Interviu cu conf. univ. dr. Ciprian Huţanu

O poveste de succes în ”Alb și Negru”

(Interviu cu conf. univ. dr. Ciprian Huţanu)

Lucian Parfene: Cum ați pornit în această aventură și care este povestea acestui spectacol?

Ciprian Huțanu: „Alb și Negru” nu a fost deloc o întâmplare!... Nu s-a născut din „nimic” sau dintr-o improvizație dezvoltată ulterior într-o reprezentație. Este un proiect pregătit cu atenție, cu multe luni înaintea premierei din Martie 2012. Studenții știau de multă vreme că vor lucra la acest spectacol și au fost condiționați de atingerea unor performanțe profesionale, înainte de a începe lucrul efectiv la scenă. Și, pentru că am impus aceste standarde profesioniste, în distribuție au intrat doar cei care au răspuns cerințelor. A urmat apoi o perioadă, destul de lungă (aproape un semestru), de pregătire a actorilor-studenți pentru ceea ce urma să construim, cu un efort suplimentar, în paralel cu munca obișnuită de la clasă, pentru examenele semestriale. Ideea spectacolului o aveam de multă vreme, însă fiecare proiect își are „timpul și locul” său; așteptam poate echipa actori (de studenți) care să poată să se ridice la nivelul cerut. Cum tinerii din această generație mi-au dat speranța că efortul lor nu va fi în zadar, iată că ați putut asista la spectacol și că, în general, rezultatele muncii mele, ca pedagog și regizor, nu s-au lăsat așteptate.

Știu că sunteți un bun mînuitor, un actor cu multă experiență dar și un regizor experimentat. De care parte a scenei vă regăsiți cel mai bine?

Mulțumesc pentru complimente. E greu să disociezi cele două postúri, de actor și de regizor, cel puțin pe scena teatrului de animație, dacă înțelegem acest fenomen din perspectiva regizorală. Adică, un regizor stăpân pe propriile-i mijloace de expresie este mereu prezent și viu în fața scenei, precum actorii în scenă. Trebuie să fie dispus să urce în scenă în orice moment și să sprijine – la repetiții, bineînțeles – dezvoltarea discursului scenic al celor cu care lucrează. Actorul se poate desfășura și fără să-și asume „frământările” regizorului cu privire la spectacol ca ansamblu. Asta în concepția mea. Astfel că, atunci când lucrez în calitate de regizor, îmi asum și munca de actor. Ca și până acum, voi continua să mă manifest artistic atât ca actor cât și ca regizor, să păstrez un echilibru din acest punct de vedere în activitateta mea profesională, pentru că le prețuiesc în egală măsură pe amândouă!

Pe ce loc ați plasa ”Alb și Negru” între spectacolele regizate de dumneavoastră până acum?

Este greu și nici nu doresc să fac o ierarhie a montărilor mele. Fiecare dintre ele a prins viață ca urmare a unor probleme pe care doream să le dezbat scenic, în forma estetică impusă de scena de animație. Dintre acestea, în unele, cum ar fi cazul în Cidul, doream nu doar să „spun” unele lucruri altfel decât sunt spuse pe scena teatrului dramatic, dar și să exploatez unele metafore, care se puteau lesne desprinde din textul lui Corneille după lectură, într-o estetică diferită decât este posibil în teatrul dramatic; sau să dezvolt altele, neexploatate de scena cu actori „vii”, metafore ce nu puteau fi exploatate decât prin prisma esteticii artei de animație. Prin urmare, cel puțin în cazul meu și cel puțin până astăzi, fiecare dintre spectacole a vrut „să spună” ceva, să transmită câte un mesaj diferit. Iar mesajele mele, nici ele, nu pot fi ierarhizate în mesaje „mai mult” sau „mai puțin” importante. Adică, nu de către mine...

Într-o lume plină de culoare ați ales să căutați esența caracterului uman în alb și negru... Două personaje în oglindă, binele și răul din noi, jumătăți inseparabile și totuși greu de reîntregit. Este acest spectacol o simplă poveste sau mai mult... o călătorie inițiatică?

În oglindă... Nu știu ce să vă răspund la această întrebare, sincer. Nu știu dacă neapărat sunt „în oglindă” Albul și Negrul din spectacolul meu. Poate fi însă una dintre perspectivele foarte plauzibile ale receptării lui. La fel de plauzibilă precum perspectiva unui prieten (foarte bun cunoscător de artă a animației și director de teatru), care a văzut un singur personaj de la început până la sfârșit. Ba chiar m-a „certat”, pentru că, din perspectiva sa, finalul spectacolului nu lăsa mai mult decât o direcție posibilă pentru înțelegere. Mai mult, după una dintre reprezentațiile de la sala universității, cineva a afirmat foarte hotărât că în acest spectacol s-ar dezbate probleme de ordin religios, pe care noi le-am fi nuanțat în alb și în negru... Probabil că acum veți dori să aflați varianta mea. Ei bine, n-o să v-o spun!... În spatele regizorului se află omul, iar omul Ciprian Huțanu are întrebările și frământările lui cu privire la Univers, Pământ, Alb sau Negru. Ceea ce am încercat, a fost să găsesc un numitor comun frământărilor mele cu ale altora. Cu ale tuturor – este absolut imposibil! Așadar, din această perspectivă am construit spectacolul. Iar „oglinda” este o perspectivă posibilă și cu bună știintă oferită înțelegerii. Acest spectacol a fost gândit să se prezinte în ”formă dechisă”, în genul Open Opera despre care vorbesc Umberto Eco și alți esteticieni ai artei. De altfel, de multă vreme e la modă în toată lumea să se prezinte astfel de creații, în tot universul artistic – de la pictură la dans contemporan și teatru. Atitudinea artistului față de acest gen de abordare a artei face diferența în final. Dacă mulți artiști amestecă voit idei și metafore, fragmente de imagini cu sunete și lumini, fără vreo noimă neapărat, apoi lasă publicul să înțeleagă ce vrea, pe principiul sfidător: Dacă poate!, fără să-i ofere vreo „pista” coerentă, reacția va fi, bineînțeles de repulsie din partea spectatorului. Iar artiștii își vor păstra în continuare titlul de „neînțeleși”. Culmea e că majoritatea din această categorie fac un titlu de glorie din această atitudine. Apoi, există adevăratul spectacol în formă deschisă, care pune lucrurile cap la cap cu multă migală, cu multă cumpănire, eventual pe un fond de simplitate vădită, precum în cazul nostru. Creatorul acestui tip de spectacol are grijă atât să-și atragă spectatorul apropiindu-se de problematica lumii contemporane – însă aici ne referim mai mult la acele frământări care țin mai degrabă de subconștientul uman, nu de cele din cotidian – să îi ofere câteva posibile căi de înțelegere ale propriilor frământări, apoi... să-l lase pe el să găsească drumul care-l reprezintă, în funcție de emoțiile și temerile lui de zi cu zi, iar în funcție de problematica sa existențială, spre final să-și găsească singur răspunsurile. „În oglindă” nu e Albul și Negrul, ci spectatorul cu metaforele pe care reușește sau își propune să le dezvolte în propria-i imaginație, o dată cu mișcările păpușilor în scenă. Prin urmare, este posibil ca, în întrebarea dumneavoastră, binele și răul să apară într-o falsă antiteză. Sunt mai degrabă nuanțe ale binelui și ale răului, uneori înșelătoare, momente în care este greu să te poziționezi, ca om obișnuit, cu morală și conduită ireproșabilă în lumea contemporană, într-un moment sau altul al poveștii, mai înspre Alb sau mai înspre Negru... Eu cred că între Alb și Negru, în realizarea noastră, există foarte mult Gri, acolo unde ne regăsim cei mai mulți dintre noi, punct din care cred că începe diferența de percepere și de înțelegere a ceea ce urmează în spectacol. Spectatorului cultivat i se oferă o paletă largă de posibile căi, o călătorie ințiatică dacă dorește. Iar celui mai puțin interesat de cultură – povestea simplă, pe o muzică frumoasă, povestea Albului și a Negrului, care se nasc împreună dar aleg căi diferite; care se întâlnesc de 2 ori, dar se refuză reciproc și care sfârșesc fiecare pe drumul său. Ca-n viață, nu-i așa?...

 ”Alb și Negru” este un spectacol fără cuvinte, un spectacol plin de simboluri, de metafore care în aparență poate fi înțeles cu ușurință. Nu credeți că de fapt ”simplitatea” sa complică prea mult receptarea?

Așa cum am spus mai sus, depinde din ce perspectivă privim. În principiu, simplitatea sa ar trebui să faciliteze receptarea și să dea frâu liber imaginației celor din sală, însă, dacă spectatorul nu se identifică cu nici una dintre problemele tratate scenic, nu se regăsește în nici un fel în cele două personaje, atunci este foarte posibil ca această simplitate să-l încurce puțin. Deși acțiunea scenică nu reprezintă altceva decât un pretext pentru o reflecție ulterioară, iar păpușile fac parte dintr-o convenție specifică artelor scenice, ușor, cred eu, de înțeles de către oricine, se poate ca mulți receptori să se plictisească, pentru că nu există o acțiune concretă, pentru că personajele nu se bat nici în săbii și nici în buzdugane.

 Cît de potrivită este pentru mediul universitar această reprezentație complexă care se adresează publicului matur, care vorbește despre viață și moarte?  Este nevoie în procesul didactic de astfel de abordări?

Nu spune nimeni și nu scrie nicăieri că o astfel de abordare este necesară în procesul didactic. De altfel, ce este acest proces didactic? O cale, acceptată de către profesorii de specialitate de la Arta de Animație, prin care studenții parcurg un traseu al evoluției lor profesionale, de la inițiere la performanță. În cei trei ani de școală, tinerii parcurg anumite etape obligatorii, de acumulări de cunoștințe teoretice, de exersare a deprinderilor specifice scenei de animație. De obicei, într-o generatie obișnuită, se disting câțiva studenți capabili să depășească nivelul mediu al jocului de animație, unii chiar cu disponibilități evidente către marea performanță. În momentul în care, ca profesor și regizor în aceeași măsură, ajungi la concluzia că nivelul clasei este peste cel obișnuit, mediu, ar fi păcat să nu dezvolți astfel de proiecte, care depășesc, cel puțin din punct de vedere teoretic, nivelul cerut de programa universitară. Acestea sunt momente care pot să dea aripi viitorilor actori către o posibilă  carieră de performanță și, de ce nu, prin prezența la diverse evenimente de specialitate, ne etalăm și noi, ca școală, calitățile.

 Se știe că mînuirea păpușilor de tip bunraku necesita o pregătire îndelungată iar munca în echipă este esențială. Cît de bine s-au descurcat studenți dumneavoastră? Aduc ei ceva nou, ceva diferit față de generațiile anterioare?

Tipul de păpușă folosit de această dată și exploatat în general în toată Europa, nu este acel tip de bunraku pe care noi îl cunoaștem din tradiția animației japoneze. Acolo păpușa avea alt rol, se manipula puțin altfel, iar mânuitorii aveau roluri diferite în ansamblul spectacolului. Noi folosim acel tip de „bunraku europenizat”, un fel de bunraku modern, adaptat de animatorii europeni la cerințele culturii de pe bătrânul continent și în special pentru scena tip „cortină de lumină”. Astfel, multe companii de teatru de animație din occident folosesc această formă de expresie păpușărească pentru că ea se apropie foarte mult ca imagine artistică de arta filmului de animație. Multe dintre aceste companii nu pun însă mare preț pe mișcarea îndelung exersată, ci dau frâu liber „gagului” și comercialului, din motive lesne de înțeles în contemporaneitate. Aici fiind totuși o școală de mânuitori, am insistat în primul rând pe mânuirea păpușilor, pe virtuozitatea animării pe alocuri. Regia, scenariul, scenografia sau coregrafia au rămas în seama profesorilor și ele au reprezentat cadrul în care studenții s-au desfășurat, sau au dat culoarea necesară unui spectacol finit.

Cît de importante sunt premiile pe care - pe bună dreptate - nu încetați să le tot câștigați? Sunt ele o miză sau fac parte dintr-un firesc?

Ei, aici cred că exagerați puțin. Nu sunt chiar așa de multe premii, doar că destul de rar ne propunem astfel de obiective. De ce? E simplu: nu suntem o instituție de spectacole, ci o școală și nu putem participa la competițiile profesioniste cu același statut precum profesioniştii adevărați. Alb și Negru, pentru că este ușor ieșit din tiparele obișnuite ale unui spectacol de școală, a fost invitat la toate festivalurile organizate în România în această toamnă, poate nu doar pentru că imaginile trimise prin DVD au impresionat, dar și ca urmare a nivelului de recunoaștere națională de care se bucură școala noastră de animație! De exemplu, în două dintre cele trei festivaluri internaționale la care a participat, spectacolul ieșean nu a concurat alături de profesioniștii din teatre și din companiile private. Poate că a fost un dezavantaj – cine știe dacă nu cumva am fi primit și alte premii –, însă trebuie să precizez faptul că această atitudine o au aproape toate festivalurile din Europa față de spectacolele studențești. Școlile sunt invitate, joacă alături de profesioniști, însă spectacolele școlilor rămân pe agenda festivalului ca niște recitaluri, adică în afara concursului, iar studenții, firesc de altfel, ar trebui să se bucure că se manifestă alături de cei consacrați, că ii vede lucrând dar și pentru că ei sunt văzuți la lucru, atât de ceilalți realizatori de spectacole cât și de către managerii de teatre. La Galați însă, la ediția aniversară a Festivalului „Gulliver”, am avut o surpriză foarte păcută: nu doar că am participat și noi în competiție, dar ne-am întors cu un premiu frumos, care cred că face cinste școlii noatre: Premiul „Vedetele de mâine”. Dintre toate festivalurile, cred că cel mai important pentru noi, ca școală, a fost Festivalul „Azi student, mâine actor”, de la Botoșani, o ediție pilot a unui festival care sperăm să se organizeze an de an. Acolo chiar am avut un mare succes, fiind răsplătiți cu Premiul pentru cel mai bun spectacol, dar și cu Premiul de intrepretare pentru personajul „Alb”. Și, mă rog, a mai luat și subsemnatul un premiu special, ca pedagog. Chiar am fost mândri la final, poate și pentru că, prin numărul de premii și prin importanța lor, am fost în centrul atenției între toate școlile de teatru de animație din țară.

Nici o generație nu seamănă cu alta, iar fiecare are un spectacol al ei. Ce planuri aveți pentru 2013?

Așa este, nici o generație nu seamănă cu alta, iar cu această generație vom construi un al doilea spectacol, cel pentru licență. Studenții deja lucrează, individual, la acest proiect. Spun individual pentru că, după ce am stabilit împreună o temă și un cadru (deocamdată general) de acțiune scenică, fiecare lucrează separat, cu tipuri de păpuși diferite, în perspectiva unor scurte one-man-show-uri care se vor reuni într-un spectacol final. Nu vă pot vorbi acum nimic despre ceea ce urmează să facem, decât că va fi un fel de provocare pentru cei care au „șablonizat” anumite viziuni pe scena de teatru și că... mai e mult de lucru.

„Alb și Negru”

Regia, scenariu și ilustrația muzicală: Ciprian Huțanu

Scenografia: Gavril Siriteanu

Coregrafia: Oana Sandu

Distribuția: studenții anului III, Arta Animației, Facultatea de Teatru Iași – Cezara Damian, Katy Zmuncilă, Elena Filip, Alexandra Bere, Roxana Konyar, Florin Capră, Mihăiță Bordianu

Premii:

Premiul pentru ”Cel mai bun spectacol”, premiul pentru ”Cel mai bun actor”  - personajului alb, respesctiv Elenei Zmuncilă, Elena Filip și Florin Capră, și premiul special „Mentor în arta de animație” – Conf.univ.dr. Ciprian Huțanu, acordate în cadrul concursului ”Azi student mîine actor”, Botoșani, 2012;

„Premiul Vedetele de mîine”, acordat UAGE Iaşi, secţia Arta de animaţie, clasa lector univ. Dr. Ciprian Huţanu pentru spectacolul „Alb Negru”,  acordat în cadrul „Festivalului Internaţional de Animaţie Gulliver”, Editia XX, Galaţi, 2012;

            

Lucian Parfene – anul III, Teatrologie, Jurnalism teatral

Fotografii spectacol Alb si Negru - Andrei Timofte, 
                                                     masterand Arte Plastice

Un interviu cu actorul şi regizorul Toma Hogea

"TIMPUL a devenit cel mai mare duşman cu putinţă al omenirii"

Un interviu cu  actorul şi regizorul Toma Hogea

Agheorghiesei Dan Constantin: De cât timp sunteţi actor pe scena teatrului ,,Luceafărul” din Iaşi?

Prof. Dr. Toma Hogea: În anul 1982 am plecat din Teatrul ,,Mihai Eminescu” din Botoşani şi am venit la Teatrul pentru Copii şi Tineret ,,Luceafărul” din Iaşi, deci de 30 de ani.

Vă mai amintiţi de primul spectacol în care aţi jucat? Dar de primul spectacol regizat?

Cu siguranţă că îmi amintesc, primul spectacol pe care l-am jucat într-un teatru profesionist a fost la Teatrul ,,Mihai Eminescu” spectacolul ,,Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, în regia doamnei Zoe Stanca Anghel, în anul 1978, apoi primul spectacol jucat la Iaşi a fost ,,Comedie cu războinici” regia Constantin Brehnescu în anul 1982. Primul spectacol montat de mine a fost spectacolul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu, cred că în anul 2000. Aceste momente de suflet nu pot fi uitate niciodată, rămân stocate undeva în memoria noastră afectivă.

Alba ca zapada si cei sapte pitici

Consideraţi că a evoluat sau involuat teatrul de păpuşi din Iaşi, respectiv din România?

Viaţa însăşi a evoluat, deci, implicit şi teatrul de păpuşi din România, era ceva firesc, important este ca noi actorii păpuşari să ştim să păstrăm cu sfinţenie originile şi tradiţia teatrului de păpuşi. E minunat că lumea, viaţa şi teatrul evoluează, dar depinde cum şi în ce direcţie, nu sunt adeptul modernismului, doar de dragul de a fi ,,modern” accept orice provocare, orice lucru nou dacă există susţinere, coerenţă şi logică.Teatrul de animaţie este şi rămâne o artă cu totul specială, de aceea ,,riscul” de a greşi sau de a omite anumite reguli, bine trasate de zeci de ani, nu face bine nimănui. Într-adevăr în Iaşi, în România şi în întrega lume teatrul de păpuşi şi marionete a luat o amploare foarte mare, cu producţii din ce în ce mai atractive şi interesante.

Păpuşăria vă permite o oarecare flexibilitate în interpretări sau este rigidă?

Spectacolul de animaţie în care întâlnim păpuşi, marionete, măşti, elemente animate, teatru de umbre, pantomima, este şi rămâne o formă de artă complexă în care ACTORUL are greaua misiune de a şti să le facă foarte bine pe toate. Dacă în teatrul de dramă actorul e ,,robul” cuvântului, cu o miză în scenă mai mult sau mai puţin complicată, în teatrul de animţie actorul păpuşar este nevoit să facă faţă multitudinii formelor de exprimare artistică din teatrul de animaţie: cuvânt, cu o rostire impecabilă pentru a putea percepe copilul din sală foarte bine mesajul textului, mişcarea plastică a actorului, muzicalitatea acestuia, mânuirea impecabilă a păpuşii sau marionetei, o imaginţie şi o fantezie deosebită pentru a putea improviza oricând etc. Toate aceste lucruri nu fac decât să dea o libertate totală actorului păpuşar de a se exprima liber şi mai ales de a se ,,juca” spre bucuria şi deliciul celor mici din sală.

Aţi reuşit să atingeţi nivelul la care simţiţi şi rolul şi personajul?

Consider că în momentul când un actor este distribuit într-un nou spectacol, deja începe o nouă ,,bătălie” este vorba, în primul rând, de o documentare vis a vis de rolul primit. Fiecare actor doreşte, cu siguranţă, să fie cât mai bun şi cât mai mult pe placul publicului din sală. Faptul că majoritatea rolurilor unui actor dintr-un teatru de animăţie se traduce printr-o păpuşă sau o marionetă, acest lucru nu face altceva decât să umple viaţa şi sufletul artistului dând ,,carne şi suflet” obiectului animat sau păpuşii. Binenţeles că într-o astfel de situaţie nu ai cum să nu ajungi la cel mai înalt nivel, mai exact la acea stare de sublim.

Aventurile baronului Munchausen

Cum simţiţi publicul, prin păpuşa căreia îi daţi viaţă?

Publicul din sala de spectacol a unui teatru de animaţie vine să vadă, în primul, rând păpuşile, apoi să asculte povestea şi nu în ultimul rând să-şi revadă actorii preferaţi. Avem un public special compus din copii, tineri şi adulţi de aceea exigenţele sunt atât de mari, pentru că spectacolul jucat pe scenă trebuie să satisfacă toate gusturile, de la cel mai mic spectator până la cel mai în vârstă. Nu trebuie omis faptul că PĂPUȘA face minuni şi reuşeşte să capteze atenţia oricărui spectator dacă lucrul este bine făcut şi cu credinţă, de către actorul păpuşar. Păpuşile nu-şi trădează niciodată publicul, cum nici copiii din sală nu uită să le răsplătească cu râsetul lor inconfundabil sau cu ropotele lor de aplauze, în semn de recunoştinţă, chiar dragoste pentru personajul-păpuşă de la rampa scenei.

Există vreo relaţie între păpuşă-mânuitor-public, având în vedere că în teatrul de animaţie actorul este însuşi păpuşa?

Spuneam ceva mai devreme despre această relaţie, de-a dreptul, specială actor-păpuşă-public. Faptul că ACTORUL este cel care însufleţeşte păpuşa, este cel care plânge sau râde, pentru ca EA-PĂPUȘA, să aibă trăiri reale şi gesturi fireşti face ca această relaţie organică actor - păpuşă să ducă la o contopire absolută. De aici vine succesul şi împlinirea totală a actorului pentru personajul pe care îl interpretează.

Harap Alb

Aţi construit păpuşi sau marionete? Ce tehnică folosiţi?

Am construit păpuşi numai în perioada studenţiei în teatru niciodată. Consider că fiecare dintre noi trebuie să facem şi să arătăm publicului ce ştim cel mai bine, menirea actorului este de a da viaţă personajelor, de obicei în teatrele porfesioniste păpuşile sunt, în primul rând, concepute de scenograf apoi constuite de constructorul de păpuşi sau chiar de sculptor. Într-adevăr, ideal este ca fiecare actor, în momentul când i se construieşte păpuşa la atelierul teatrului să comunice cu acesta vis a vis de orice sistem nou doreşte pentru personajul său.

Aveţi vreun tip preferat de păpuşi, pe care să le mânuiţi?

Orice păpuşă merită acelaşi respect şi aceeaşi atenţie, într-adevăr există păpuşi cu sisteme mai complicate de mânuire dar asta face parte din munca actorului de a-şi descoperi cât mai bine păpuşa. Cu cât îi acorzi mai mult timp, cu atât vei putea descoperi lucruri şi sensuri nebănuite. Există situaţii, mai ales în spectacolele cu marionete, când, şi, după foarte mulţi ani, descoperi noi posibilităţi, noi mişcări ale marionetei, niciodată nu poţi spune, pe deplin, că ţi-ai terminat lucrul cu ea, în fiecare zi îţi poate oferi noi surprize. Iubesc şi respect deopotrivă orice tip de păpuşă cel mai important lucru rămâne faptul că eu, actorul reuşesc să o însufleţesc şi asta mă împlineşte.

Ce părere aveţi despre păpuşile supradimensionate?Credeţi că acestea atrag pe micii spectatori sau le produc teamă tocmai din cauza mărimii acestora?

Păpuşile supradimensionate, cu foarte mulţi ani în urmă, erau cel mai des folosite în spectacolele stradale, la început în America, Occident şi apoi şi la noi în România. Cu timpul au trecut acest prag şi le regăsim, din ce în ce mai des, pe scenele teatrelor de păpuşi, ceea ce nu este rău, mai ales când în spectacolul respectiv avem de a face cu nişte personaje care se pretează foarte bine pe acest gen de păpuşă Ghionoaia, Zmeul, Calul Înaripat, Zâna Noapte etc. Copiii sunt fascinați de apariţia acestui tip de păpuşă iar sentimentul de teamă nu există la generaţia de astăzi, cândva funcţiona acest lucru, astăzi copiii sunt foarte deschişi şi obişnuiţi cu noile desene animate de la televizor, din păcate, pline de groază şi violenţă.

Povestea motanului incaltat

Consideraţi că prezenţa în rândul copiilor la teatru creşte exponenţial cu numărul de premiere sau cu numărul de spectacole?

De obicei orice premieră este mult aşteptată şi foarte bine primită de fiecare spectator, fie copil sau adult. Cu cât există mai multe evenimente teatrale într-o stagiune cu atât şi publicul este mai  numeros şi vine în sala de spectacol din curiozitate sau dintr-o dorință de culturalizare şi relaxare pentru  copil. Este bine cunoscut faptul că, într-un teatru de păpuşi sau marionete, în afară de spectacolele de duminică, când nu este nimic organizat, în rest, în timpul săptămânii toate reprerzentațiile sunt organizate de către impresarul teatrului.

Ce credeţi despre tehnologizarea teatrului de copii? Se adaptează copiii la noile tendinţe regizorale?

Cred că sunt adaptaţi înainte de a se naşte, lucrurile au evoluat atât de mult, în ultimile decenii, încât de multe ori mi-am pus retorica întrebare: oare unde se va ajunge în ritmul acesta? Copilul de astăzi de la frageda vârsta de, doar, câţiva anişori, ştie să deschidă un calculator, ştie să  joace tot felul de jocuri, butonează un telefon mobil etc. deci lucrurile sunt atât de evoluate încât, e foarte greu să-i mai surprinzi cu câte ceva. Menirea regizorului, dintr-un teatru de animaţie, nu este deloc uşoară, dacă în teatrul dramatic spectatorul din sală acceptă spectacolul, chiar dacă nu este mulţumit pe deplin de reprezentaţie, copilul nu acceptă sub nici o formă nici un compromis. Toată tehnologizarea adusă pe scenă nu face decât să completeze ,,cunoştinţele” de acasă dar trebuie ţinut cont de specificul teatrului şi avut grijă ca lucrurile să fie foarte bine omogenizate, altfel riscăm să-i oferim exact ceea ce vede, acasă, la televizor sau calculator şi astfel putem să-l îndepărtăm de teatru.

Am aflat că montaţi spectacole nu numai la Teatru ,,Luceafărul” din Iaşi, ci şi în ţară şi chiar şi în străinătate. Consideraţi că în aceste condiţii timpul vă este îngăduitor sau potrivnic?

TIMPUL a devenit cel mai mare duşman cu putinţă al omenirii, dacă aspiri să fii actor, regizor, prof.univ. şi mai îndrăzneşti să scrii, din când în când, şi câte o lucrare de specialitate deja eşti pierdut ...de timp. Pentru a reuşi să faci bine, tot ceea ce îţi propui nu există decât o singură alternativă, de a renunța la foarte multe alte ,,obiceiuri” pentru a putea da curs celor existente pe rol. Recunosc sunt un artist ambiţios şi de fiecare dată când mi-am propus să fac un anume lucru, l-am dus la bun sfârşit asumându-mi orice sacrificiu, sunt deosebit de exigent cu mine şi cu toţi colaboratorii cu care intru în contact, nu accept jumătăţile de măsură. În acest ritm de lucru, binenţeles că TIMPUL mi-a fost şi-mi este, dintotdeauna potrivnic.

Tinerete fara batranete

Care este secretul succesului în teatrul de animaţie: o păpuşă perfect construită sau un mânuitor bun?

Superbă întrebare, succesul în teatru se poate obţine respectând următoarele ,,reguli”: în primul rând actorul păpuşar trebuie să fie o persoană inteligentă, cu o dicţie perfectă, deoarece ne adresăm copiilor şi aceştia trebuie să înţeleagă foarte bine fiecare cuvânt rostit, cu o condiţie fizică deosebită, în teatul de păpuşi actorul trebuie să aibă o plastică corporală specială, majoritatea spectacolelor conţin multe momente coregrafice, un simţ ritmic şi muzical foarte bun, în orice spectacol există foarte multă muzică, un foarte bun mânuitor de păpuşi şi marionete, să fie onest, generos cu partenerii săi de scenă şi să iubească foarte mult copiii altfel NIMIC NU E POSIBIL. Respectând acest minim abc, succesul vine de la sine, răsplătit cu foarte multă preţuire din partea celor mici şi celor mari.

Dan Constantin Agheorghiesei - student anul III, Teatrologie (Jurnalism teatral)

Un bărbat și... cam multe femei...

Un bărbat și... cam multe femei...

Adaptare după piesa ”Un bărbat și mai multe femei” de Leonid Zorin

Adaptarea și regia: Bogdan Ulmu.

Asistenţă de regie: Erica Moldovan

Ilustraţie muzicală: Geo Şfaițer

Distribuţia: Aurelian Bălăiță, Laura Bilic, Erica Moldovan şi Roxana Durneac

Locația: Ateneu Tătărași, Iași (Premiera - noiembrie 2012)

       

    ”Între o femeie și un bărbat există o singură cale de comunicare : Lupta!” . Sub auspiciul acestei fraze stă întreaga montare a lui Bogdan Ulmu.

    Nu e un spectacol sofisticat...  nici nu trebuie. Important este mesajul, umorul care vine către spectator precum un tren accelerat care are ca singură destinație, stația ”Sanatoriul Trandafirul Sudului!”. Piesa pune o problemă importantă – fericirea.

    Sătul și plictisit de viața sa previzibilă și repetitivă, Arkadi își dorește un scurt concediu pentru a putea să se regăsească. Cu mare greutate, face rost de un bilet într-o stațiune undeva, la Ialta. Ajuns acolo, întilnește o poeta, pe Marina Istomina. Între cei doi pare a se înfiripa ceva însă totul nu este decît o idilă platonică. Întors acasă Arkadi descoperă că femeile din jurul său sînt schimbate. Poeziile publicate într-un jurnal literar de Istomina îl incriminează și proiectează asupra doamnelor din jurul său o aură de  mare crai. Mai mult, tot ele îi vor schimba carcaterul, făcîndu-l dintr-un timid și ipohondru, într-un seducător sigur pe el.

    Dialogurilor sunt cele care dinamizează acțiunea și nu invers. Decor minimalist, dar care completeză foarte bine scena. În piesă, femeile sunt cele puternice. Eroul pare a fi un personaj dezordonat și pierdut printre atîtea femei, lumea învîrtindu-se năucitor de repede în jurul său. Însă rolul bărbatului este de departe, cel mai greu. Atît prin durată – Aurelian Bălăiță nu părăsește scena timp de 80 de minute - cît și prin complexitatea sa. La urma urmei, nu e ușor să faci față mai  multor femei... în cazul nostru, două:  Erica Moldovan și Laura Bilic - care malițios și cameleonic interpretează mai multe tipologii feminine. Roxana Durneac are și ea cîteva mici roluri, introduse de regizor. Un spectacol sugestiv prin dinamica cromatică a caracterelor femine. E asemenea uni balet rusesc, o răfuială „est-etică” care se dă între un bărbat și... cam multe femei...

    Spectacolul este unul curat, neupgradat forțat, vulgaritatea, agresivitatea, sexualitatea exagerată - momente atît de mult căutate astăzi de regizorii mai tineri - lipsește. Nici nu-i văd rostul... Amprenta regizorală a lui Bogdan Ulmu dovedește încă odată că umorul și bunul simț pot merge foarte bine împreună. Se poate așadar face un spectacol mare și fără a forța limitele. Ingredientele sunt arhicunoscute: măsura, umorul și tristeţea! 

    Piesa pune la încercare calitățile actoricești ale tuturor protagoniștilor, momentul excepțional al dansului din tavernă între Arkadi și Istomina fiind unul dintre ele. Alternanța rolurilor interpretate cu mult profesionalism de Laura Bilic și Erica Moldovan  e cea care dă ritm, spectacolului. Aurelian Bălăiță duce un rol complex, de anduranță unde nu ai voie să greșești! E asemenea unui dirijor - pe lîngă ”lupta sa” cu femeile are și sarcina povestitorului, esențială cred eu, în legarea scenelor.

    Și cum în toate există un echilibru, am să-mi  închei aceste gînduri cu un mic dialog din finalul montării: ”Acum cunosc femeile”... spune pe un ton dezamăgit Arkadi...  ”Nimeni nu e ca tine...”  ”Însă tu, Arkadi, ești naiv ca toți bărbații” - îi răspunde, sec, nevasta.

Așa să fie, oare? ...

Lucian Parfene – Teatrologie (Jurnalism teatral), anul III

                       

O Rosalindă contemporană

          O Rosalindă contemporană 

                 Claudia Chiraș

Interviu cu tânăra câştigătoare a Premiului publicului ”Pentru cea mai bună actriță”, la  Gala Tânărului Actor ”HOP”, Mangalia, 2012. Claudia Chiraș este absolventă a  clasei de actorie  prof. univ. dr. Mihaela Arsenescu Werner, asistent dr. Doru Aftanasiu. Din palmaresul tinerei masterande mai fac parte și: Premiul pentru interpretare pentru rolul Clarice din piesa ”Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, Festivalul ”Lyceum”, Botoșani 2007, Premiul pentru cea mai bună interpretare în rol feminin secundar pentru rolul Divei din piesa ”Paparazzi” de Matei Vișniec, Festivalul ”Lyceum”, Botoșani 2008, Premiul I, Concursul de recitări ”Podul de cuvinte”, Botoșani 2009 precum și Premiul pentru cea mai bună interpretare în rol feminin secundar în rolul Ilse din piesa ”Deșteptarea primăverii” de Frank Wedekind, Ateneul Tătărași, Iași 2010.

Lucian Parfene: Gala Hop este cel mai important concurs pentru tinerii actori. Cât de mult  contează acest premiu  pentru tine și cât de mult pentru altii? Cei din umbra ta, profesori colegi...  Este obligatoriu să treci ”hopul” sau e doar un concurs ca oricare altul?

Claudia Chiraș: Având în vedere că abia am absolvit facultatea, premiul de la un festival național de această anvergură m-a ajutat să capăt încredere în forțele proprii și să mă mobilizez în așa fel încât să evoluez din ce în ce mai mult. Bineînțeles că în spatele acestui premiu se află câțiva ani de muncă în facultate, alături de niște profesori deosebiți și de niște colegi care m-au ajutat. Mulțumiri speciale aș vrea să adresez profesorilor mei Mihaela Arsenescu Werner și Doru Aftanasiu, care ne-au împărtășit din tainele actoriei. Gala Hop nu este un concurs ca oricare altul, mai ales că se desfășoară la acest nivel și că acolo vin oameni destul de importanți din industria teatrală, cu care noi, ca proaspeți absolvenți, putem lua contact. Mai mult decât atât, putem cunoaște studenți de la alte universități din țară și astfel putem face schimb de opinii și experiență. De asemenea, putem plasa o marjă de eroare deasupra valorii noastre ca actori.

Premiul publicului este uneori considerat mai important decât cel al juriului, lucru acesta spune mult despre capacitatea ta de a empatiza, de a convinge ca ești acel personaj care evoluează pe scenă. Te-a ajutat textul, reacția publicul a fost o surpriză sau rolul s-a potrivit ca o mănușă pentru tine?

E adevărat că m-am simțit deosebit atunci când am aflat că cei mai mulți dintre cei din public mi-au oferit cele mai mari note, pentru că, ce e mai important pentru actor decât feed-back-ul pe care îl primește de la publicul său? M-am regăsit în text și pot spune că, în primul rând, am empatizat eu cu personajul, pentru a-l putea transpune în așa fel încât să transmit și publicului povestea acestuia.

Te așteptai să câștigi un premiu atât de râvnit la Gala Hop? Cum ți s-a părut concurența?

A fost o competiție destul de strânsă, dar cred că e nevoie de mult mai mult muncă pentru ca noi, absolvenții, să ajungem la un anumit nivel. Fiecare dintre noi am sperat la un premiu atunci când ne-am hotărât să participăm, și a fost într-adevăr o surpriză pentru mine să obțin premiul publicului pentru cea mai bună actriță, ca proaspătă absolventă și chiar din primul an în care am participat la Gala tânărului Actor.

Ai câștigat premiul pentru popularitate al publicului cu rolul cu interpretarea din ”Cum va place” de William Shakespeare, ai ales tu acest rol sau ți-a fost sugerat de profesorii de la Facultatea din Iași (UAGE)?

Rolul Rosalindei a fost unul dintre rolurile pe care le-am interpretat în anul II de facultate, la modulul Shakespeare și mi-a rămas întipărit în memorie, mai ales că a fost singurul rol de travesti pe care l-am jucat vreodată, de aceea am ales un moment din ”Cum vă place”, interpretând o ”Rosalindă contemporană”.

Știu că te-ai format la Iași dar ești din Botoșani, un oraș important pentru teatrul românesc. Ai de gând să continui în orașul natal, în Iași sau țintești mai departe? E Bucureștiul miza supremă pentru un tânăr actor?

Botoșaniul e un oraș activ din punct de vedere cultural și sunt mândră că am plecat de acolo, dar, bineînțeles că visez să ajung pe scenele mari ale țării așa că Iașiul și Bucureștiul sunt două dintre alegerile mele. Nu mă feresc nici de a pleca dincolo de granițele țării, dar mai e destul de multă muncă până atunci.

Un premiu obligă la mai mult. Cui datorezi faptul că acum, iată, deși te afli la început de drum, ești o actriță adevărată care a demonstrat că are ceva de spus pe mai departe?

Obligă la mai mult, de aceea nu mă opresc din a învăța în fiecare zi câte ceva pentru a ajunge la un nivel cât mai înalt. Dumnezeu mi-a oferit un dar, familia m-a ajutat să mi-l descopăr, iar profesorii m-au ajutat să mi-l cultiv. Tuturor acestora le dedic toate lucrurile pozitive pe care le voi realiza pe viitor, în acest domeniu și nu numai.

Și în final, dacă Teatrul ar fi un tânăr chipeș și cu ochi albaștri cum l-ai seduce? Cu ce roluri?

Nu știu în ce fel ar flirta Ofelia, dar mi-ar plăcea foarte mult să descopăr acest lucru, ajutată fiind de un regizor de renume din țară. De asemenea mi-ar plăcea să încerc câteva roluri din operele lui Cehov și câteva din musicaluri, mai ales că îmi place să cochetez și cu muzica. Dar sunt în perioada în care învăț să iubesc fiecare rol și fiecare oportunitate care mi se oferă de a performa.

   Lucian Parfene – student Teatrologie, Jurnalism teatral, anul III

Camera miresei - anul III - Arta actorului

Mireasa, mama, sora, prietenele, precum şi alte femei – rude ale mirelui – se adună în "camera miresei", a unui palat pentru înregistrarea căsătoriei (aşa cum se obişnuieşte în Rusia). Dar nimeni nu ştie unde este mirele. Până la sosirea sa, însǎ, „jocul” se dezvoltă ca într-un carusel nebun. Aceasta este, pe scurt, povestea spusǎ de cunoscutul autor rus Valentin Krasnogorov, în comedia dramaticǎ Camera miresei.

Închipuiţi-vǎ deci o fotografie de familie!

În picioare, prima care se zǎreşte este Ea, mireasa. Interpretat de Claudia Chiraş, personajul dobândeste haz, dar şi tristeţe. Ea susţine cǎ viitoarea mireasǎ nu este cuceritoare doar datoritǎ unei frumuseţi fizice, unei dezinvolturi de om mulţumit, ci este cuceritoare prin frumuseţea ce ajunge pe chip din miezul sufletului, prin stinghereala în mişcǎri care-i dezvǎluie modestia şi bunul simţ, prin puterea de a iubi fǎrǎ ascunzişuri şi pânǎ la sfârşit. A doua este femeia-soacrǎ, mama de bǎiat care-şi închipuie cǎ stǎpânind forma (banul) poate avea şi conţinutul: o interpreteazǎ Marta Botezat care, în acest rol, a demonstrat cǎ poate ridica o cortinǎ personalǎ pentru un spectacol comic, ridicol însǎ şi chinuit, al unei biete conştiinţe (dacǎ ea într-adevǎr existǎ?!) de om. A treia este femeia slabǎ, învinsǎ şi umilitǎ de viaţǎ, pedagog şi vǎduvǎ sǎracǎ, mama fetei ce urmeazǎ sǎ se mǎrite, care însǎ mai investeşte nǎdejdi într-o armǎ secretǎ: moda sa cea veche. Cu toate acestea, personajul jucat de Alexandra Popa dobândeşte discreţie şi pregnanţǎ, stil şi, într-un fel, caldurǎ.

În rândul al doilea al fotografiei, prima este Vera, femeia foarte... femeie, foarte fatalǎ şi foarte spectacol, iar în interpretarea Liviei Trif, personajul capǎtǎ nerv, scânteiere, viaţǎ şi, prin indiferenţǎ, „moarte” încǎ din timpul vieţii. A doua este Ala, chip foarte tânǎr şi personaj care prin jocul actoricesc al Roxanei Caraiman dobândeşte lascivitate, „vino-ncoace”, cinism, autocinism şi chiar o luminiţǎ: pâlpâirile sincere şi nedumerite ale bucuriei ascunse unei femei moderne în faţa albului imaculat al unei rochii de mireasǎ. Următoarea la rând este Sveta (în ambele interpretǎri ale studentelor Alexandra Bandac şi Roxana Durneac), stând într-o parte, de una singurǎ, seninǎ şi completând imaginea acestei viitoare familii prin forţa fǎrǎ conştiinţǎ şi fǎrǎ educaţie a personajului sǎu. Ea este în scenǎ, o vedem, chiar ne şocheazǎ unele gesturi,  dar o uitǎm repede; ni se strecoarǎ în subsidiar, dar fǎrǎ sǎ fim neapǎrat conştienţi de asta; e poate personajul cel mai concret – întruparea spiritului rebel într-o tânǎrǎ de numai! clasa a IX-a – şi totuşi masivǎ şi colţuroasǎ, ca un sentiment de spaimǎ pe care nu-l înţelegem.

Apoi, o altǎ tipologie: Ana Maria Moroşanu susţinea cǎ, în sufletul „fetei bǎtrâne” pe care o interpreta, încǎ existǎ o femeie tânǎrǎ şi sensibilǎ, o fatǎ care sperǎ şi viseazǎ. Şi, ca sǎ-şi susţinǎ teza, s-a lǎsat urâţitǎ, ponositǎ, purtându-se în aşa fel, încât chiar amgeşte convingǎtor, cǎ nu-i o tânǎrǎ studentǎ, ci o femeie aflatǎ la a doua jumǎtate a vieţii sale, iar o astfel de metamorfozǎ ar trebui realizatǎ nu doar prin machiaj, ci, mai ales, cu talent.

Actriţele încă studente - meritǎ toate a fi aplaudate, mai ales pentru dăruire, chiar dacă în unele momente nu ating, în întregime, înǎlţimea pretenţiilor rolurilor.

Societatea actualǎ se cufundǎ din ce în ce mai mult cu o criza a relaţiilor (de orice fel!), a comunicǎrii adevǎrate între parteneri. Aşadar, acest spectacol vorbeşte despre fericire sau absenţa ei: oamenii ajungând sǎ fie fericiţi doar când îşi cumpǎrǎ o casǎ, o maşinǎ,  când câştigǎ la loterie, când se cǎsǎtoresc, când obţin un nou job. Ce sǎrǎcie emoţionalǎ! Fericirea este o stare mentalǎ care se antreneazǎ prin optimism şi voie bunǎ, aşa cum ne reaminteşte şi Valentin Krasnogorov. Sǎ pictǎm în culori vesele personajele şi întâmplǎrile din viaţa noastrǎ. Sǎ luǎm în mânǎ culorile încrederii, curajului şi sǎ ne transformaǎm viaţa într-o operǎ de artǎ. Dacǎ pensula e la noi în mânǎ înseamnǎ cǎ noi suntem autorii propriei opere de artǎ.

Caterina Ursu –  anul I Teatrologie-Jurnalism teatral