Actorul şi profesorul universitar doctor Emil Coşeru

„Mulţi dintre studenţi vin cu o obsesie: să ajungă cât mai repede vedete”

Cine nu-l ştie pe şeful Departamentului Teatru de la Universitatea de Arte „George Enescu”! Îl vedem traversând zilnic, aproape elsinoric, holurile Universităţii, îl auzim dând indicaţii tinerilor actori, îl admirăm pe scena Naţionalului ieşean. Este, desigur, Emil Coşeru, unul dintre cei mai populari actori ieşeni şi, fără îndoială, unul dintre cei mai iubiţi profesori.

Domnule Coşeru, care au fost primele semne că aţi fi potrivit pentru meseria de actor? Altfel spus, care a fost începutul?

M-am născut la Tecuci, în 1947, în prima zi a Săgetătorului, într-o perioadă în care vremea şi vremurile erau foarte tulburi. În ’47, comuniştii îl dădeau afară pe rege, lumea era bulversată, iar iarna, iernile în general, erau păcătoase. Locuiam într-un cartier destul de păzit, de ocrotit, al Tecuciului. Ai mei aveau acolo nişte pământ şi ştiu că au suferit foarte mult pentru povestea asta. Am aflat astfel de lucruri din relatările bunicului, ale bunicii – care a murit foarte tânără, ale tatălui, care şi el a avut de suferit. Tata a făcut războiul, a fost prizonier la ruşi şi n-a mai apucat să termine facultatea, o facultate tehnică. Îi plăcea teatrul şi după ce lucrurile s-au mai liniştit, l-am văzut adesea ascultând la un difuzor din acelea de pe vremuri, piese de teatru. Aşa mi-a fost şi mie dat să-l ascult pe Vraca, pe Bălţăţeanu şi alţi actori mari. Tata era fermecat de ce asculta la difuzor, iar eu, punându-mi o păturică pe spate, ascultam, cu sfinţenie, împreună cu tata. Erau piese clasice, jucate de mari actori care trecuseră şi ei prin vremurile acelea complicate.

Emil Coşeru în Macduff din Macbeth de W. Shakespeare

Deci, într-un fel, datoraţi meseria de actor şi acelor difuzoare ale copilăriei dumneavoastră.

Da, lor şi tatălui meu care, iată, avea această pasiune. Îi plăcea treaba asta cu muzica, teatrul, cultura, cu vorba, comunicarea… Era un tip foarte interesant, cu toate că suferise enorm în război. Toate necazurile nu i-au afectat înclinaţia aceasta spre frumos. Mai mult ca sigur, datorită lui şi în mine s-a produs un declic, o orientare către aşa ceva.

În liceu la Galaţi am avut o profesoară de română şi una de rusă, care au remarcat că îmi plăcea, în mod deosebit, genul dramatic. Am mai întâlnit un regizor de la Teatrul de Stat din Galaţi, pe răposatul Traian Ciurea, care fusese întâi regizor la Naţionalul din Iaşi; m-a pregătit, şi m-am prezentat, în ’65, la Bucureşti, la examenul de la Institut. Prima oară, în vară deci, am picat.

Câţi erau pe loc?

Cred că 15-20. În comisie erau Moni Ghelerter şi Finţi; acesta din urmă nu m-a plăcut. Se ştia că dacă eşti cu ochi albaştri şi blond, aşa cum era Piersic, studentul preferat al lui Finţi, poţi să intri. Eu aveam ochi albaştri, dar n-aveam părul blond, aşa că nu i-am plăcut. Făcuse el, însă, ceva, că Ministerul l-a scos de acolo, trimiţându-l în altă parte. Dăduse examen, odată cu mine, şi Roxana Eminescu, stră-strănepoata lui Eminescu şi, probabil, ea a tras sfori pe la minister, în aşa fel încât, pentru întâia oară, se organizase examen şi în toamnă. M-am prezentat deci şi a doua oară.

Vă descurajase eşecul din vară?

Nu. Exista şi un dram de inconştienţă, după cum exista şi un fond de susţinere (Traian Ciurea, tata, profesoara de română şi alţii). Aşa că, în toamna lui 1965, m-am trezit admis la Institutul de Artă Teatrală. La clasa lui Moni Ghelerter şi a Zoei Anghel Stanca, unde am fost extrem de bine primit. Ghelerter era un profesor extraordinar, iar Zoe, asistenta lui, era o femeie de foarte mult bun gust. Într-un fel, eram un copil de la ţară, amărât, iar ea a ştiut să mă fasoneze. Nu eram, desigur, singurul din provincie. La clasa lui Finteşteanu, mai erau Cornel Constantiniu, Petrică Lupu (din Iaşi), Gelu Zaharia (tot din Iaşi). Ştiau Moni, Zoe, Finteşteanu, să ne fasoneze.

Care era atmosfera din Institut? Se simţea, în vreun fel, regimul dur de afară?

Nu, absolut deloc. Desigur, politicul intervenea, dar la nivelul nostru asta nu se simţea. Atmosfera era plăcută. Singura chestie pe care am simţit-o se întâmpla, cred, în iarna lui ’68: studenţii de la Teatru şi o parte din cei de la Arhitectură făcuseră scandalul acela, când ieşiseră cu brazi şi cântau colinde prin Bucureşti. Ştiu că o fată de la Teatru, de la Regie, suferise pe chestia asta. Cineva din Ministerul Tineretului a venit la Cassandra, la sala de spectacole, şi a făcut scandal. A urmat exmatricularea acelei fete. Înainte, mai suferiseră Dinică şi Furdui, care făcuseră canal.

Care erau metodele de predare ale profesorilor acelor timpuri? Difereau ele cu mult de cele de astăzi? Vă întreb asta şi prin prisma faptului că sunteţi profesor la Departamentul de Teatru de la Iaşi.

Modul de predare era cel clasic. Eu i-am prins pe Finteşteanu, Costache Antoniu, Moni Ghelerter, G. Dem. Loghin, acesta din urmă şi rectorul Institutului. Se făcea, aşadar, şcoala sovietică de teatru, care este o şcoală foarte bună. Stanislavski pe primul loc. Apoi, la Regie, când era studentă Cătălina Buzoianu, sau la Operatorie unde era student Iosif Damian, pătrundeau destul de mult şi influenţele occidentale. Se auzise de Grotowski şi de alţii, care făceau pe atunci valuri, se făceau spectacole experimentale. În special cei de la Regie încercau să facă ceva. Metodele rămâneau, însă, cele clasice. Nu că, neapărat, te băgau într-o categorie. Că joci, musai, june prim sau subrete. Trebuia să ştii să faci de toate, să fii actor universal. Îmi amintesc cât de mult lucra cu noi Zoe Anghel în improvizaţii. La fel Moni, de care se râdea pentru că adormea. Era un profesor fenomenal, care avea, însă, această boală a somnului; adormea la repetiţii, în special la piese psihologice: Cehov, Ibsen, Strindberg, dar când se trezea ştia exact unde ai greşit, după cum ştia relaţia pe care ai avut-o în scenă cu partenerul. Ştia să facă nişte distribuţii fenomenale; era de altfel angajat şi la Teatrul Naţional Bucureşti. Distribuţii exacte, perfecte, încât ajungeai să crezi că şi în somn medita la probleme teatrale. Îmi povestise că şi în timpul bombardamentelor din Bucureşti dormise pe undeva. Mă rog, ăsta era omul.

Care era poziţia actorului în societate la acel moment? Ce speraţi dumneavoastră, ca student, de la meseria asta?

După ce terminai cei patru ani, urma ceea ce noi numeam „târgul sclavilor”. Eram adunaţi într-un amfiteatru, unde aveau loc repartiţiile. A venit doamna Sorana Coroamă, care era la Iaşi şi m-a ales, printre alţii, şi pe mine. Era nevoie de o trupă tânără. Mediile nu mai contau, puteai să ai şi zece. Venea regizorul, se uita la tine, urmărea spectacolele în care jucai. Fac o paranteză – în ’68, exact când intrau ruşii în Cehia, jucam în piesa lui Astaloş, „Vin soldaţii”. Regizorul te vedea şi îşi completa trupa.

Dumneavoastră în ce categorie eraţi încadrat?

June prim! Am ajuns la Iaşi cu Cornel Constantiniu, cu Gelu Zaharia, Domniţa Mărculescu, soţia lui Cornel. Aşadar, a luat din diferite clase. Ca să revin la întrebarea anterioară, nu ştiam încă dacă actorul era sau nu respectat de societate. Ceea ce vă pot spune e că am fost foarte bine primit la Naţionalul ieşean.

„Eu n-am avut duşmănii sau treburi de genul ăsta, cum se poartă în teatre”

Care erau numele sonore de aici?

Păi Dăncinescu, Margareta Baciu, Anny Braesky, actori cu greutate, artişti emeriţi. Niciodată, însă, nu ne priveau aşa, ca şi cum am fi venit să le luăm locurile. Nici ei, nici cei de vârstă mijlocie: Cornelia Gheorghiu, Sergiu Tudose… Am devenit buni prieteni, pentru că fiecare avea părticica lui. Spre exemplu, nu putea face Sergiu juni de 20 de ani, cum făceam eu. Imaginaţi-vă că eram cel mai tânăr; am terminat facultatea la 21 de ani. Mă puneau în valoare, când puteau spune: ce vine puştiul ăsta să ne încurce? Chiar cum am ajuns la Iaşi, în ’69, m-au luat în turneu, la Weimer, în contextul acelor colaborări cu RDG.

De care dintre marii actori vă simţeaţi mai apropiat?

Sincer, de toţi! Eu n-am avut duşmănii sau treburi de genul ăsta, cum se poartă în teatre. Repet, am fost foarte bine primit şi de Margareta Baciu, şi de Dăncinescu, şi de Tudose, de Traian Ghiţescu, de Dionisie Vitcu, de Virginica Bălănescu. Jucam cu ei, cu Dăncinescu, bunăoară, în „Războiul vesel” al lui Goldoni, dar niciodată nu mi-a zis „Mă, băiatule, pleacă de aici, du-te mai încolo!”. Erau foarte generoşi.

Emil Coşeru în Macduff din Macbeth de W. Shakespeare

Bun, şi s-au schimbat raporturile astea? Mai există o asemenea generozitate?

Chestiile astea ţin de oameni, nu de teatru. Atitudinea diferă de la om la om. Nu văd de ce trebuie să existe sentimente de ură între actori, atâta timp cât fiecare are de jucat, cât fiecare are roluri.

Cum vi se pare trupa ieşeană la ora actuală?

Mi se pare o trupă echilibrată. Categoric, ar putea să mai fie tineret, în special la actori. E foarte bine că Hadji-Culea a păstrat oamenii ăştia mai în vârstă, e nevoie de ei.

Dumneavoastră, ca profesor, când selectaţi sau lucraţi cu studenţii, aveţi în minte şi trupa ieşeană, pentru a completa eventualele locuri libere?

Nu neapărat trupa ieşeană. Am în minte trupa ţării, pentru că, în general, cam ştiu ce se întâmplă prin teatrele din ţară. Uite, la Iaşi n-avem fete primadone prea bune. N-ai o Ofelia, n-ai o Julieta…

De ce nu avem?

Pentru că ori se pierd pe drum, ori nu au şansa să joace, când este timpul, astfel de roluri. Nu, nu prea ai fete care să fie foarte frumoase, deştepte, exotice, sau nu ştiu ce… A fost o perioadă când în teatru intrau cei mici, bâlbâiţi, cocoşaţi, pentru că la modă era acel curent al …anti-teatrului. Dar nu poţi să faci teatru numai cu ăştia. Trebuie să apară şi copii frumoşi, care să aibă la public impact estetic. Pentru că publicul are asemenea aşteptări de ordin estetic. Când apărea pe scenă Laurence Olivier, care era un bărbat frumos, era ceva. La fel, când apare pe ecran o actriţă frumoasă, de film, te interesează, mai ales când e şi talentată.

Mai vreau să-mi spuneţi un lucru asupra căruia m-am întrebat uneori: studenţii aceştia ai dumneavoastră, din fiecare promoţie, cu ce gânduri, cu ce expectanţe se înscriu ei la Facultatea de Teatru?

Mulţi dintre studenţi vin cu o obsesie: să ajungă cât mai repede vedete. Treptat, devin sinceri în relaţia cu teatrul. La început, însă, habar nu au, visează. Visează la Jennifer Lopez, la Robert de Niro. Dar drumul e lung, e foarte lung… Intervine modul în care ştii să-ţi faci destinul, intervine şi norocul, pe care îl ai sau nu, aşa cum contează întâlnirile pe care le ai cu fiecare om în parte, cu fiecare regizor. Orice întâlnire cu un om care contează, contează şi pentru tine.

Interviu realizat de Călin Ciobotari – student Teatrologie anul II

Fotografii spectacol Macbeth - Tamara Constantinescu