Interviu cu Mihaela Werner

„Prima vocaţie a teatrului este aceea de a lumina spiritul”

Una dintre actriţele de mare profunzime ale Naţionalului ieşean, distins cadru didactic la Universitatea de Arte „George Enescu”, Mihaela Arsenescu Werner a acceptat, cu generozitatea-i caracteristică, un dialog pe teme teatrale. În cele ce urmează, prezentăm fragmente dintr-un interviu mai amplu, parte componentă a volumului O istorie dialogată a Teatrului Naţional Iaşi semnat de Călin CIOBOTARI – student Teatrologie anul II

Doamnă Werner, v-o spun cu sinceritate, sunteţi una dintre cele mai elegante doamne pe care le cunosc în Iaşi. Mi se pare că eleganţa aceasta nu mai este un imperativ pentru cele mai multe dintre actriţele de astăzi. Până la urmă, care ar trebui să fie profilul actriţei în societatea contemporană?

Mulţumesc pentru complimente şi, cunoscându-vă, înclin să cred că sunt chiar sincere. Nu ştiu care ar trebui să fie „profilul” actriţei în societatea noastră dar mă străduiesc, în ceea ce mă priveşte, să menţin măcar imaginea ei frontală la cote decente, de bun simţ / gust, de feminitate şi de ţinută adecvate unui „naturel” artistic. Imaginea publică trebuie să fie, după opinia mea, semnul respectului faţă de tine ca individ în primul rând şi apoi al stimei faţă de semenii tăi. Educaţia pe care am primit-o şi propriile mele convingeri m-au împiedicat dintotdeauna să apar în societate neîngrijită, nemachiată, îmbrăcată la întâmplare sau cu o coafură neglijentă. Indiferent dacă plimb câinele sau particip la o audiţie (sau la o conferinţă de presă) mă preocupă ideea că artistul poate fi, prin responsabilitatea indusă de imaginea sa publică, formator de opinie, de gust estetic, de atitudine civică. În această privinţă, cele mai bune exemple au fost pentru mine cele două bunici (maternă şi paternă); niciodată nu le-am surprins neglijente, niciodată dezordonate, totdeauna cultivând, până la vârste înaintate, o cochetărie funciară şi de cea mai bună calitate. Până la urmă, a arăta bine este un semn de echilibru psihic, de conştiinţă a propriei valori; un surâs, o amabilitate, un strop de empatie se asortează de minune, indiferent de anotimp, unei imagini armonioase.

„Apropos de eleganţă, doamna Dina Cocea mă primea la pregătire într-o ţinută impecabilă şi coafată ca regina Angliei”

În 1971, aţi absolvit I.A.T.C.-ul, la clasa lui Constantin Moruzan. Inevitabil, trebuie să vă întreb: de unde dorinţa de a face teatru?

Am făcut Şcoala populară de artă (doi ani) în paralel cu ultimele clase de liceu („Caragiale” şi „Sadoveanu”, la Bucureşti). Mai făcusem vreo doi ani de actorie pe când eram pionieră, la Constanţa. În 1967, după o pregătire de excepţie cu Dina Cocea, am reuşit la I.A.T.C. cu cea mai mare medie. Îmi pusesem în gând, ca orice natură orgolioasă, să încerc o singură dată; dacă n-aveam să reuşesc, intenţionam să aleg între limbi străine şi ziaristică. În ziua când am dat examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (aşa se numea pe atunci!), doamna Dina mi-a spus: „Plec la Sinaia şi aştept telefon de la tine; dacă nu-mi spui că ai fost cea mai bună, nu mă mai suna!”. Apropos de eleganţă, doamna Dina Cocea mă primea la pregătire într-o ţinută impecabilă şi coafată ca regina Angliei. Un amănunt semnificativ mi-a rămas în memorie: avea nişte papuci de interior la fel de frumoşi ca şi condurii de cleştar ai Cenuşăresei; cu toate acestea, deîndată ce sunam la uşă, înlocuia papucii de prinţesă cu pantofii, ca nu cumva să dea impresia că e în „neglijé”... Am absorbit această lecţie de educaţie desăvârşită şi am procedat la fel, peste ani, când îmi primeam învăţăceii...

Haideţi să încercăm o scurtă trecere în revistă a anilor pe care i-aţi petrecut în Institut. M-ar interesa să încercaţi şi o comparaţie a Institutului de atunci, cu şcolile de teatru din zilele noastre, cu atât mai mult cu cât sunteţi şi cadru didactic la Universitatea „George Enescu” din Iaşi.

Generaţia mea a beneficiat de o instruire artistică de excepţie. Deasupra Teatrului „Bulandra” se afla I.A.T.C.-ul; fiecare clasă de actorie reproducea un teatru în miniatură: scenă, rivaltă, culise, scaune de pluş roşu în sală etc. Studenţii mei de astăzi nu şi-ar putea imagina, nici în cele mai frumoase visuri, condiţiile de studiu, aproape ideale, de care s-a bucurat „vechea gardă”. Ce să mai spun despre calitatea profesorilor noştri...?! E de-ajuns, cred, să amintesc câteva nume: Sandina Stan (vorbire scenică), Vera Proca-Ciortea (dans), Angelo Pellegrini (scrimă), Ion Toboşaru (estetică), Ovidiu Drimba (Istoria teatrului românesc), Virgil Brădăţeanu (Istoria teatrului universal), Sanda Manu şi Constantin Moruzan (actorie) ş.a. Toţi profesorii noştri de actorie, mişcare şi vorbire erau sau fuseseră practicieni ai artei scenice, de aceea tehnica pe care mi-am însuşit-o din experienţa lor nemijlocită a fost întotdeauna un sprijin, un adjuvant al talentului cu care m-a înzestrat Dumnezeu... Astăzi, la rândul meu, în semn de recunoştinţă faţă de dascălii mei mă străduiesc să-i conving pe viitorii actori că talentul fără muncă, fără suport tehnic se epuizează prematur. În teatru, calificativul „bine” te plasează uneori la... „şi alţii”; abia de la „foarte bine” în sus începe adevărata competiţie. Arta teatrală nu are decât prezent: trebuie să fii cel mai bun astăzi, aici, acum...

„Sunt o actriţă de elaborare; regizorii caută astăzi o tipologie la prima mână, ca la film”

Cum vă pregătiţi rolul? Aveţi o metodă anume, pe care o aplicaţi de fiecare dată, sau, din contra, vă adaptaţi de la personaj la personaj?

După aproape 40 de ani de experienţă scenică, intuiţia mă conduce de obicei către zona unde personajului i se conturează portretul. Confrunt apoi proiecţia mea cu viziunea regizorală. Uneori ele coincid perfect, alteori mă adaptez arhitecturii întregului spectacol şi caut mijloace cu care să răspund provocării. Mă consider o actriţă înzestrată cu inteligenţă scenică, de aceea, dacă un regizor îmi propune o formulă solid motivată, chiar dacă nu coincide cu a mea, mă supun şi încep căutarea acelui „altceva”, totul sub semnul stării de graţie sub care se află actorii atunci când presimt că cel care-i modelează cunoaşte bine sensul termenului performanţă. Am jucat multe eroine cu un traseu interior zbuciumat, abisal chiar, şi asta fiindcă regizorii care m-au solicitat au intuit faptul că experienţele personale parcurse mă ajută în înţelegerea mai profundă a unor destine scenice aflate în situaţii limită. Eu sunt o actriţă de elaborare; regizorii caută astăzi o tipologie „la prima mână”, ca la film. Eu pot face dintr-o partitură orice compoziţie de glas, statură, atitudine, ţinută, gestică, dar îmi trebuie o perioadă de gestaţie.

Nu v-a tentat regia? Vă adresez întrebarea aceasta şi pentru că am vizionat câteva foarte reuşite spectacole pe care le-aţi făcut împreună cu studenţii dumneavoastră.

Am cochetat cu regia şi, după cum ştiţi, de curând spectacolul „Norvegia azi”, montat pe scena Ateneului Tătăraşi, a fost nominalizat la Gala „Hop” a Tânărului Actor, organizată de Uniter (septembrie 2009 – C.C.). Despre spectacolul meu cu „Gaiţele” de la Studioul Universităţii de Arte s-a spus că surclasează de departe spectacolul bucureştean. Mă tentează regia în măsura în care văd pe scena Naţionalului reprezentaţii fără miză, pe texte submediocre, interpretate modest. Sunt încredinţată că aş putea face mai mult, mai ales în cazul pieselor pentru actori; m-aş pricepe să-i pun în valoare pe colegii mei (îndeosebi pe cei mai tineri!) mult mai aplicat decât regizorii neinspiraţi sau fără abilitatea de a îndruma actorii. Cel mai mult mi-ar plăcea să mă pot analiza pe mine dinafară: aş fi cel mai aspru critic dar în acelaşi timp aş reuşi să mă călăuzesc către performanţă. Am tot mai puţină răbdare cu regizorii a căror recalificare se impune ca singura soluţie de bun-simţ. Torturarea actorilor prin incompetenţă ar trebui interzisă printr-o lege specială.

Ca fenomen artistic, cum vi se pare teatrul jucat în secolul XXI, în comparaţie cu cel din anii '70, să spunem? Simţiţi că altele sunt acum mizele, că altele sunt imboldurile ce îl determină pe spectator să vină la teatru? Şi, în definitiv, doamnă Werner, spre ce se îndreaptă teatrul?

Cred că teatrul de azi se debarasează încet-încet de moda experimentelor şi a răstălmăcirii doar de dragul de a şoca. Spectatorii de astăzi, tot mai neliniştiţi de nisipurile mişcătoare ale existenţei lor îşi doresc reîntoarcerea la repere solide: o poveste scenică cât mai coerentă, interpretări actoriceşti „cinstite” şi, dacă se poate, performante, dramatism autentic sau umor de bună calitate, viguros, un limbaj decent, un decor pe care să nu-l recepteze cu jenă, costume pitoreşti sau de-a dreptul frumoase. Dacă aş avea bani, visul meu ar fi să înfiinţez un teatru unde să se joace, cu predilecţie, comedii; i-aş plăti regeşte pe actori ca să-i bucure pe oameni, să le pună puţin balsam pe suflete...

„Cred că ceea ce lipseşte trupei ieşene este o strategie managerială de încurajare a performanţei”

Să zăbovim o vreme asupra situaţiei actuale de la Naţionalul ieşean. Există destul de mulţi oameni de teatru - regizori, critici etc. - care deplâng nivelul valoric al trupei. Un exemplu: Silviu Purcărete ajunsese să caute pe la diverse teatre din ţară actriţă pentru rolul principal din „Uriaşii munţilor”. Sunt aceste carenţe sunt reale, sau, poate, vina este şi a regizorilor care nu ştiu să exploateze potenţialul actorilor ieşeni?

Foarte puţini regizori din cei invitaţi sau „legaţi de glie” mai au răbdarea şi răgazul să lucreze cu actorii în detaliu, să „facă şcoală”, să aştepte să se „coacă” bine creaţiile actoriceşti. După opinia mea, actorul trebuie să fie pregătit oricând şi sub orice baghetă. De aceea se cheamă profesionist. Când regizorul e foarte bun, actorul face performanţă, iar când regia e anemică, profesionistul autentic salvează partitura şi, uneori, chiar spectacolul, prin propria „prestaţie”. Cred că ceea ce lipseşte trupei ieşene este o strategie managerială de încurajare a performanţei, de stimulare prin toate mijloacele (publicitate, repertoriu), a individualităţilor artistice de vârf, de cultivare obstinată a unor profesionişti care au în raniţă bastonul de mareşal sau sunt susceptibili să-l aibă. Teatrele din Bucureşti, la care lumea se înghesuie, plătind sume considerabile pe bilet, vând brandurile unor mari actori, nu trupe la pachet. Din păcate, la Iaşi există tentaţia de a se pune semnul egal între termeni incompatibili. De aici, sentimentul că vârfurile trebuie neapărat retezate, ca să se uniformizeze tufa. Nu de Veneţia, fireşte...

Vi se pare viabilă formula contractelor de angajare pe perioadă determinată?

Pentru cei tineri, cu siguranţă; le îngăduie să fie mobili şi disponibili pentru proiecte, oriunde în ţară sau străinătate, îi împiedică să se osifice sau să se rateze. Pentru noi, cei din „vechea gardă” schimbările nu mai au nici măcar avantajul de a ne surprinde.

Cât credeţi că vor mai rezista, din punct de vedere instituţional, Teatrele Naţionale din România?

Teatrele Naţionale nu-şi mai îndeplinesc menirea de a fi teatre de repertoriu, s-au transformat în teatre de proiecte, cu alte cuvinte îşi pierd specificul şi identitatea distinctă, de aceea nu ştiu dacă viitorul lor nu este unul incert. Dintr-un punct de vedere strict egoist, sper ca Naţionalul din Iaşi să reziste până când se va inaugura superba lui Sală Mare iar eu şi colegii mei de generaţie vom mai apuca să jucăm în spectacolul de deschidere... Promit să fiu foarte elegantă în acea seară unică şi mă rog lui Dumnezeu să rămân... vie. La fel ca şi Teatrul.

Distinsă doamnă, vă ofer posibilitatea să închideţi dialogul. Un gând, un mesaj către public ori către generaţiile de actori ce vor veni...

Cred, asemeni lui Molière, că prima vocaţie a teatrului este aceea de a lumina spiritul. Dacă pentru spectator fiinţa actorului este fereastra prin care se vede lumea, atunci să avem grijă să ţinem mereu ferestrele deschise. Iată, eu nu le închid nici acum, la sfârşitul dialogului...