O nouă definiţie dăruită artei teatrului: Teatrul este sentiment…sau sentimentul este un teatru?! (interviu cu Alexandra Maxim)

O nouă definiţie dăruită artei teatrului: Teatrul este sentiment…sau sentimentul este un teatru?!

Alexandra Maxim este pe punctul de a finaliza studiile 

la Universitatea de Arte„George Enescu”, Iaşi.

Lavinia Lazăr: Eşti studentă la specializarea Arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete. Din unghiul teatrului de animaţie, ce este pentru tine teatrul dramatic, dar cel de animaţie?

Alexandra Maxim: Un refugiu. Un refugiu pentru că trăim într-o lume în care  nu se mai pune accent pe sentimente, totul este tehnologie, totul este sex. Aşadar teatrul este sentiment. Iar teatrul de animaţie, după cum bine ştii, a apărut înaintea teatrului dramatic. Prin urmare, teatrul de animaţie este mai mult decât sentiment.

L.L.: Rezumă într-un paragraf experienţele tale teatrale.

A.M.: Au fost patru puncte importante în evoluţia mea de până acum. În 2008, m-a obligat bunica să intru într-o trupă de teatru. Acolo, ea realiza costumele. Era Şcoala de Teatru ProfessArt. Am făcut parte din acea echipă timp de un an, am realizat două spectacole alături de ei, după care, a venit regizorul de la Clubul CFR şi m-a întrebat dacă vreau să joc la el în trupă. Acesta a fost cel    de-al doilea pas important în evoluţia mea ca actor. Am încercat. Ce m-a fascinat...a fost faptul că el este în alt domeniu şi face spectacole de teatru de amatori...dar  totuşi, este o pasiune. Oricum, după ceva timp, am plecat şi m-am îndreptat spre Teatrul Ludic, unde regizează Aurel Luca. Am jucat într-un spectacol, în timp ce eram studentă la Drept. A ieşit un spectacol foarte puternic. Era vorba de comunism. După care părinţii mei mi-au interzis să fac teatru, fiind în sesiune. Nu am suportat ideea. Am stat o săptămână fără să merg la repetiţii, şi efectiv fierbeam...Un prieten m-a încurajat şi mi-a zis: fă ce îţi place. Am spus eu vreau să dau la teatru: şi am intrat la teatru. Deci, Şcoala de teatru ProfessArt, CFR-ul, Teatrul Ludic şi Universitatea de Arte „George Enescu” au fost paşii definitorii în cariera mea.

L.L.: Recent, spectacolul de licenţăIadul a fost pentru tine o nouă experienţă şi o nouă întâlnire cu arta teatrală. Cum ţi-ai construit personajul din Iadul? Ai vreun ritual al tău care să te facă să te ajute să te concentrezi?

A.M.: (râde) Cu greu. Cât priveşte ritualul, este cel clasic: încălzire vocală, încălzire corporală. De fapt, este o respiraţie pe care o practic înaintea spectacolului, şi în acel moment uit de pisica mea de acasă, uit de prietenul meu, uit de mama, uit de toată lumea şi sunt personaj. Despre personajul meu din licenţă, despre mama ... mi-a venit un pic greu să mă desprind de toate caracteristicile pe care le au personajele realiste: de priviri, de pauze, de respiraţie. Până la urmă, joc o păpuşă. Mişcările sacadate au fost uşor de realizat, pur şi simplu îţi rupi mişcarea în mijlocul ei. Procesul de desprindere, de monolog interior, de tot ceea ce ţine de realism a fost foarte complicat pentru mine. Îndrumătorii m-au învăţat în doi ani de facultate că personajul trebuie să se observe că el gândeşte, că replica pe care o rosteşte nu este (pre)stabilită. Acum, brusc, trebuia să dau totul la o parte şi să fiu păpuşă.

L.L.: Ce poţi să-mi spui în ceea ce priveşte relaţionarea cu partenerii de scenă? Intervin modificări în cursul repetiţiilor?

A.M.: Relaţiile dintre mine şi ceilalţi actori există. Ne ajutăm tot timpul între noi să construim personaje, şi la păpuşi, şi la actorie, şi la improvizaţie.

L.L.: Ce te-a provocat şi până unde merge curiozitatea ta în arta pe care o practici?

A.M.: Dacă aş şti până unde merge cred că m-aş opri, nu? Nu ştiu până unde merge, nu cred că ştie cineva. Merge! Cu cât descopăr lucruri noi, merg mai departe şi ... deschid o uşă, şi automat mai văd încă trei pe care vreu să le descopăr.

L.L.: În ultimul deceniu au luat amploarea companiile de teatru independent. Ce părere ai despre această formă de spectacole care se realizează într-un teatru neinstituţionalizat? Ţi-ai dori experienţe în această direcţie?

A.M.:Am avut tangenţe cu trupe de sine stătătoare şi de amatori. Am avut legături cu spaţii neconvenţionale. Spre exemplu am jucat într-un pub, în Piaţa Unirii şi în faţa primăriei.

L.L.: Cum te-ai simţit atunci?

A.M.: A fost o întreagă harababură. Era Jack sau supunerea a lui Eugen Ionescu şi eu NU trebuia să joc. Eu mă dusesem într-un tricou, blugi şi în nişte sandale cu platformă în calitate de spectator, căci eu nu mai făceam parte din trupa de la CFR. Cea care trebuia să joace mama lui Jack nu a venit atunci. Toată lumea aştepta. Eu nu ştiam foarte bine replicile, căci jucasem pe mama Robertei mai demult. Dar a ieşit foarte bine. Era dicrepanţa că toţi din distribuţie aveau costumele specifice, şi eu eram îmbrăcată...fashion. (râde) A fost foarte interesantă experienţa. Pe lângă faptul că a fost într-un spaţiu neconvenţional, m-am simţit minunat. Aş juca în continuare la CFR. Dar acum mă axez pe licenţă.

L.L.:  Pe lângă faptul că eşti o slujitoare a scenei, desenezi şi o faci minunat. Portretele realizate sunt martore. Poţi să povesteşti când ţi-ai dat seama că ai şi această chemare?

A.M.: (oftând) Da. A fost anul trecut pe vremea aceasta, la începutul lunii martie. Îmi vorbise un prieten de site-ul la care lucrez în prezent. M-am uitat la cereri în legătură cu filmuleţe pentru păpuşi şi marionete. Dar erau foarte puţine oferte, şi în plus era vorba de nişte păpuşi comerciale care aratau bine, dar nu spuneau nimic. Făcusem un curs de designer-vestimentar când eram mică. În plus eu mă uit la desene animate mult şi mi s-a format ochiul şi am zis că vreau să desenez. Prima comandă a constat în 35 de ilustraţii  de flori. Am căpătat încredere. După un an, sunt în topul ilustratorilor de pe site-ul respectiv. Comenzile sunt multe, plus că am expediat şi prin poştă în America, în Canada. Acum nu aş mai putea rezista fără să desenez. Încerc să îmbin teatrul cu pictura.

L.L.: Te-ai gândit, vreun moment să-ţi realizezi propria afacere în acest domeniu? Să creezi schiţe şi să deveii un designer?

A.M.: Da, m-am gândit la acest lucru. Mă gândeam într-o perioadă...Hei, planurile de viitor nu se discută (râde). Mă gândeam să îmi deschid un site destinat designer-ului, graficii, şi modelelor 3D, şi să încurajez, la rândul meu tinerii artişti în toate domeniile posibile, dar în special în pictură. Dar gânduri  sunt multe.

L.L.: Teatrul, desenul dar şi poezia. Care este prima ta experienţă legată de scris?

A.M.: În clasa a 2-a sau a 3-a era un eveniment organizat la şcoală cu prilejul aniversării lui Ion Creangă. Trebuia să scriem un rezumat despre viaţa scriitorului. Eu, cu un spirit de artist, mi-am zis că ar fi o bună idee să scriu în versuri. Şi am scris o poezie foarte, foarte puerilă. Ştiu că la un moment dat ne-a spus învăţătoarea că el avusese o gâscă. Printre altele, am scris: un gâscan el a avut şi cu grijă l-a crescut până mare s-a făcut....Poezia avea în jur de zece strofe, adică scrisesem bine. Îmi amintesc că doamna învăţătoare nu m-a crezut că am scris-o eu. Eram atât de supărată atunci. Asta a fost prima experienţă, după care am început să scriu parodii. Când sufeream după vreun băiat în ale tinereţei valuri, făceam parodii despre ei. Le trimiteam şi mă amuzam copios.

L.L.: Deci, ai trimis multe parodii...!

A.M.: (hohote) Nu foarte multe. După, m-am axat pe poezii. A fost o perioadă în viaţa mea în care am început să ascult muzică folk şi chitara făcea partea din viaţa mea. Scriam despre natură, despre iubire, despre cer, despre orizonturi scăldate în speranţă (visătoare).

L.L.: Cum se scaldă orizontul?

A.M.: Iei speranţa, iei orizontul, pui orizontul în speranţă: tadaaam: se scaldă.

L.L.: În lumina acestei dezvăluiri, te-aş întreba, care sunt sursele tale de inspiraţie? În ce moment compui poezie?

A.M.: Nu am un moment anume. Uite, e ora două. Hai să întrerupem puţin că trebuie să scriu poezia. Când am inspiraţie, îmi pun o compresă şi mă apuc de scris.

L.L.: Unde îţi pui compresa?

A.M.: Unde mă loveşte. (sigură pe ea) De obicei în partea creierului. Câteodată îmi vine foarte greu să mă adun.

L.L.: Cu siguranţă, cultivi nişte valori şi îţi încarci bateriile...vacanţele, întâlnirile profesionale ... iar lista poate continua cu...?

A.M.: Să fiu sinceră...partea mea de încărcare de baterii vine din sport şi din pictură. Când sunt foarte obosită nu îmi mai permit să stau 4-5 ore pentru o pictură. Atunci ies jumătate de oră cu rolele, îmi pun căştile şi stau şi meditez asupra a ceea ce s-a întâmplat în ziua respectivă, şi de obicei mă las distrasă. Natura mă inspiră foarte tare. În general îmi place să pictez peisaje, munţi, animale, oceane, mări. Îmi place mult când pictez că nu trebuie să fac calcule în minte şi atunci mă pot gândi la orice vreau în timp ce lucrez şi mă relaxez.

Lavinia Lazǎr –Teatrologie, Jurnalism teatral, anul II