Actorul- păpuşar, un veşnic călător având alǎturi bagajul cu sensibilitate (interviu cu Romila Mădălina-Andreea)

Actorul- păpuşar, un veşnic călător având alǎturi

bagajul cu sensibilitate

Carisma şi perseverenţa sunt două dintre punctele forte ale viitoarei absolvente Romila Mădălina-Andreea de la specializarea Arta Actorului mânuitor de păpuşi şi marionete. Pe o bancă din boemul Iaşi, facem cunoştinţă cu lumea teatrului văzută din perspectiva artistei.

Lazăr Lavinia: Care este prima ta amintire legată de arta teatrală?

Romila Mădălina: Dacă te referi aici la activităţile mele din afara facultăţii, de prin liceu sau chiar şcoala generală....(gânditoare) ... Stai. Prima mea întâlnire cu teatrul a fost la grădi. Aveam roluri de genul: vulpiţa, varza ...nu mai știu ce era în vogă pe atunci. Am văzut un spectacol cu păpuşi la paravan, şi ca să vezi ironia, la patru, cinci ani, îi spuneam mamei: mami, am văzut un spectacol cu păpuşi, mi-a plăcut foarte mult şi cred că este foarte greu ce fac acei artişti. Oare am să fac şi eu asta vreodată? Iar peste ani,  am pornit pe acest drum. Cu siguranţă, acest dar l-am primit de la Cel de Sus. S-au intersectat prea bine gândurile mele de mic copil cu cele de adult.

L.L.:  Fiecare actor are date particulare care îl determină să aleagă acest drum. Din punctul tău de vedere care sunt acestea?

R.M.: Dorinţa de a da la teatru a fost mai puternică prin clasa a IX-a, când făceam parte din trupa de teatru a şcolii Ozeneul cu pedale, înfiinţată de profesoara de română.

L.L.: Ce simboliza numele trupei?

R.M.: A fost ales la întâmplare. Tocmai acest lucru mi se părea hazliu. Nu avea vreo semnificaţie anume. De atunci am rămas în lumea teatrului şi în semestrul doi, la final de liceu, m-am hotărât să urmez această cale. Iniţial m-am înscris la secţia Actorie, negândindu-mă că vreau să urmez specializarea Arta Actorului mânuitor de păpuşi şi marionete. Când am fost la facultate să mă înscriu m-am întâlnit cu doamna profesoară Anca Ciofu care mi-a povestit și despre această specializare. Doream pur şi simplu să intru în lumea asta. Am avut noroc să intru la acestă specializare. Chiar a fost un noroc pentru mine şi m-am redescoperit.

L.L.: Îţi găseşti pacea interioară prin teatru? Îl percepi ca pe  o formă de terapie?

R.M.: Da, este o formă de terapie. Îmi place să cred că mă hrănesc cu teatru. Iubesc faptul că pe scenă poți fi tot ce vrei tu. Pe scenă nimeni nu te judecă, toţi spectatorii conştientizează faptul că faci un rol, şi cu cât eşti mai credibilă, cu atât este mai bine. Aşadar, teatrul pentru mine este şi o formă de terapie şi aşa aş vrea să fie toată viaţa.

L.L.: Relaţia cu marioneta şi cu celelalte păpuşi te încarcă în viaţa de zi cu zi?

R.M.:Păpușile sunt minunate dacă ajungi să le înțelegi.Ţin să specific că avem un atelier unde ne construim păpușile și acolo atmosfera creată este una de poveste, deoarece grupul în care mi-am petrecut cei trei ani a fost unul plăcut şi întotdeauna am avut momente frumoase care merită povestite. Chiar dacă de cele mai multe ori prenandezul ne dă dureri de cap la propriu și aracetul nu se dezlipește de noi, ceea ce reușim să facem sub îndrumarea domnului profesor Iațeșen ne face se uităm de toate lucrurile neplăcute.

L.L.: Ce se petrece în mintea ta când contruieşti o păpuşă?

R.M.: Atunci când construieşti o  marionetă sau chiar o păpuşă Bi-Ba-Bo care este foarte simplă, îţi pui într-un fel o parte din tine, iar atunci când o mânuieşti, te simți pe tine dar parcă într-o altă Galaxie şi simţi că nu faci în zadar şi trebuie finalizat tot... şi te naşti. În acel moment ţi-e drag să lucrezi cu păpuşa pe care ai contruit-o. Îţi dai mult interes pentru momentul tău.

L.L.: Ai avut vreodată vreo revelaţie pe scenă?

R.M.: Nu am avut niciodată o revelație: de exemplu să fiu cufundată foarte tare în rol preţ de câteva zile. Tot ce simt atunci când interpretez un rol e o stare de bine şi de satisfacţie interioară. Poate nu mă mai simt în totalitate în momentul în care înţeleg un personaj, dar totul se opreşte aici.

L.L.: Expresia arta cere sacrificii – a primit multiple conotaţii. În spectacolul de licenţă Iadul ce sacrificii ai făcut?

R.M.: Personajul meu din Iadul a fost ales mai mult sau mai puţin pe personalitatea mea, pe felul meu de a fi; mă regăsesc puţin în personaj. Ce am sacrificat? Am sacrificat poate o parte din ceea ce aş fi putut eu să fac, ceea ce sunt eu ca actor în devenire. Nu sunt mulţumită de prestaţia mea pe scenă, nu am avut ocazia să cunosc acest personaj, poate că nici nu mi-am sacrificat prea mult din timp, nu am avut dorinţa de a-l cunoaşte mai bine.

L.L.: În rolul pe care l-ai avut în spectacol, simţi că ai estompat mult din temperamentul tău sau te regăseşti în totalitate?

R.M.: Eu sunt o persoană sangvinică şi puţin colerică. Personajul e compus din mai multe părţi predominante. Cele predominante fiind bunătatea, calmitatea şi înţelegerea. Nu m-am putut manifesta cum sunt eu cu adevărat, nu am putut să exploatez răutatea  pentru că personajul nu îmi permitea, mereu trebuia să fiu calmă și împăciuitoare. Faptul că nu am avut multe replici şi nici interacţiune cu alte personaje, m-a făcut să intru într-o zonă de confort şi orice aş fi făcut personajul nu se putea decupa de celelalte. Iar la un moment dat m-am plafonat.

 A urmat să adresez următoarea întrebare, când la un moment dat, un bătrân, cu gânduri paşnice a fost încântat să ne observe într-un asemenea dialog. A aflat ce studiem şi minute bune am schimbat idei despre teatru şi personalităţile din această lume. Cât de multe aprecieri şi amintiri îi mai  reveneau în minte... A rostit lucruri la care am reflectat, printre altele a spus: scumpilor, noi nu avem prieteni, sunt cunoştinţe şi atât... După trei sferturi de oră, ne-am zis, nimic nu e  lăsat în voia întâmplării şi am continuat călătoria gândurilor...

L.L.: Ce sentimente te cuprindeau după finalizarea fiecărui rol?

R.M.: Depinde ce fel de personaje aveam și de cât de bine eram pregătită. Dacă nu eram sigură pe ceea ce făceam, sfârșitul spectacolului era ca o eliberare, dar dacă eram stăpână pe personaj, mă bucuram de aplauze și bineînțeles că aveam și o mulțumire sufletească pentru că știam că merit acele aplauze.

L.L Există vreo scenă dintr-un film care te-a marcat în mod deosebit şi care să te facă să-ţi doreşti personajul?

R.M.: „Dancer in the dark”, un film în regia lui Lars Von Trier care m-a marcat pentru o lungă perioadă. Scena în care femeia a fost spânzurată a fost cea care m-a lăsat fără respirație pentru că era cu o încărcătră emoțională de nedescris.Un film genial. Sunt atrasă de rolurile negative, deci orice e rău e bine venit.(râde)

L.L.: Dacă teatrul nu ar fi existat, cine ar fi fost Mădălina Romila astăzi?

R.M.: Deși am aplicat doar pentru Facultatea de Teatru, după terminarea liceului, în sufletul meu există și dorința de a urma şi istoria și poate, de ce nu, de a deveni și psiholog.

Finalul interviului a fost unul special. Oraşul întreg plutea de o abundenţă de început de aprilie şi dădea semne că a obosit, dar luminile existau. Oamenii, în parcuri, pǎreau ameţiti de tot ce se petrecea în jur: de la stelele căzătoare, la staţiile abandonate sau jocul păsărilor libere. Ne era martoră luna şi sunetele tramvaielor rătăcite.

Răstălmăcirea  emoţiei  şi   lacrima caldă a  artistei, erau dovezi că și-a desfăcut aripile.

Lavinia Lazǎr –Teatrologie, Jurnalism teatral, anul II