în aceea că îl determină pe regele criminal să se dea de gol, iar impardonabila greșeală, care va provoca un lanț de nenorociri, este uciderea lui Polonius. Pentru întâia dată, Hamlet s-a decis să acționeze, însă crima aceasta îi va grăbi sfârșitul.

          În final, pe tronul Danemarcei se urcă Fortinbras. El este căpetenia norvegiană cu pretenții teritoriale, de care se vorbește la începutul tragediei. E tipul militarului curajos și iubit (poate și temut) de supuși. Horațio îi va înmâna cheile cetății. Victoria lui Hamlet este una a gândului, tot așa cum drama sa este una a ezitării. Adică, a calculului probabilităților, a ispitei posibilului.

Bibliografie

I. OPERE

          Shakespeare, William, Opere, vol. VII  Hamlet, prinț al Danemarcei, traducere de Petru Dumitriu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1959.

II. REFERINȚE CRITICE

Volume

          Acterian, Haig, Shakespeare, prefață de Marian Popescu, București, Editura Ararat, 1995.

          Banu, George, Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet, traducere de Delia Voicu, București, Editura UNITEXT, Iași, Editura Polirom, 2007.

          Lăzărescu, A. Dan, Introducere în shakespeareologie, prefață de autor, cu o notă de Adriana Munteanu, ediția a doua, Craiova, Editura Sim Art, 2008.

          Omescu, Ion, Hamlet sau ispita posibilului, București, Editura Cartea Românească, 1971.